ESEU

Cosmin Victor Lotreanu
eseist

Iubirea secretă a lui François Mitterrand

Scrisorile unui Președinte îndrăgostit
(partea a III-a)

“Îți port o iubire profundă și fără sfârșit. Aceasta va dura până voi muri și nu doar până la terasa cafenelei în fața căreia te-am așteptat cu disperare. Plouă acum, plouă pentru a ne frânge inimile. Este timpul, iubita mea, de a crede împreună în lumina soarelui.”[1]

A treia și ultima parte a seriei de articole consacrate scrisorilor lui François Mitterrand către Anne Pingeot își păstrează aceeași notă suavă dar în egală măsură fortificată de o iubire la fel de mistuitoare în care, cu trecerea timpului, se întrezărește și mai apoi devine palpabilă iminența finalului existenței pământești a celui îndrăgostit. Iată bunăoară cuvintele scrise de François Mitterrand, să recunoaștem înduioșătoare pentru că aduc cu ele însele melancolia unui amurg ce, nici acesta, nu poate însă obtura puterea iubirii: „Da! Îmbătrânesc, ce descoperire! Deseori mă simt obosit și te lipsesc de această tandrețe care reprezintă lumina iubirii. Mă simt istovit, mai repede ca ieri... Îmi doresc să fiu capabil nu doar să te iubesc mai mult, ci să te iubesc pur și simplu... Te voi iubi până voi muri. Nu mai am timp pentru a-mi cenzura dragostea pe care ți-o port.”[2]

Este de remarcat faptul că, odată cu alegerea lui François Mitterrand în funcția de președinte al Republicii Franceze (mai 1981), scrisorile se răresc doar pentru faptul că cei doi îndrăgostiți vor petrece mai mult timp împreună, la Paris, înconjurați de aceeași discreție. În plus, în viața lor avea să apară un copil dorit, Mazarine, născută în anul 1974. François Mitterrand a fost foarte atașat de unica sa fiică, iar peste ani cuvintele așternute pe hârtia de scris de Mazarine, ce iau forma unui portret al tatălui său, sunt elocvente în privința relației cu totul particulare între fiică și tată, mai ales în contextul la fel de particular al vieții acestora, marcat de secrete, discreție și, deseori, izolare. Dragostea însă rămâne mult mai puternică, întotdeauna, chiar și prin ochii unei fiice în vârstă de 13 ani la acel moment: „Un tată singur pe lume, care știe a se face cunoscut dar pe care nu-l cunoaștem cu adevărat. Nimeni nu cunoaște pe nimeni cu adevărat, sunt momente în care nu ne cunoaștem nici noi pe noi înșine. Ce privilegiu să fii iubita și preferata președintelui Republicii. Singura, da, sunt singura din Franța care deține acest secret, care cunoaște îndeaproape această personalitate atât de ascunsă dar totodată atât de luminoasă... Mi-a transmis multe din calitățile dar și din defectele sale. Viața lui este o aventură memorabilă, deapănă amintiri cu bucurie și în același timp cu nostalgie. În final dragostea de țară s-a dovedit a fi scopul vieții sale și de aceea a devenit Președinte. A cunoscut și a trecut prin tot și toate: lașitate, durere, răzbunare, brutalitate, moarte, viață, dragoste de viață, dezgust, disperare, dar mi-a spus într-o zi: Niciodată nu am fost trist cu adevărat. Scriitor important, știe să se facă plăcut: umor, inteligență, o anume frumusețe, o atracție palpabilă pe care o exercită însă indirect. Nimeni nu poate ști ce gândește cu adevărat. Impune respect însă nu în ceea ce mă privește. Dragostea te orbește, îmi spunea. Iubește natura, peisajele, îi place să contemple copacii cărora le-a dat viață. Este mândru și fericit, atașat de pământul natal, iar de fiecare dată când ajunge la casa noastră de la țară îmbrățișează cei trei tei din care doi i-a plantat în anul nașterii mele. Atât de tandru și amuzant când este cu mine, dar atât de feroce când îl văd la televizor... Este eroul meu și un om bun... Mama mi-a spus că singura lacrimă pe care a văzut-o curgându-i din ochi a fost la înmormântarea prietenului său Gaston Deferre. Este omul cel mai inteligent pe care-l cunosc și pe care l-aș putea cunoaște.”[3] Un portret în care afecțiunea, admirația, poate chiar vanitatea lui Mazarine, de înțeles pentru vârsta ei de atunci, alcătuiesc un tablou în care dulcea tiranie a iubirii paterne este, cred, limpede.

