PROZA

Horia Al. Căbuţi
prozator, traducător, eseist

Partita

Venise de pe mare epuizat, după 18‑19 luni de bătut oceanele, de luptat cu furtuni și tangaje, de carturi sub stelele sudului, de mâncat totul din conserve și concentrate, cu rare escale de câteva zile prin porturi mizere. Jurase că a fost ultima escapadă și că, dacă va fi să fie, își va căuta altă meserie. Slăbise peste 20 de kilograme. Dintr‑un tip robust, rumen și plin de viață devenise o creatură palidă, cât un chibrit. Fața i se scofâlcise, ochii adânciți în orbite păreau să nu se mai poată focaliza pe chipurile celor cu care de‑abia mai vorbea. Mâini scheletice terminate în degete precum firele încâlcite din aparatura electronică. Medicii i‑au spus că încasase o bacterie nenorocită extrem de răspândită prin mările australe și nu aveau nicio posibilitate să îi vină de hac. Au încercat câteva tratamente cu antibiotice tari, cu vitamine și întăritoare, dar n‑au dat niciun rezultat. A mai trăit câteva săptămâni, doar atât cât să afle că rodul bucuriei de a se fi întors în orașul său, fie și de‑abia ținându‑se pe picioare, a fost sădit în pântecul soției iubite și îngrijorate. Așa că lui Antoniu nu i‑a fost dat să își cunoască tatăl. Doar o poză mare pe perete în încăperea unde studiază la vioară și poveștile înlăcrimate ale mamei, chiar și după ani lungi de dor continuu, îi mențin vie, dureros de vie, imaginea lui ce se cuibărise în sufletul său precum un mit.

Ani teribil de grei: maică‑sa, bibliotecară la o școală, cu un salariu jalnic, trebuise să facă față cum putuse situației. Regia micii locuințe în care trăiau, mâncarea pe zi ce trecea tot mai scumpă, rechizitele școlare, toate mărunțișurile ce se îngrămădeau zi de zi cotropind sărăcia bugetului, făceau să se ajungă de‑abia, de‑abia de la o chenzină la alta. În primele clase purta uniformele până devenea ridicol, cu manșetele pantalonilor mai sus de glezne, cu vestonul pe care nu‑l mai putea închide la nasturi. Nu era foarte studios, prefera orele de joacă cu copiii din cartier care îl simpatizau și, cel puțin ei, nu îl batjocoreau pentru peticele imense de pe genunchii pantalonilor de trening. Lecturile obligatorii le făcea doar pe sărite, fără tragere de inimă, istoria ori geografia erau cele mai detestate, căci nu avea memoria numelor și a locurilor. Scrierea era o altă corvoadă pentru el, degetele lui fragile, probabil o moștenire genetică a afecțiunii tatălui adusă de pe mare, nu se așezau nicicum pe corpul stiloului, așa că rândurile de cerculețe și bastonașe de la caligrafie arătau mai degrabă ca aparținând vreunei scrieri arhaice, indescifrabile. Singura materie la care nu opunea rezistență când era pus să își facă lecțiile era matematica. Simțea, mai ales când învățaseră fracțiile, că în acele rapoarte de cifre cățărate unele peste altele se ascundea ceva interesant, ceva misterios, dincolo de veleitățile lor operaționale. Ceva ce urma să își lămurească în parte mai târziu, când avea să exerseze pozițiile degetelor pe corzi. Le scurtezi lungimea la jumătate, la sfert, la alte puteri ale lui doi și obții sunete limpezi, magnifice. Cât suflet în proporții! Câtă iubire pot genera niște banale tremurături ale oțelului!

Mic și îndesat, purtând ochelari cu dioptrii imense, cu rămășițele de păr cărunt și cârlionțat în duios clarobscur cu chelia rozalie, profesorul Oszkár Bodó își începea ziua de lecții mereu cu zâmbetul pe buze. Maghiar dintr‑o familie antebelică de profesori, vorbind românește cu o gramatică destul de corectă, colorată de un fermecător accent al vocalelor tipic ardelenesc și strecurând câte un cuvânt unguresc, doar așa, ca pigment, școlit la Conservatorul din Viena, o vreme chiar protagonist al unor concerte în care interpreta cu măiestrie lucrări dificile de Brahms, Wieniawski ori Max Bruch, eșuase în cele din urmă la Școala de Arte din felurite motive. Multe dintre ele ținând de insubordonarea sa notorie față de orice sistem și de psihicul său intempestiv. Odată cu bătrânețea, impulsivitatea sa sublimase în melancolie, nervosul prin excelență devenise plângăcios. Astfel că zâmbetul îi pierea la scurt timp după ce primul copil intra în sălița lui, când își deschidea cutia viorii și începea să scârțâie studiile neexersate acasă. Două‑trei falsuri flagrante și fruntea înaltă și rozalie i se albea, ochelarii i se abureau și exclama ca ajuns de sfârșitul lumii: „milyen kutya élet!”, stârnind invariabil râ­setele împricinatului. Da, cu adevărat „viață de câine” pentru o ureche și o minte muzicală ca a bătrânului Bodó. Lacrimi mari îi coborau pe obraji, le absorbea cu o batistă mototolită, își ștergea nasul cu un duduit ca de utilaj, apoi își relua lecția cum nu s‑ar fi întâmplat nimic. De cele mai multe ori cu folos limitat, întrucât puțini dintre elevii săi – dar acești puțini au constituit excepții notabile – ajungeau la o carieră muzicală. Însă chiar și în cazul obraznicilor irecuperabili, atât cât s‑au lăsat să dobândească de la profesor din tainele viorii le‑a rămas în conștiință pentru totdeauna. Copiii sunt în majoritate niște mici ticăloși ce știu să profite din plin de slăbiciunile adulților, mai ales ale celor care îi mai și pun la trudă. Dar tristețile bătrânului au dat întotdeauna peste ani niște roade, dacă nu și muzicale, măcar caracteriale.

