ESEU

Florea Lucaci
eseist

Despre substratul unei maxime celebre

„Dacă vrei pace, pregătește‑te de război” este maxima citată de diverse personaje, uneori chiar în forma sa originară Si vis pacem, para bellum. După gesturi și sonoritatea rostirii, în cvasitotalitatea lor aceste personaje par mai degrabă actori din teatrul politic, care prind din zbor replicile unui abil sufleor. În retorica lor ei mizează pe jocurile de imagine, ignorând substanța gândului și înțelesurile generate de relaționarea în același enunț a două noțiuni contrare, adică pacea și războiul, precum și semnificațiile aferente.

Notele din conținutul noțiunii pacea presupun la nivel de individ uman absența grijii, stare de liniște sufletească, înțelegerea și toleranța semenului, respectul și prețuirea celuilalt etc., iar la nivel de comunități și popoare, armonie, buna înțelegere, absența vrajbei și conflictului, pacifism etc. În totală opoziție, noțiunea războiul presupune că omul prin îndoctrinare are sufletul tensionat, este intolerant, manifestă ură, devine belicos, predispus la crimă etc., iar la nivel de popor sunt cultivate și legitimate ideea de superioritate, de eroism și sacrificiu, de agresiune și distrugerea dușmanului etc.

În planul gândirii logice trebuie să ținem seamă de raportul de contrarietate între cei doi termeni, pacea și războiul, implicit de faptul că jocul argumentelor care‑i vizează poate derapa adesea în sofisme. Totuși, o întrebare se impune: e cu putință oare ca din planul relației logice să alunecăm în planul real‑ontic, încât să credem că pregătirea de război chiar condiționează pacea? Da! Da, s‑ar grăbi unii, din moment ce în urmă cu câțiva ani ni se repeta imperativ un enunț similar: „Trebuie mai întâi să ne fie rău, ca ulterior să ne fie bine”. Sfidător față de rațiune și bunul simț, în acest caz de condiționare ar reieși că din rău derivă binele. Nu‑i greu de remarcat că războiul este o specie a răului, iar pacea o specie a binelui. Așadar, logica analogiei oare chiar legitimează realitatea?! Absurdul să fie doar aparență?! Pentru a nu impune forțat un răspuns sec, da sau nu, mai rămâne să reflectăm și asupra naturii acestei condiționări, respectiv care sunt consecințele dacă ar fi condiție necesară, condiție suficientă sau condiție suficientă și necesară. Adică:

(i) Dacă temeiul relației război – pace ar fi o condiție necesară, adică o condiție fără de care pacea nu poate exista, atunci, vrem nu vrem, pacea devine condiția necesară a războiului, iar războiul condiția suficientă a păcii, conform formulei: q→p.

(ii) Dacă relația război – pace ar fi o condiție suficientă, înseamnă că odată actualizată implicația, adică devine realitate istorică, atunci este suficient să fie război pentru a avea cu necesitate și pace, conform formulei p→q.

(iii) Dacă războiul este condiția suficientă și necesară a păcii, conform formulei p↔q, atunci și reciproc pacea joacă același rol în relație cu războiul. (Circulus vitiosus!)

Ce mai rezultă din aplicația logică? Maxima „Dacă vrei pace, pregătește‑te de război” este o inferență ipotetică care în practica vieții socio‑politice stă ca temei pentru un raționament mixt. Chiar dacă prima premisă este ipotetică, prin implicarea celui care are puterea deciziei a doua premisă și concluzia devin propoziții categorice. Un reflex al voinței politice! Adică această maximă este înțeleasă de către cei care o afirmă un principiu existențial, un adevăr dovedit, din moment ce provine din înțelepciunea romanilor:

