POEZIE

Costel Stancu
poet

* * *

Îmi reînnoiesc, zilnic, în scris, jurămintele cu moartea,
dar ea le încalcă mereu. Nu mă revolt, sînt îngăduitor
cu infidelitățile ei. Dulcele chin al așteptării, un gol
care se hrănește din sine, de aceea rămîne întreg.
Ia-ți nerăbdarea de a muri și umblă, îmi spui,
trăiește-ți fiecare clipă ca și cum ar fi prima!
Nevinovat de a ști. Cînd eram copil, a cobărît
îngerul și mi-a dăruit un ou. Păstrează-l pînă la sfîrșit,
atunci mi-l vei da înapoi. L-am pierdut. Ca pedeapsă,
am fost uitat aici, în cuibarul de foi albe. Să scriu,
reînnoindu-mi - fără speranță? - jurămintele cu moartea.    


* * *

Cine ești tu, rod al cărui gînd trecător? Ce tăcere
te ține viu, ce cuvînt te vrea mort? A cui călătorie o faci,
cu atîta rîvnă, de parcă ar fi a ta? De ce umbra zidului se înalță
ori se prăbușește mai repede decît zidul? Ai obosit? Obosești
întrebîndu-te doar atunci cînd aștepți răspuns. Viața e
o casă cu acoperișul spart, îți amintești? O femeie iubită
tocmai pentru imperfecțiunile sale. Un triunghi deschis.
Abia după ce uiți toate întrebările, trăiești cu adevărat.
Asemeni unui trapezist legat la ochi nu vei mai rata,
niciodată, prinderea de picioarele Celuilalt. Îți vor cădea
doar aripile, tu vei rămîne acolo sus, legat de buricul
mamei tale cerești, pe care nimeni nu îndrăznește să îl taie.


* * *

Dă-mi, Doamne, o cameră la temperatura vinului,
să mă închid în ea cu Celălalt. Să nu ieșim de acolo
pînă nu ne mărturisim, reciproc, toate trădările.
De multe ori am fost pedepsit pentru cele abia gîndite.
Șarpele limbii își schimbă prea des pielea și se întoarce
mai proaspăt, mai viclean. Un punct cardinal în mișcare
e sufletul omului. Cînd aici, cînd dincolo. O broască în care
nu vor încăpea niciodată două chei, fie ele și din aur.
Da. M-au strîns în fiare, m-au biciuit cu funii ude, dar n-am
știut să le spun unde se ascunde Celălalt. Am tăcut -
nu acesta era adevărul. Am vorbit - nu aceea era minciuna.
Între noi nu e loc de complicitate, îmi va spune companionul
meu nevăzut. Doar că, uneori, călăul se deghizează în claun,
să ne pară moartea mai veselă, mai colorată.


* * *

E prea devreme, pasărea-mamă nu are din ce ou
să se nască. Să strecurăm unul sub ea, cînd doarme,
îmi spui. Dacă nu există un precedent al vieții, trebuie
creat unul. Cît să se mai sprijine totul pe un picior de nisip?
Așteptăm orice, chiar și o greșeală. Va fi răsplătită pe măsură.
Fă-o tu, mă îndemni. Mi-e teamă de tine ca de un pește vorbitor.
Cine ești? De unde știi atîtea, înainte de a începe totul?
Nu îmi răspunzi. Doar îmi arăți cu degetul oul în care
se aude, din ce în ce mai clar, clinchetul unui clopoțel.


* * *

Îmi plac femeile care știu să aștepte. Pentru ele,
războaiele de o sută de ani sînt focuri de paie.
Răbdarea Penelopei, o sclipire de licurici. Au fost
martorele începutului, vor fi și cele ale sfîrșitului.
Doar ale trecerii timpului, nu. Fiindcă ele nu au amintiri.
Trăiesc, singure, în sufletele păsărilor eliberate din colivii.
În găurile șerpilor pe jumătate iertați de Dumnezeu.
În noaptea de cristal a milei omenești. Oare ce așteaptă?
Un bărbat să se întoarcă de la vînătoarea animalului
fără inimă? Un pescar ce a stat în larg atît de mult
că a deslușit limba peștilor? Un negustor de nisip?
Tăcerea nu e niciodată un răspuns greșit.
Îmi plac femeile care știu să aștepte.
Mai ales cele ce nu așteaptă nimic.