Sugestive și în același timp impresionante sunt descrierile pe care omul politic de anvergură François Mitterrand le realizează, în cuvinte puține dar atât de cuprinzătoare și sintetice, locurilor și personalităților pe care are ocazia de a le întâlni. Rândurile sus-menționate iau bineînțeles forma acelorași epistole pe care le trimite iubitei sale. De exemplu, cât de actuale sunt cele scrise acum mai bine de jumătate de veac... „Gaza, oraș arab, neintegrat, în care revolta mocnește”[4]... „Golda Meir, prim ministru, ne primește la orele 10.00. Ne reține pentru o oră și jumătate. 74 de ani. Robustă, însuflețită, categorică. Este, și se simte asta, din prima generație a fondatorilor Statului”[5];  „un gând de la Marele Zid. Un gând și o mie de gânduri”[6]; „Copenhaga, această parte a Europei plină de noblețea, discreția și pacea interioară a doamnelor în vârstă încă frumoase și fără regrete”[7]; „Ciudad de Mexico, orașul enorm în care să rămâi tu cu tine însuți este o mare problemă”[8]; „San Francisco, locul în care lumina și gândul depășesc timpul și distanțele. Sunt acestea viața pe care o visăm?”[9]; „Brasilia, geometrie și flori de piatră, gânduri și vise.”[10] În final, Nepal și Everest... și totuși iubirea este atotbiruitoare: „Orizontul se întinde până la tine.”[11]

Descrierile personajelor politice ale lumii din ultima parte a secolului XX ne dezvăluie un François Mitterrand ce reușește să surprindă esența a ceea ce resimte în doar câteva cuvinte: „Îți scriu din sala de Consiliu. În jurul mesei rotunde liderii Europei vorbesc cu o voce joasă. Doamna Thatcher își ascute armele. Chirac, vecinul meu din dreapta, este într-o agitație perpetuă. În stânga mea, Gonzales. Kohl prezidează. Sub chipul său bonom se simte cât este de tensionat.”[12] Totodată  François Mitterrand este stilistul ce îmbină ceea ce nu poate fi îmbinat la prima vedere: Dragostea “în vreme de război”, tulburările politice globale ce nu reușesc să-l acapareze într-atât încât cel îndrăgostit să uite de aniversarea, de jubileul iubirii sale: „Orientul Mijlociu ne ocupă vacanța. Furtunile lunii august, după cum vezi, lună a furiei și intemperiilor. Un vânt răcoros se ridică, scutură coama copacilor, imită vuietul și valurile Mării... Mereu gândul meu ți se alătură. 5 august 1965, soarele meu! Te sărut. Păstrezi mirosul acelei veri, vara iubirii noastre, vara fără sfârșit a anotimpurilor iubirii noastre.”[13] Interesante de asemenea opiniile decidenților politici din continente diferite față de avatarurile unei istorii comune și relativ recente. De exemplu, redarea dialogului de la Yamoussoukro dintre președintele de atunci al Coastei de Fildeș, Houphouët-Boigny și șeful statului francez, François Mitterrand, vis-à-vis de colonizare și urmările acesteia: „Colonizarea a fost acuzată de a fi balcanizat Africa. Din contră. Africa pre-colonială nu a fost altceva decât o incrustație de mici grupuri etnice. În Coasta de Fildeș se vorbeau 60 de limbi diferite una de cealaltă precum germana de franceză. L-am întrebat: Ce s-ar fi întâmplat dacă europenii nu ar fi fost prezenți aici? Răspunsul a fost: Exact ceea ce ați cunoscut în Europa: Războaie de 100 de ani și, în final, imperii. Nu ne gândim îndeajuns la istoria care nu se produce.”[14]