O excepție însă îi mai lumina zilele tensionate venerabilului dascăl. Antoniu, de când intrase prima oară pe ușa săliței cu geamul întunecat de umbra unui imens castan, se dovedise de o receptivitate deplină. Evident, disonanțe „izbutea” și el, doar era la început de drum, însă primele lacrimi stoarse involuntar profesorului îl consternaseră, apoi îl cutremuraseră. Cum putea el, un țânc la urma urmei, să producă atâta tristețe unui om care la vremea lui smulsese ropote de aplauze în sălile de concerte din Viena, Budapesta, Oradea, Cluj și câte altele? Era exact cum ar fi râs de tatăl său, dacă ar fi avut fericirea să îl cunoască, de cearcănele cu care se întorcea de pe mare. Maică‑sa i‑a sesizat imediat tristețea, spunându‑i că soluția problemei e una singură: să exerseze studiile pe care i le dă pentru acasă până când execuția lor la oră nu va mai stârni supărarea profesorului. Procedă întocmai. Astfel că lecțiile cu Bodó deveniră în curând o bucurie a prieteniei, un dificil dar armonios zbor pe aripile gamelor, arpegiilor și dublelor coarde, ele însele plicticoase și solicitante; însă comunicarea caldă dintre învățător și discipol le transforma, dacă nu în bagatele, măcar în acceptabilități chiar interesante. „Jó fiú”, bun băiat!, striga în urma lui de fiecare dată când ieșea din sălița mititică. Bodó avu ocazia să îl învețe o mare parte din tot ce știa el. Într‑un an de zile Antoniu stăpânea primele cinci poziții ale mâinii pe gâtul instrumentului – cam cât e maximul de tehnicitate cu care termină școala elevii obișnuiți și nu foarte interesați de performanțe – și în curând degetele sale extrem de subțirele se precipitau zglobii până către capătul limbii negre culcate pe cutia de rezonanță. Acolo erau obligate la un travaliu mai obositor, întrucât corzile se depărtau și efortul de a se așeza unde trebuie era mai mare, uneori chiar un pic dureros, dar strângea din dinți și își relua seria de game și glissando‑uri fără crâcnire. Nu și‑ar fi imaginat că vioara îi va plăcea atât de mult. Probabil că dacă s‑ar fi lăsat și el la început pradă impulsului de a râde de boceala profesorului, cum poate că avusese un prim impuls inconștient, praful s‑ar fi ales de întreaga lui muzică.

Lucian Corlan era un compozitor destul de puțin cunoscut în țară, și doar prin cele două simfonii scrise în prima tinerețe. Ele au fost interpretate în urmă cu mulți ani de trei sau patru filarmonici de provincie. Cu referințe pe alocuri bune, dar și reproșuri pentru pasaje excentric tehnice care puneau în maximă dificultate instrumentiștii. Mai scrisese două sonate pentru violoncel și pian, dar ele nu se bucuraseră de lumina reflectoarelor. Încercase și o operă, chiar pusese bara finală pe partitură, dar o spontană revelație cum că genul nu are cum fi muzică adevărată, că epicul banalizează inacceptabil mistica sunetelor, l‑a împins irepresibil să își ia sub braț teancul de coli ticsite cu sisteme de portative și să‑i dea foc pe un maidan la marginea orașului. Simțea că fiorul inspirației îl părăsise, că tumultul de armonii ce îi umpluse zi și noapte ființa până de curând își luase definitiv zborul spre alte zări. Astfel că adesea își purta depresia prin cârciumi, înconjurat de o trupă numeroasă de veleitari într‑ale muzicii care‑l elogiau deșănțat la fiecare destupare de nouă sticlă. Când paharele golite se adunau, ieșea în piața centrală și dirija ca pe o orchestră, cu gesturi extravagante, vuietul vântului, foșnetele arborilor ori sarabandele fulgerelor dacă furtuna se abătea deasupra orașului. Spre amuzamentul îngrijorat al trecătorilor. Fusese dat afară de la catedra de compoziție a Conservatorului pe motiv de repetate absențe de la cursuri. Își câștiga existența etilică din puținii, tot mai puținii elevi pe care îi învăța pianul la el acasă, în garsoniera îmbâcsită în care domicilia. Având de luptat și cu indiferența scandalizată a vecinilor la magia muzicii care răzbătea pretutindeni în bloc prin pereții de carton.

Într‑o zi însă raza cea bună îi lumină neașteptat mahmureala sleită a zilelor. Dis‑ de‑ dimineață fu trezit brusc din somnul beției, cu încăperea încă rotindu‑se ca un carusel. Cu vocea hodorogită răspunse la telefonul ce țârâia de minute în șir. Era impresara lui Ilarion Voinescu, cel mai reputat violonist din capitală. Îi spuse că maestrul studiase simfoniile sale și, impresionat de spectaculozitatea tehnică a unor secvențe, îi adresa rugămintea să scrie o temă cu variațiuni pentru vioară solo în același spirit, lucrare pe care avea de gând să o interpreteze la un concurs instrumental în Japonia. Din acel moment, un curent de energie bună, o străfulgerare fizică, palpabilă, bine mirositoare, îi schimbă viața. Renunță complet la crâșme, spre revolta amicilor dezamăgiți și, opac la amenințările tot mai vehemente ale vecinilor, își consacră diminețile și serile până târziu în noapte lucrului dedicat și concentrat la viitoarea Partită în sol pentru vioară.