Dacă vrei pace, pregătește‑te de război

Vrem pace­______________________

                                       Ne pregătim de război

Alte observații: a) „adevărul” maximei cade sub eroarea argumentului la persoană (argumentum ad hominem), deoarece nu calitățile romanilor pot fi temei pentru a justifica o idee; b) maxima poate fi interpretată și ca variantă la argumentul bastonului (argumentum ad bacumlum), în sensul că implică forța pentru a impune o idee în practică; c) ideea de pregătire și pornire a războiului pentru a obține pace prin învingerea dușmanului, poate induce ambiguitate. Un caz exemplar (întâmplător sau nu actual) este cel al consecinței interpretării unei profeții de către regele Cresus. Pe scurt, solii trimiși de Cresus au întrebat oracolele din Teba și Delfi dacă „e cuminte lucru să lupte împotriva perșilor”, iar ambele oracole au dat același răspuns, și anume „de va porni lupta contra perșilor, va nimici o mare împărăție”[1]. A fost falsă profeția? Nu! Nu, deoarece „el a distrus un mare imperiu”, numai că nu al perșilor, ci pe cel propriu, Lydia, care, potrivit lui Herodot a înglobat multe neamuri.  

Dincolo de ironia logicii, consider că o succintă cercetare hermeneutică pe firul istoriei ar putea fi lămuritoare și sub alte aspecte, și anume ar scoate la iveală unele presupoziţii privitoare la context, la condiția umană și posibilitățile cognitive și motivaționale privind pacea și războiul, dar și realizarea unor obiective care țin de relația dintre libertate și robie, viață și moarte.

Maxima este o adaptare la formularea lui Publius Flavius Vegetius Renatus din lucrarea sa Despre chestiuni militare (De re militari) în care tratează despre război, principiile militare, metode și practici de atac și apărare etc. din perioada în care Imperiul Roman era la apogeu și instaurase în teritoriile ocupate așa‑zisa Pax Romana, care desemna realitatea unui sistem de ordine a vieții sociale. Formula apare în Cartea a III‑a a tratatului[2], respectiv Cel ce dorește pacea să se pregătească de război.

Sub conceptul Pax Romana a înflorit măreția binelui prin operele de cultură și realizările de excepție ale civilizației, dar și răul care‑și răspândea la concurență cu binele ororile între largile granițe ale imperiului. La întreținerea acestui dualism, binele și răul sub varii ipostaze, au lucrat deopotrivă sclavii, liberții, patricienii și împărații. În slujirea valorilor avem exemple celebre, de la sclavi care îi educau pe copiii aristocraților la împăratul‑filosof Marc Aureliu, la fel cum  scelerații se regăseau de jos până sus unde tronau împărații Caligula și Nero. În acei ani în care viața imperiului era marcată de contradicții, Seneca, filosof care cultiva înțelepciunea și valorile morale, ajunge să fie preceptorul lui Nero. Din acea poziție refuză așa‑zisa cale a fericirii întemeiate pe hazardul bogăției materiale, cale ce este însoțită cu viciile și relele contemporanilor săi. Când fostul său discipol ajuns împărat îi cere să se sinucidă, nu ezită și astfel justifică stoicismul ca model de viață. Implicit reiese singularitatea sa în acea lume legitimată de Pax Romana, în care „Omul, ființa cea mai blândă, nu se rușinează să se bucure de sângele altuia, să poarte războaie și să le lase și copiilor lui să le poarte, când până și necuvântătoarele și sălbăticiunile se învoiesc între ele”[3].

O serie de expresii cu puterea de seducție a aforismelor dau socoteală de această stare a lumii imperiale sub Pax Romana, dintre care două au devenit celebre, păstrându‑se de atunci până astăzi în vocabularul viu: Homo sacra res homini[4] și Homo homini lupus est[5]. Ele au rămas mereu actuale, fiind prezente în frământările istoriei europene, în succesiunea epocilor, intrând în vocabularul de bază al celor care conduceau mari țări și imperii, iar prin ricoșeu au căzut și sub analiza unor filosofi.   Așa s‑a menținut interesul pentru sensul și semnificațiile implicate de chestiunea condiției umane și a relației dintre pace și război. Problema se regăsește în Leviatan, celebrul tratat al filosofului englez Thomas Hobbs, carte care dă un răspuns din perspectiva iluminismului. Întregul capitol XIII cuprinde o analiză din care reiese că natura umană este dominată de egoism și violență, astfel încât prin viclene uneltiri și alianțe conjuncturale „cel mai slab are suficientă putere pentru a‑l ucide pe cel mai puternic”, confirmându‑se maxima Homo homini lupus est. În analiza sa, Hobbs ajunge însă la concluzia că la nivel de comunități istorice oamenii „se află în acea stare care este numită război; şi un asemenea război este al fiecărui om împotriva fiecărui om”[6], adică devine actuală maxima bellum omnium contra omnes. Această stare este consecința așa‑zisului drept natural al fiecărui om. Or, acest drept îl legitimează pe individ să își facă singur dreptate, pedepsind pe cel de la care presupune că a suferit un rău, o nedreptate. De aici rezultă necesitatea statului suveran, care are menirea de a garanta securitatea și pacea, de a interveni prin legi în temeiul valorilor dreptului, stat în care ar putea deveni un principiu maxima lui Seneca Homo sacra res homini.