Îmi îngădui să evadez din descrierea epistolelor unui președinte îndrăgostit pentru a reliefa înțelegerea, tactul și înțelepciunea unui alt Tată. Părintele lui Anne Pingeot care reacționează într‑o manieră cuceritoare și plină de învățăminte la vestea că fiica sa a ales să aibă și să crească singură un copil. Este vorba de copilul lui Anne Pingeot și al lui François Mitterrand, dar pe care doar Anne, formal vorbind, și l-a asumat, cel puțin într-o primă etapă. Suntem în anul 1974, acum jumătate de veac și totuși reacția tatălui lui Anne este una de admirat, dublată de firesc și umor. Un tată rămâne alături întotdeauna indiferent de alegerea copilului său. Sprijinul părinților este „paradisul din care nu putem fi alungați”, încă din cea mai fragedă copilărie: „Micuța mea, să-ți spun că scrisoarea primită în această dimineață nu mi‑a înmuiat picioarele ar însemna să te mint. Ești majoră, autoarea unui act pe care l-ai gândit îndelung cu consecințele prezente și viitoare pe care acesta le implică. Tu știi că-mi iubesc copiii și nepoții iar porecla mea de bunic-prăjitură va fi valabilă și pentru numărul 4. Îl voi iubi la fel ca pe ceilalți. Te îmbrățișez din toată inima.”[15]

Mă apropii de finalul acestei lungi evocări a corespondenței între François Mitterrand și Anne Pingeot prin reliefarea discreției, demnității și sensibilității prin care proaspătul președinte francez (ales în 1981) o va înștiința pe Anne asupra diagnosticării sale cu neoplasm (cancer) la prostată, afecțiune care-l va marca mulți ani și care va determina, după lungi tratamente, decesul său. (ianuarie 1996) Ca întotdeauna, cuvintele au fost puține și sugestive, sub forma versurilor poetului Jacques Prévert: „Am recunoscut fericirea în zgomotul plecării sale.”... Să recunoaștem decența, sensibilitatea și maniera în care, din nou, dragostea rămâne învingătoare peste timpuri, oameni și viață pământească. Aceeași iubire mistuitoare, completă și pentru eternitate este surprinsă și în cuvintele unui adio nerostit, așternute pe hârtia de scris de cel care a iubit-o pe Anne dintotdeauna pentru totdeauna: „Asprimea vieții nu a îndepărtat nimic din această revelație a sufletului nostru, nici din fericirea de a fi alături de tine. Nu am simțit trecerea anilor, nici a reperelor vârstei pentru că tu ai fost acolo, fată și femeie, chipul grav și surâsul frumos, limpede al unei inimi ale cărei bătăi nu se pot încheia. Pasiunea este acolo, în căușul sufletului, cu toată boala și uzura mea fizică, vie și puternică, ecou mereu reînnoit ale orelor atât de intense, al ochilor tăi deschiși și pierduți în privirea mea... visul de a fi împreună ne-a învățat și ne va învăța secretul simplității. Iar unul din acestea trebui să-l știi: Acela că te iubesc.”[16] Suferința, izolarea și replierea spre sine, reflecția inevitabilă asupra avatarurilor propriei existențe, dar totodată iubirea atât de profundă le regăsim în scrisorile lui François Mitterrand de la finalul vieții sale: „Dragostea mea, de atât de mult timp nu ți-am mai scris aceste două cuvinte. Să le spun îmi creează o stare de bine, să le aștern pentru tine pe hârtie îmi generează o senzație atât de plăcută și puternică încât cred că voi reîncepe din nou și din nou. Sunt în camera mea devenită birou. Te simt aici, iubesc prezența ta și te iubesc. M-am plimbat pe bulevardul Frédéric Leplay până la strada Rapp. M-am întors extenuat. Picioarele‑mi sunt neputincioase și inima tristă. Toată această durere pe care involuntar ți-o cauzez apasă asupra mea... Tu și Mazarine îmi invadați gândurile. Dar tu dragostea mea, cum aș putea   să-ți trimit putere și bucurie, fiind atât de obosit și sfârșit? Acestea sunt totuși aici, nu departe, lângă mâna mea este atât de prezent gustul tău, atât de puternice sunt amintirile zilelor trăite, atât sunt, paradoxal! de vii speranțele. Să mi te imaginez mă minunează, mă farmecă pe deplin. Mă pierd în această viziune a celei pe care o iubesc și care-mi înseninează zilele.”[17]