Se apropia de optzeci și cinci de ani, siguranța mâinilor sale de aur scădea pe zi ce trecea. Hotărâse că era ultima vioară pe care o plămădea în micul său atelier de pe o străduță lăturalnică, atelier ce mirosea a lemn de esență, a lacuri din chihlimbar și a multă afecțiune pentru munca inimoasă dusă timp de mai bine de șase decenii. Era o comandă pentru concert‑maestrul orchestrei Operei din Iași pe care Marin Iluțiu o acceptase în cele din urmă, deși oboseala îi micșorase simțitor energiile. Oboseală perfect justificată, căci roadele priceperii sale își înălțau sunetele vrăjite prin sălile filarmonicilor și operelor din toată Europa, ba și de peste ocean, pe la Boston și Philadelphia. Lucra pe modelul Amati, cel al primei viori atestate și încă existente, un pic mai simplă și mai mică decât cele revoluționare ale lui Stradivari. Însă – i se părea lui și nu numai lui – ele aveau un sunet mai catifelat, mai straniu, mai eteric. Mica magazie de lângă atelier încă mai adăpostea suficiente scânduri de molid aduse din zona Gurghiului, din care se obțineau cele mai bune cutii de rezonanță, precum și bucăți de paltin, abanos și nuc pentru accesorii: prăgușuri, limbă, cordar, chei, căluș și celelalte. Dar avea să le dăruiască cuiva, nu știa deocamdată cui, căci nu mai exista un constructor manual de viori în zona aceasta a țării. Fabrica de la Reghin acaparase piața cu viori standardizate bune, dar nicidecum de performanță. El încerca mereu să aducă mici adaosuri, atât cât să nu influențeze esențial sonoritatea: la culoarea cutiei, la spirala melcului din capătul cheilor, la găurelele călușului, în funcție de cât cunoștea el despre viitorul posesor, ori de domeniul în care urma să fie utilizat instrumentul (simfonic, operă, cvartet etc.), ori alte mărunțișuri care confereau viorii o personalitate aparte.

Făcu ultimele retușuri, aplică un strat final de lac rășinos, o lăsă la uscat, apoi, după ce fu gata complet, îi puse corzi, o acordă și o puse pe umăr, luă un arcuș și intonă câteva șaisprezecimi și acorduri să îi verifice sonoritatea. Avea el un mic exercițiu prin care testa simultan și acuratețea sunetului, și dinamica nuanțelor, și capacitatea de a permite secvențe de mare tehnicitate. Constată însă că există o problemă. Și nu mică. Pasajele de duble coarde erau neclare. Se pare că atingea cu degetele ce trebuiau presate pe o coardă și corzile învecinate. În regulă, degetele sale se bontiseră în peste opt decenii de viață, dintre care mare parte strivite pe mânerele dălților și rindelelor, ba mai și strânse accidental la menghină, dar nu era posibilă totuși o asemenea involuție în patru‑cinci luni, de când terminase ultima vioară destinată unui folkist din Chișinău. Puse vioara pe bancul de lucru, luă șublerul și măsură grosimea gâtului. Era cu un milimetru și câțiva microni mai îngust, ceea ce apropia imperceptibil corzile, dar suficient cât să afecteze finețea pretinsă de acest delicat instrument. Se așeză dezabuzat pe taburetul de lângă banc, cu fruntea sprijinită în palma stângă, și rămase așa mai bine de o oră. Apoi sună la Iași și le comunică faptul că reziliază contractul și va returna suma încasată drept avans.

 Cele șase ore zilnice petrecute în biblioteca școlii erau plicticoase, dar binevenite. Doar doi‑trei elevi mai intrau uneori în pauza mare să caute după lecturile obligatorii. În rest, doar liniștea întreruptă de zgomotul mașinilor ce treceau pe bulevard interacționând cu mirosul specific de carte, inconfundabil, care o transpunea într‑o lume ideală, așa cum realitatea nu‑i oferise. Citea și tot citea, mai ales despre viețile compozitorilor, despre dramele prin care au trecut Mozart, Schubert ori Bruckner și îndârjirea lor în a lăsa lumii ceva nepieritor. Și acasă asculta noaptea emisiunile muzicale de pe programul 3, în special cele ale lui Iosif Sava, favoritul ei. Într‑o zi însă ușa bibliotecii se dădu de perete și se precipită înăuntru ca o furtună silueta deșirată a profesorului de muzică. Zâmbea și o privea șăgalnic dindărătul ochelarilor cu rame negre. Se aplecă ușor înspre ea precum o trestie nesfârșită, părând că în orice moment se poate rupe și prăbuși peste birou. Cum ar fi vrut să‑i împărtășească un secret de mare importanță.

– Maria dragă, am ceva pentru tine, șopti misterios. Știu că‑ți va face mare plăcere. Puse pe masă două bilete la concertul filarmonicii din aceeași seară. E un eveniment rarisim pentru orașul nostru, dar din păcate eu nu pot participa. Te rog ia‑ți băiatul și mergeți, sigur îi va plăcea și lui. Nu mai e chiar atât de mititel. Și are note bune la mine.

Protagonist era violonistul rus Viktor Tretiakov, un nume care umplea sălile pe oriunde mergea. Auzise de el, îi și ascultase niște înregistrări pe canalul pomenit. Urma să interpreteze Concertul în Re major de Ceaikovski, o lucrare care îi plăcea la nebunie prin zbuciumul ei împins uneori până în pragul delirului, prin catifeaua pasajelor lente, prin tragismul ce răzbătea din fiecare acord. Fu atât de șocată încât nici nu‑și mai amintea dacă mai apucase să‑i mulțumească binevoitorului coleg până când acesta se întorsese pe călcâie și ieșise la fel de impetuos pe cum a intrat.

Ajunse acasă într‑un suflet, căută în fundul dulapului un costum primit de la un verișor de‑al lui Antoniu cu doi ani mai mare decât el. Încă îi era un pic larg la umeri și pantalonii puțin prea lungi, așa că îi îndoi și le făcu un tiv cu toată precizia de care era capabilă. Cât despre ea, avea o rochiță simplă, vișinie, un pic demodată, dar care cădea acceptabil pe trupul ce începea să se ofilească. Călcă cu meticulozitate singura cămașă albă a lui Antoniu, un pic scurtă la mâneci, dar sacoul mai lung acoperea diferența; apoi unse din belșug cu cremă încălțămintea amândorura să estompeze cât se putea juliturile inerente anilor de utilizare. Se rujă cu restul de ruj rămas în tubul primit în dar de la colegi de 8 Martie și își întări discret contururile pleoapelor cu un creion dermatograf. Aruncară amândoi o privire finală în oglinda din antreu și porniră emoționați către clădirea filarmonicii.

