POEZIE

Liviu Franga
eseist, traducător

Poeme kavafice

din ciclul
Ultimele 24 de poeme ale lui Konstantinos P. Kavafis în tălmăcire imaginată de Liviu Franga



Statuia ta de efeb

Din cafeneaua de peste drum
– „La Nikos” –
am plecat, fiecare, pe străzi separate.

La mine? La tine? Fără rost
ne-am întrebat atunci, când ne-am despărțit după colț.
La mare, da, au șoptit buzele noastre. Roșii,
toate patru,
spre lăsarea serii.

Ca o timonă care se învârte în gol,
îmi țineam pălăria, sucind-o, răsucind-o.
Să mă așez lângă tine, mi-ai spus, fără haine.
Și ai tăcut. Se-ntuneca.

Nisipul, fire, vântul ți-l aducea
zvârlindu-l peste pieptul gol,
pe sub maioul alb și pe buze.
Asemenea
sărutului visat
pe care îl tot amânam.

Vasul negru... Trecusem pe lângă el,
furișându-ne ca doi hoți.
Elpis parcă îi zicea.
Ancorat în dană, își scârțâia parâmele.
Mâine, la cinci ale dimineții,
te va înghiți în cală. După tine
va urma, fără nicio speranță, veșnicia.

Uite, până și pescărușii
au dispărut în hăul dintre cer
și mare.

Sub crucea înaltă a nopții am intrat
îmbrățișați în valuri curate.
Mă duc până la orizont, mi-ai spus. Vino cu mine.
Rotunjimile pulpelor, și spuma albă,
care-ți săruta pântecul mângâindu-l,
și brațele împletite, răsucite, încordate,
ca nervurile frunzelor primăvara târziu –
totul încremenise sub lucirea goală a lunii.

Statuia ta de efeb
albă în golul tăcerii.
Rotirea molcomă a inelelor apei.
Sărutul ud și cald și moale
al mării.



Aștept. Iubirea nu plânge

Aștept să te întorci. Să te întorci aștept,
somnule adânc, cu ochii albaștri.
Degetele-ți moi să mă sărute pe piept.
Buzele tale să mă arunce în aștri.

Da, ai venit din noaptea înfrigurată,
trup de Adonis cald, răstignit sub mine.
Adormiseși. Răsuflarea înceată
fremăta din nările fine.

Da, m-am lăsat prins în brațele tale.
Ai coborât pătrunzându-mi în sânge
și, îmbrățișați, istovit-am o cale
doar cu iubire. Iubirea nu plânge.



Ocηιι

În ușa cafenelei te-ai oprit,
când mi-ai făcut un semn cu mâna, fluturând-o.
Veneam de la birou. ”Ce om smintit!” –
mi-am zis, batista frământând-o.

Căzuse seara. Licăreau
pe cer câteva stele ale nopții.
Sunt obosit. Picioarele-mi trăgeau
un trup dat pradă amorțirii morții.

Din palmă, degetele-ți albe
îmi trimiteau spre buze-un stol de fluturi.
Păreau mărgele înșirate-n salbe:
să le destrami nu poți, nici să le scuturi.

Batista mi-am trecut-o peste frunte,
un deget peste buzele fierbinți.
Se deschidea, precum pe-un vas o punte,
patul cel alb. O mie de dorinți,

în camera, în care-un lampadar
își dogorea sclipirile aprinse,
au năvălit. Mâinile noastre, iar și iar
se împleteau ca torțele încinse.

Spre zori, eu am deschis fereastra.
Tu dormitai. Cu aerul cel rece
pătrunse-o rază din văzduh. Albastra
lumina-a lunii peste ochi îți trece.

Și i-ai deschis... Acum îmi amintesc,
în noaptea-aceea... August să fi fost?...
În aburii iubirii și-acuma mai plutesc.
Ah, da, ochii iubirii... Iubirii care-a fost.



Fereastra

În puterea nopții s-a deschis fereastra
lângă care luna se anină-n geam.
Tu, cândva, cu mine, în povestea asta
trup eram și suflet, ram intrat în ram.

Stau acum și caut cu privirea. Oare
de ce stau acuma singur, jos? Iar sus
de ce-nchizi fereastra cu un bufnet tare
și pe pieptu-i fraged buzele ți-ai pus?