Dacă se dovedesc atât de înduioșătoare temerile celui îndrăgostit, fie și la finalul unei vieți („Te iubesc, Anne a mea. A scrie literele numelui tău: Tu te numești Anne... mă emoționează. Mi-a mai rămas puțin timp. Motiv pentru a te iubi mai mult. Gândurile sunt cu mine, mă însoțesc. Ar putea ele găsi calea spre inima ta?”[18]) perenitatea sentimentului la crepusculul aceleiași vieți pământești este sfâșietoare, plină de emoție, pentru că omul François Mitterrand, cu ajutorul naturii pe care a iubit‑o atât de mult, își mărturisește din nou și din nou dragostea. Ultimele sale cuvinte scrise lui Anne mă duc cu gândul la cartea lui Marjan Kamali, Librăria din Teheran, la dragostea dintre Roya și Bahman, la cuvintele ce rezumă de fapt durerea și frumusețea sentimentului resimțit de cei ce au privilegiul de a iubi cu adevărat... „Există o iubire din care nu ne mai revenim niciodată”:

„În fața mea este Marea care se confundă cu stâncile. Nu mai bate nici vântul. Încremenire a tot și toate. În Gânduri am scris următoarele: Oamenii, nereușind să vindece mizeria, ignoranța, moartea, au decis, pentru a fi fericiți, să nu se mai gândească la acestea. Iată că nu mai știu ce să fac cu mine însumi, odată sfârșit timpul meu. Un adevărat complot! Dar voi evada din această stare stranie, ridicolă și pitorească totodată... A fi fericit înseamnă a mă gândi la tine și a te iubi. Tu mi-ai dăruit mereu mai mult. Ai fost șansa vieții mele. Cum să nu te iubesc și mai mult?[19]   

[1] François Mitterrand, “Lettres à Anne”, 1962-1995, Ed. Gallimard, 2016, sursă bibliografică principală a articolului; pag.1133, 18 octombrie 1979.

[2] 24 februarie 1980, pag.1141

[3] 9 iunie 1987, pag.1196/1197.

[4] 15 martie 1972, pag.1004

[5] 15 martie 1972, pag.1001

[6] 11 februarie 1981, pag.1147

[7] 4 decembrie 1982, pag.1161

[8] 21 octombrie 1981, pag.1151

[9] 26 martie 1984, pag.1173

[10] 15 octombrie 1985, pag.1183

[11] 2 mai 1983, pag.1166

[12] 11 februarie 1988, pag.1204

[13] 6 august 1990, pag.1215 autorul se referă în context la invazia Kuwaitului de către Iraq-ul lui Saddam Hussein. (n.a.)

[14] 23 mai 1982, pag.1160.

[15] 2 august 1974, pag.1059. Mazarine se va naște pe 7 decembrie 1974. (n.a.)

[16] 5 august 1992, pag.1126

[17] 18 septembrie 1995, pag.1240.

[18] 20 septembrie 1995, pag.1243

[19] 22 septembrie 1995, pag.1245