O seară precum un vârtej de ținute elegante, de comentarii pertinente în antract, de parfumuri fine și de forța sunetelor generate de struna rusului care trecea ca o lumină de la imperceptibile șoapte în pianississimo la furtuni de cadențe de tăria vulcanilor în erupție, calmându‑se apoi în lamentări elegiace precum bocetele funebre. Avusese emoții pentru Antoniu, să nu înceapă să se foiască pe scaun, să o tot întrebe când se termină. Doar nu avea încă 10 ani, era un copil. Surprinzător însă, stătuse toată seara cu gurița întredeschisă, cu ochii fixați pe vioara artistului, încremenit ca o statuie. Cu urechile încă vâjâindu‑i de ropotele de aplauze prelungite, pe drumul spre casă, cu glasul timid și neîncrezător că dorințele i s‑ar putea vreodată îndeplini, îi șopti:

– Mami, și mie mi‑ar plăcea...

A doua zi, Maria făcu un împrumut de la CAR și după‑amiază merseră împreună la magazinul de instrumente muzicale și cumpărară o vioară. Peste o săptămână deschideau cu teamă ușa săliței strâmte a bătrânului profesor Bodó.

Se hotărâse să se inspire în principal din tradițiile maramureșene, miraculoasa regiune unde se și născuse, cu legendele ei stranii legate de ritualul construcției porților din lemn. Așternu pe portativ o primă temă de atac, o lamentație pe structura unei doine maramureșene în registrul cel mai grav al violinei, în sol minor, o jelanie lugubră, vibrând de spaima duhurilor rele ce bântuie peste sat, peste locuitorii ei înspăimântați. E noapte, registrele întunericului predomină și persistă, căci flăcăii ce pornesc să taie fagul de la marginea zării nu au voie să fie văzuți de locuitori și de spirite. Mersul lor apăsat conferă prima secvență ritmică, pe pătrimi accentuate, unele cu alunecări apogiate ca ilustrare a vulnerabilității marșului lor peste relieful accidentat, prin labirinturile nopții bântuite. Câteva variațiuni stridente în acut ale primei teme sugerează peisajul nefiresc al regiunii căzute sub blesteme, cu tăpșanele zgurite de arșișă, cu cerbii părăsiți de ciute agonizând, cu ierburile îngropate în humă crescând, smintite, înspre adâncuri. Odată cu primele licăriri ale zorilor, feciorii au ajuns la marginea zării, la fagul de sacrificat, silueta lui profilându‑se maiestuos pe fundalul nopții muribunde printr‑o succesiune de acorduri pe toate cele patru corzi, solicitare nu mică pentru instrument, dar dătătoare de elan, de convingere că răul va fi în cele din urmă alungat. Lama ferăstrăului licăre sub primele raze ale soarelui mijit pe după coline prin câteva triluri ascuțite înspre registrul cel mai înalt, urmate de un tremolo susținut, în impetuos crescendo, al arcușului ce basculează de la înalt la grav și înapoi la grav apăsând tot mai pronunțat pe strune, până ce sonoritatea devine un șuierat, anunțând doborârea falnicului copac.

Drumul îndărăt, cu povara trunchiului greu pe umeri, generează un dans lent și solemn, o prelucrare ingenioasă a Fecioreascăi din Oaș, de‑acum în tonalitate majoră. Bucuria flăcăilor e încă reținută, căci deocamdată nu sunt decât în posesia unei bucăți de lemn brut, neînvestit cu puteri apotropaice. Dar primirea cetei în sat de către fetele ieșite pe prispe, de adunarea meșterilor încărcați cu ustensilele tâmplăritului ce așteaptă la locul înălțării stâlpului porții, transformă hora cumpătată într‑o suită de teme melodioase, bine ritmate, cu variațiuni sclipitoare ce intră pe nesimțite în moduri străvechi, dorice și mixolidice. Dar nu voia să cantoneze lucrarea în local. Era momentul să‑și aducă în sprijin dansuri din multe alte regiuni: Brâul, Călușul, Ciuleandra, Alunelul, ca stimul pentru truda meșterilor ce s‑au pus să cioplească de zor în lemn, în carnea crudă a trunchiului adus de flăcăi: soarele și luna, munții, stelele, cocorii, florile și împletiturile. Stâlpul e gata încrustat, groapa fundației pregătită, și‑acum toți bărbații satului se opintesc să îl înalțe pe locul consacrat. Moment în care fetele își părăsesc prispele, se adună în șir și încercuie monolitul ce‑și înnădește lumina aștrilor ciopliți cu strălucirea soarelui și norilor aurii, intonând tulburătoarea, unica Purtată din țara Sebeșului. Prinzându‑se în acel mers‑îngânare‑ezitare‑continuitate‑fragmentare‑retragere‑
avânt‑liniște‑sensibilitate‑ „ca țăruza pă hârtie” ce poartă sufletul prin grădinile înmiresmate ale zânelor. Satul, cu acoperișurile și clopotnițele din lemn înnegrit de veacuri, se prind  în legănarea extatică a pașilor sincopați, a aritmicității mistice, metaempirice, de dincolo de conveniențele oricărui ritm. Racordându‑se la energiile cosmosului, la spirala vieții, la forțele binelui pe cale de a dobândi o izbândă însemnată asupra stihiilor nopții. Secvență adâncă, monumental‑interiorizată și melancolic‑expresivă ce dă posibilitatea interpretului să elibereze din el întregul plin sufletesc, întreaga zestre de elegie, dar și de speranță. Să respire în deplină armonie cu instrumentul, să se pregătească, întrucât vine clipa în care tot ce s‑a desfășurat muzical până acum se schimbă la antipod. Ritualul și‑a atins țelul: duhurile rele, demonii blestemați, îngroziți de strălucirea stâlpului porții proaspăt înălțat, încărcat de simboluri ale binelui și luminii, se precipită într‑o agitație extremă, căutându‑și culoarele de fugă către alte zări. Compozitorul își poate utiliza acum din plin patima tehnicității, zburdălniciile tinereții simfonice care înnebuniseră cândva instrumentiștii, dezlănțuindu‑se într‑o lungă diatribă de motive din toate speciile, de la folcloric la atonal, de la țigănesc la impresionism, de la renascentist la metalic, desfășurate într‑un ritm la limita alienării, șiruri încălecate de treizecișidoimi, acele valori rostogolite atât de iuți încât pot produce infarctul muscular până și celor mai antrenate degete; mâna stângă zburând în sus și în jos de la capătul dinspre chei până către călușul ce susține corzile, minute la rând, epuizant și eliberator, isprăvindu‑se într‑un țiuit aidoma țipuriturilor băieților la horă. Triumf deplin al puterii fagului, al dansului norilor, al măiestriei meșterilor, al grației neprihănite a fecioarelor.

