POEZIE

Geo Galetaru
poet

Știm și surâdem

Lucrurile acelea stau departe de noi.
Uneori le înghesuim în pahare,
alteori le dăm drumul la vale.
Privim întunericul din ceilalți cu oarecare îngăduință.
Știm că trece și asta,
știm și surâdem.
Acolo de unde venim
lumea este un măr albastru
cu care copiii se joacă în ploaie,
trecându-l dintr-o palmă în alta.
Nu avem nume, nu avem insule în preajma noastră,
avem doar un periscop de ceață
prin care vedem războinici și insecte multicolore.
Dar noi știm că trece și asta,
știm și surâdem.



Poate că asta e totul

Nu, n-am să mai fiu
în acest ceas și în această ambianță
îndepărtată, ca și când lucrurile ar aluneca
pe un patinoar neglijent.
Cineva deschide o ușă și toate
sunt la locul lor, și toate plecările,
și toate gesturile desprinse parcă dintr-un tablou
în care absența sapă cu degete harnice.
Am fost pe o stradă, copiii vedeau ceva
în inimile noastre luxuriante,
ei cred că toate viețile sunt la fel
și pielea albastră a soarelui
e o minge purtată din loc în loc
de mâini amare, care știu.
Nu, n-am să mai fiu
în acest ceas și în această ambianță:
aștepți și aștepți,
și ceva se micșorează, și ceva crește,
și poate că asta e totul.



Așa cum ne amintim

Am fost dincolo de un râu.
Cădeau frunze.
Așteptam iarna și prietenii spuneau
că am un zâmbet ciudat.
Poate aș fi fost în stare să vorbesc despre orice,
să fac gesturi utile,
în numele unei înțelegeri luate în jurul focului,
cu gândul la păsări și la insule îndepărtate.
Acolo simțurile noastre ar fi fost fiare flămânde
sau ar fi invocat un extaz iluzoriu.
Am fost dincolo de un râu.
M-am gândit să spun toate acestea
într-un moment de asceză involuntară,
când nu mai puteam să uit nimic,
ci doar să-mi amintesc.
Așa cum ne amintim
picătura de ploaie în afara timpului.



Nimic în plus

Din când în când se abate peste  noi
o premoniție involuntară.
Intrăm în case și tragem perdelele
peste intimități convulsive.
Ceasul, tabachera, vaza cu flori ofilite,
un peisaj care suferă
în tăcere.
Nimic în plus, doar
scâncetul îndepărtat al unei memorii sănătoase.
Cultivăm versiunea naivă
a ploii, ne documentăm și cădem
în bârlogul unde avem
inițiative pașnice.
Mâine vom ști mai puțin.
Trăim din plin
această indiferență activă.



Aici și acum

Mă joc cu aceste cuvinte, o hrană despotică
în amiaza fără soldați. Locuri care tac, conștiințe
care așteaptă onomastici și oglinzi de referință,
noi credem că avem o organizare perfectă,
dar ne lipsește omogenitatea disperării.
Vreau să fac gesturile acelea, suntem în
penumbra catifelei, cu fața spre întâmplarea atroce.
Tu spui că asta nu înseamnă nimic, că
viitorul se sublimează într-o voce care nu iartă:
focuri ce se atrag, animozități schimbătoare.
O libertate și abilitatea de a trece pe lângă lucruri,
sunt multe texte și recomandări în surdină,
un anotimp e de-ajuns pentru ceea ce nu se poate.
Nu e necesară această întrebare, ne dispensăm de
rigorile unei meticulozități paradisiace. Aici și
acum, cât magia dorinței e departe de noi,
lumea își creează propria ambianță, respiră și
acesta e curajul de-a inventa adevărul.