Plecând de la acea realitate istorică, filosofii epocii moderne au redefinit Pax Romana ca un concept ce determină acel model de structurare a raporturilor politico‑militare pe spații geo‑politice foarte mari. Spre  exemplu, istoricii rețin: Pax Mongolica și Pax Americana. Și mulți regi, împărați și șefi de state s‑au folosit în retorica lor de vechea maximă, răsucindu‑i în fel și chip înțelesurile. Așa au apărut variantele: Si vis bellum, para pacem; Si vis pacem, para pactum; Si vis pacem, fac bellum; Si vis pacem, para pacem.

Revenind la referința istoriei antice nu putem ignora faptul că romanii au fost în mare admirație față de literatura și filosofia greacă, una care de fapt i‑au inspirat. Chestiunea relației război ‑ pace este dezbătută de Platon în Legile. Dialogul dintre un cretan și un spartan, reprezentanți ai unei societăți războinice, pe de o parte și un atenian pe de altă parte, scoate în evidență  faptul că „planul legiuitorului cretanilor, în toate intenţiile sale publice şi particulare, are la bază presupunerea unei stări de război continuu”. Prin urmare, este cultivată mentalitatea învingătorului, adică legea dă de înțeles că „nici avuţia, nici cultivarea artelor, nici vreun alt bine nu ar folosi la ceva, dacă nu veţi fi cei mai tari în război, deoarece biruinţa trece la învingători toate bunurile celor învinşi”[7]. În schimb pentru Atenian (un alter ego al lui Platon), cel care adoptă acest gen de legi „nu va fi niciodată un bun politician, nici legiuitor înţelept”[8]. El, Atenianul, consideră că legislatorul trebuie să dezvolte la cetăţeni înţelepciunea şi buna măsură, să‑i determine să cultive nu curajul preaslăvit de spartani, ci virtuțile legitimate de rațiune. Totodată, politica trebuie să fie arta care îi face pe oameni mai buni și iubitori de pace.

Ideea din ultima scriere a lui Platon era deja prezentă în mentalitatea istoricilor vremii; se regăsește și în Istorii, respectiv Herodot îl descrie pe regele Cresus, învins dar cruțat de Cyrus cel Mare, reflectând la un adevăr dureros: „Căci nimeni nu este atât de nebun să aleagă războiul în locul păcii! În timp de pace, copiii îi îngroapă pe părinţii, iar în timp de război, părinţii pe copii.”[9]

[1] Herodot, Istorii, Vol. I, traducere de Adelina Piatkowski, Felicia Vanț Ștef, Editura Științifică, București, 1961, p.36 (LIII).

[2] Publius Flavius Vegetius Renatus, De re militari, Internet, ”Let him who desires peace prepare for war”, also paraphrased as si vis pacem, para bellum ("If you want peace, prepare for war"), 27 iunie 2024, ora 12,25.

[3] Seneca, Scrisori către Luciliu, traducere Gheorghe Duțu, Editura Șiințifică, București, 1967, p. 358.

[4]  Ibidem, p. 359. (Omul, lucru sfânt pentru semenul lui, este acum ucis din glumă și distracție…)

[5]  Plaut, Comedia măgarilor, în românește de Nicolae Teică, Editura Minerva, București, 1970, p. 51. (Ca lupul pentru om e omul, nu om…)

[6]  Thomas Hobbs, Leviatanul,  trad. Alexandru Anghel, București, 2017, pp. 94‑95.

[7]  Platon, Legile, trad. E. Bezdechi, Editura IRI, București, 1995, p. 42.

[8]  Ibidem, p. 45.

[9]  Herodot, Op.cit., p. 56 (LXXXVII).