A isprăvit. Îi ieșise. N‑ar fi crezut!

Chiar atunci sună și telefonul. De trei săptămâni de când se apucase de Partită nu‑l mai auzise, chiar uitase că are în casă o asemenea ustensilă. Era impresara lui Voinescu.

– Domnule Corlan, maestrul își cere mii de scuze, dar în cele din urmă s‑a decis pentru lucrarea unui compozitor polonez cu care e în relații foarte cordiale.

Se prăbuși în fotoliu. Simțea nevoia imperioasă să bea ceva.

– Șezi, îl invită profesorul de contrapunct, am ceva special pentru tine.

Antoniu era derutat. Îl avusese dascăl în primii ani de Conservator, n‑a avut note foarte mari întrucât cu teoria, precum în copilărie, nu făcea casă prea bună. Dar avuseseră o relație corectă. Profesorul știa că violoniștii nu trebuie terorizați cu toate abstracțiunile armoniei și polifoniei întrucât instrumentul lor nu are, precum pianul, capacitatea de a construi așa ceva. Se așeză, încă uimit de solicitarea pe care o primise telefonic de la el acum câteva minute. După ce a terminat cu materia respectivă s‑au mai întâlnit doar întâmplător pe coridoare, s‑au salutat cordial, dar n‑au mai avut alte întrevederi. Era nedumerit și contrariat că dorește să îi vorbească.

– Ce zici de asta?, îl întrebă privindu‑l fix. Îl știi pe tip? Îi înmână un fascicul de 10 pagini de partitură pentru vioară solo. Semnată Lucian Corlan. Îl știa, cum să nu, glorie apusă prematur și unul dintre bețivii cei mai pitorești ai orașului. Fost profesor la facultatea lor. Alungat, poate justificat, mai degrabă exagerat, ca un câine. Interlocutorul său era singura persoană din instituție care nu‑i întorsese spatele nenorocosului compozitor. Avea ușa cabinetului deschisă oricând pentru el, uneori îi mai „împrumuta” câte o sută de lei, când „seceta” era deplină în buzunarul lui Corlan. Răsfoi colile. Interesant, îmbinare ce părea reușită, între folclor, clasic și modernism. Cu puzderie de variațiuni ce alternau prin toate dinamicile și tempourile muzicale. Destul de dificile tehnic, dar nu copleșitoare. Ajunse însă la ultimele două pagini. Se șocă. Erau înnegrite de densitatea bulinuțelor și codițelor de pe liniile portativelor: acele treizecișidoimi turbate și desfrânate ce arătau mai degrabă ca o explozie a rezervorului stiloului decât a scriitură muzicală normală. Profesorul îi sesiză uimirea.

– Acum juma’ de oră a plecat de la mine. Era pe patru cărări, bine de tot. Mi‑a lăsat foile pe masă și mi‑a zis să le dau la cine cred eu că le poate duce. I‑am dat, chiar dacă nu mi‑a cerut, două sutare, vedeam pe el că nu mai are nicio lețcaie în buzunar. Strânse colile cu grijă, le ciocăni de birou să se așeze frumos și i le înmână. Ia‑le și treci la buchiseală. Ești singurul din facultate care le‑ar putea descâlci. Și nu mă refer doar la studenți... Mai ai două luni până la concertul de absolvire. Ți‑e suficient.

– Eu?... Antoniu era acum de‑a dreptul îngrozit. Dar nu sunt în stare eu de așa ceva. Plus că profesorul meu mă pregătește de luni de zile cu Chaconna lui Bach.

– Am vorbit eu cu Stănescu. L‑am convins că Bach poate cânta oricine, dar așa ceva e mai greu. El n‑a apucat încă să vadă partitura, nici nu i‑am zis cine a scris‑o. Ar fi strâmbat urgent din nas. I‑am explicat în mare despre ce e vorba și a confirmat că are încredere în tine, dar nu‑și ia răspunderea să te coordoneze în timp atât de scurt. Așa că o să te descurci singur.

– Pfff !! M‑ați nenorocit! Dar... asta? Antoniu ciocăni cu degetele subțirele pe cele două pagini cumplite care își ascunseseră albul aproape cu totul.

– O să poți. Ești prea bun. Du‑le cu tine și dă‑i bătaie. Atenție, că îți mai zic una tare. La concert vor veni doi impresari nemți. Cu așa ceva îi rupi. Ai viitorul asigurat. N‑o să mai mergi ca cerșetorul să bați pe la porțile filarmonicilor din Cucuieți ca să‑ți dea un post de viorist pe‑acolo, pe la marginea scenei. Hai că trebuie să intru la curs. Îi întinse mâna fugitiv peste birou.

Profesorul Bodó se pensionase de ani buni însă îi mai veneau acasă niște copii pe care îi iniția în primele taine ale viorii. Locuia în centrul istoric al orașului, într‑un apartament la parterul unei vechi și scorojite clădiri cu trei etaje în curtea căreia, de cum pășeai, te izbeau mirosurile de diverse mâncăruri socăcite prin bucătării, dar și scârțâiturile chinuite și înduioșătoare ale primelor încercări de a scoate sunete coerente din strunele mititelelor viori. Antoniu îl vizitase pe bătrân cel puțin o dată în fiecare an în vremea cât a urmat Liceul de Muzică și apoi Conservatorul, dar scopul fusese întotdeauna unul pur amical, afectiv. Acum însă ducea cu el compoziția lui Corlan cu care fusese împovărat. Se îmbrățișară, apoi profesorul începu să răsfoiască partitura concentrat, apoi încruntat, apoi izbucni în râs. Nu era unul batjocoritor, nici relaxat amuzat, mai degrabă o manifestare a uluielii.

– Istenem! Doamne feri’ de rele! Hát Paganini mic copil..., îi spuse ștergându‑și ochelarii.

– Mă chinui deja de o săptămână cu nenorocitele alea de treizecișidoimi și după patru‑cinci rânduri degetele mi se blochează. N‑o s‑o pot face, mai am o lună și ceva, îmi pierd mințile.

– Lassan, calmează‑te, te fiú, noi nu süntem csak artiști, trebuie se fim și un pic de vrejitori. In maghiara se zice varászlat, asta inseamne și maghiiia, ș‑atunci nu‑i așa de ürit. Râse din nou, de data asta răzbătea doar voia bună.

Îi explică întâi cum trebuie să‑și mărească legătura organică cu actul interpretativ ca atare și cu instrumentul: cum e necesar să își sincronizeze respirația cu timpii accentuați ai desfășurării, ceea ce nu‑l învățaseră nici marii profesori ai facultății. Vioara nu‑i un obiect separat, ci a devenit parte din trup, deci nu mai există procese distincte, independente. Metabolismul corpului evadează acum din temnița țesuturilor și intră și în cutia instrumentului, așa cum vibrația corzii pune în rezonanță tot aparatul circulator. Apoi îl sfătui cum să gândească anticipativ lanțurile de sunete ce urmează a fi intonate, ca o pregătire psihologică a construcției.

– Nu gündește numa’ cele opt sünete ce urmeaza pe timpu’ viitor. Gündește dublu, pentru doi timpi, gündește șaișpe note. Tizenhatos. Deja ai jumatațit munka creierului și atunci vor veni și dejete düpe el.

Îi mai împărtăși alte câteva subtilități de care Antoniu nu știuse, deși era în fața ultimului eveniment al studenției sale. Apoi își îndreptă spatele gârbovit de spătarul fotoliului vetust și continuă, privindu‑l țintă.

– Tu ești deja bun viorist și o sa fii mare. Ai dejete destul de lungi, nagyon jó, da’ sunt foarte subțiri și trebui’ cracanate tare. Corzile prea departe pentru tine. Semmi baj, nu‑i asta mare necaz. Da’ acolo unde cünți bolondoșagu’ asta de note ca macinatoru’ de kávé, aici trebui un pic de varászlat. Nu furtișag, numa’ varászlat. Nu spun io sa furi din note. O sa furi cünd ești csillag, mare stea, atunci cünd cünți nu numa’ in capitala, da’ mai dai și concerte mai de de‑le‑ncolo. Cünd nu ești pe Carnegie Hall!... Zâmbi complice dindărătul ochelarilor cu dioptrii uriașe. Atunci o se mai münci din ele püna cade greu la ștomac. Cine ințelege ceva? Senki. Da’ acuma altceva. Tu, copil cuminte. Jó fiú. Tu nu fure note. Da’ tu ai altceva, ceva foarte bun. Nagyon jó! Ai alte varianta, ai B alternatívád.

Îi explică și îi și arătă pe partitură locurile pretabile unde, ca să ia un respiro din dinamica furibundă a degetelor, îi recomanda să facă treptat un rallentando mare, să reducă drastic tempo‑ul, păstrând intactă succesiunea sunetelor și dându‑le o tensiune sporită, dionisiacă, chiar tragică, exagerând accentele, transformând zbuciumul smintit în expresivitate, într‑un gen de discurs intermediar, apăsat, potențator. Astfel nu se schimba nimic din exigența partiturii, nu păcălea pe nimeni. Iar după secundele de regenerare a energiilor mâinii, va reveni de data asta brusc la tempo, dar nu chiar la cel anterior, căci nimeni nu va sesiza mica diferență, ci la unul ceva mai scăzut, atât cât să reziste și să‑și poată isprăvi secvența cu bine.

– Megértel?

– Asta voi încerca să fac toată noaptea: să înțeleg. Să înțeleg că drumul de rahat de‑abia începe...

– Nagyon jó fiú! Du‑te pö el, cö mergea bine!

– Kutya élet!, scrâșni Antoniu. Bătrânul mai să se înece de râs.

Acestea erau secvențele de amintiri lucide ce i se învălmășeau în minte printre frisoanele care‑l scuturau cum și‑ar fi băgat degetele în priză. În rest, încăperea și casa se învârteau în deliruri înțesate de mutre rânjitoare de demoni ce dansau în jurul lui, râdeau de el și‑l batjocoreau. Ar fi vrut să fugă, să se ascundă oriunde, dar nu era capabil să se dea jos din pat, nici măcar până la sertarul cu medicamente să ia ceva pentru febra ce‑l pusese la pământ. Se întâmplase chiar seara dinaintea zilei concertului, o sunase pe Nina, prietena lui de care în ultima lună n‑a mai avut vreme, căci era călare pe Partită de dimineața până noaptea târziu. Disperat că nu reușise încă să ducă fără întrerupere cele două pagini blestemate de la un capăt la altul, pusese vioara aproape violent în cutie și părăsise casa. Se întâlniseră la o cofetărie din centru, cu renumele celei mai bune, sau singurei bune înghețate din oraș, și își luaseră câte o porție mare. Nina era studentă într‑un an mai mic la muzicologie, se cunoscuseră la un concert de final de an și se înțelegeau de minune completându‑se, el cu intempestivitatea artistului pur, cu sensibilitatea dezlănțuită, ea situată în zona conceptuală a artei, mai rațională, mai calmă și chiar ironică. N‑au stat mai mult de jumătate de oră. Nina a sesizat groaza lui pentru a doua zi, și‑a dat seama și de faptul că orice cuvânt de încurajare ar fi de prisos, chiar stupid. L‑a sărutat tandru pe buze și l‑a trimis acasă să se culce, interzicându‑i să mai deschidă cutia viorii până la concert.

– Porcul nu se îngrașă în ajun. Iar porcul tău e destul de rotofei ca să ai ce pune din belșug pe masa de Crăciun...

Dar de cum intrase pe ușa locuinței sale a simțit că gâtul i se umflă ca un balon, cu junghiuri violente ce‑l împiedicau să înghită, că energia i se scurge brusc din trup și începu să se scuture de un frig cum probabil experimentau doar muribunzii. S‑a trântit în pat așa cum era, în blugi și tricou, s‑a înfășurat în pătură precum o sarma, a vrut să o sune pe Nina, dar telefonul îi căzuse din mână undeva pe lângă tocul ușii și nu mai era în stare să se ridice după el. Oricum, batalionul de draci nesuferiți năvălise deja asupră‑i hârjonindu‑l, urlându‑i în ureche tot felul de blesteme. Îi alunga cu mâinile dar se reîntorceau în număr și mai mare, și mai întărâtați. La un moment dat l‑au apucat de tricou, împingându‑l brutal peste niște dealuri pârjolite, acoperite cu hoituri de ciute și cerbi, cu lujeri de iarbă imenși ce ieșeau din pământ, se încolăceau în jurul lui ca niște șerpi și îl trăgeau înspre humă sâsâind, sfârtecându‑l, sufocându‑l. Întreaga noapte alternă între halucinație și disperarea conștiinței apropierii necruțătoare a concertului de care nu se mai simțea nicidecum capabil. Între demoni și violoniști, între ferăstraie și portative înnegrite, între chelia lui Bodó și dansul fecioarelor ce‑i amintea eroismului mamei sale care se stinsese, spre imensa lui tristețe, de câteva luni. Între privirea cinică a profului de contrapunct și arcușul lui Tretiakov ce‑i fascinase clipele primului concert simfonic la care a avut nesperata baftă să participe. Când frisoanele îi lăsau câte o scurtă fereastră de suportabilitate, luciditatea i se acutiza, principalele episoade ale vieții căpătau semnificații, sensuri chiar dacă doar pe jumătate înțelese. Totul la limită, totul pe muchie de cuțit, începând cu pre‑începutul, cu ultimii stropi de energie germinativă a tatălui muribund, continuând cu neașteptatele bilete la filarmonică, cu strădaniile supraumane ale mamei să restituie împrumutul luat pentru vioară și să și supraviețuiască amândoi, cu dragul de Bodó care i‑a pus în mâini toată știința lui, cu partitura teribilă a lui Corlan ce nu‑i fusese lui destinată, cu câte și mai câte altele or fi să mai fie. Înspre dimineață probabil temperatura i‑a mai cedat, s‑a dezumflat un pic și gâtul permițându‑i să respire cât de cât cursiv și a adormit buștean, fără vise, fără gânduri și fără halucinații. Doar epuizat.

Telefonul de lângă prag suna insistent de minute în șir. Se trezi buimăcit. Se uită la ceas, 6,30. Dimineața? După‑amiază? Dumnezeule! Se ridică de pe pat dar picioarele nu‑l susțineau. Se prăbuși pe covor. Se târâi până la ușă și apucă telefonul. Era Nina.

– Ce faci, iubire, Doamne sfinte, m‑ai speriat teribil. Trebuia deja să fii la sală pentru încălzire și o scurtă repetiție. Concertul începe la 7. Tu ești normal, omule?

Se ridică cu greu. Deschise dulapul și‑și aruncă pe el ca pe un cuier costumul negru. Camera avea contururi neclare, urechile îi vâjâiau. Frisoanele îl curtau din nou. Își încheie anevoie nasturii sacoului, scormoni într‑un sertar până dădu de papionul mototolit, îl îndesă în buzunar, apucă cutia viorii și deschise ușa.

– Domnul Antoniu Șuta?

O siluetă scundă și un pic plinuță, un bătrânel tras la patru ace pe care îl știa de undeva, nu‑și mai amintea de unde, nici nu era de mirare în starea de‑acum, stătea semeț în fața lui.

– Vă aștept de aproape un ceas. Dați‑mi vă rog vioara! îi ceru imperativ, cu un zâmbet șiret pe figura proaspăt bărbierită. Nu așteptă vreun răspuns ci îi luă cu mișcări ferme cutia din mână și îi puse în schimb o alta, pe care o ținuse până atunci la spate. Apoi dispăru pe stradă.

Uluiala nu izbuti să îi alunge amețeala. Doar atât, își aminti că‑l văzuse de vreo două ori în adolescență pe bătrân, pe‑atunci în puterea vârstei, în cabinetul lui Bodó, erau prieteni buni iar maestrul Iluțiu îl vizita uneori. Nici măcar nu realiză că a intra în concert cu o vioară nouă e cum te‑ai alinia la startul unui raliu de coastă cu o mașină pe care n‑ai pus mâna în viața ta. Era prea sleit însă ca să rumege mai bine gândul. O coti către sala Conservatorului proptindu‑se de ziduri.

Cască ochii mari. Pereți, tavan alb. Micul cilindru de pe furtunul perfuzorului. Elixirul antibiotic picură imperturbabil în ritm de optimi.

– Mai dormi un pic!

Chipul drăgălaș al Ninei îl soarbe din priviri. O figuriță plăcută, simpatică, păr scurt și ochelari ce‑i acoperă jumătate din față, ca un șoricel de bibliotecă.

– De când îs aci?

– De vreo sută de măsuri... Zâmbetul îi descoperă un șir mărgelat de dinți albi ca lumina.

– Atunci am clacat?

– Nu. De‑abia atunci ai ieșit din clacă.

Îi relatează cum stârnise rumoarea sălii când a intrat pe scenă împleticit, fără papion, cu nasturii sacoului încheiați strâmb, și a atacat Partita cu acel Lamento transformat mai degrabă în „Jalnico”. Nu‑și găsea nicicum locul degetelor pe strună, falsurile flagrante abundau, spectatorii își dădeau coate, decanatul comenta cu îngrijorare.

– Îmi venea să intru în pământ. Aveam senzația de vomă, chiar am vrut să fug la toaletă. Mi‑am dat seama că nu ești în regulă, dar habar n‑aveam ce s‑a întâmplat. Apoi a venit marșul acela lent dansant și ai mai început să îți regăsești din sunete, dar nici vorbă de cursivitatea ta obișnuită.

Antoniu închide ochii și își amintește cum avusese senzația că se chinuie să vâslească o barcă pe prundiș. Nimic nu ieșea, notele nu îl ascultau, degetele nu se mai potriveau nicăieri, iar frisoanele ce năvăliseră din nou peste el făceau să îi tremure arcușul nestăpânit. Se temea că reintră în episodul de halucinații. Atunci a respirat adânc, a exclamat printre dinți un „te bag în mă‑ta de viroză!” și în clipa aceea a simțit cum barca intră în fluxul râului. Degetele își găsiseră de‑acum locul. Un loc atât de potrivit, de firesc, cum nu mai avuseseră pe nicio vioară ce i‑a picat până atunci în mână.

– Și deodată aerul s‑a limpezit. Ai început partea cu dansurile alea melodioase și antrenante, arcușul s‑a potolit din cumplitul parkinson, mâna stângă și‑a regăsit zburdăciunea obișnuită, sala s‑a calmat, toți au redevenit atenți.

– Parcă îmi amintesc ceva. Cred că te‑am văzut cum îți ștergi lacrimile de sub ochelari.

– Nici nu mai știu ce lacrimi erau. De jale? De furie? De disperare? N‑am mai stat să le analizez că începuseși să ne acaparezi. Treceai dintr‑un dans în altul fără icnituri, din Oltenia în Sibiu, din Moldova în Banat. Nebunul de Corlan a știut să le lipească așa ca să nici nu te prinzi că Oltul s‑a transformat în Siret și Apusenii în Câmpia Dunării. Sala începuse să se miște în ritmul arcușului tău, ar fi vrut probabil să și bată din palme, dar și‑au adus aminte că sunt totuși la un spectacol serios.

Ar vrea să se ridice un pic să vadă mai bine chipul Ninei, chiar să o sărute pe obraji, să se pătrundă mai tare de spiritul zglobiu cu care îi povestește. Dar nu‑l lasă nici perfuzia, nici sleiala ce‑o resimte ca pe‑un morman de pământ basculat peste el.

– Când ai atacat în schimb Purtata am înlemnit din nou. Am observat cum îți tresar iarăși genunchii, parcă mereu gata să cedeze, dar mi‑am dat seama în scurtă vreme că tu imiți, interior și discret, pașii căpâlnencelor. Nu știu ce ai făcut cu timbrul viorii, dar devenise fragil, fără armonice, copilăresc, precum vocile fetelor. Parcă se puteau înțelege și cuvintele, că mere gândești că scrie, vioara ta nu mai cânta, rostea pur și simplu, muzica devenise vers în stare pură.

– Da, a fost o improvizație de moment, aici am făcut un pic de dizidență la intenția lui Corlan de a crea un pasaj de tristețe profundă ce cade în tragic și crapă în două inimile auditoriului. Nu știu ce‑mi venise, niciodată nu m‑am gândit la asta, probabil febra care mă copleșea din nou. Frisoane combinate cu transpirații reci, le simțeam cum îmi șiroiesc pe spate.

Face eforturi serioase să lege două‑trei propoziții. Gâtul nu‑l mai doare ascuțit, dar flegmele răgușelii își caută mereu calea către adâncurile laringelui.

– Gata, nu mai vorbi, iubire, îți ciripesc eu. Ai terminat episodul Purtatei cu acel re sec, cu coroană. Dar ai lungit coroana la derută, vreo două‑trei arcușuri întregi, cu ochii holbați în gol, din nou am crezut că o iei pe arătură. Sau, mai rău, în șanț.

– Da, a fost ultimul moment de pseudo‑luciditate. Din clipa următoare nu mai știu nimic. Incinta sălii s‑a spart în bucățele, eu m‑am rătăcit altundeva, habar n‑am unde, era ceva ce nu mai văzusem în viața mea. Ceva ce nu se poate reda.

Nina face o scurtă pauză. Asemeni partiturii Partitei, și vorbele ei ce urmează necesită o pregătire.

– Ai intrat ca un taur furios în treizecișidoimi. Fum ieșea din crestăturile viorii, arcușul nu se mai vedea, era ca un halou, ca aripile păsărilor alea mici‑mici din pădurile ecuatoriale. Degetele de‑abia atingeau corzile, se precipitau de sus până jos, de la acut la grav, nici pe alea nu puteai să le urmărești decât poate pe vreo filmare cu încetinitorul. Tot îmi ziceam, Doamne, o să ia foc cu totul, oare cât va mai rezista? Că mai era destul, vreo pagină și jumătate, poate și mai bine. Închiseseși ochii, erai palid ca un mort. Doamne, mai e în viață, ori muzica i‑a părăsit leșul și zburdă singură prin sală?

Două lacrimi i se scurg de sub rama ochelarilor peste zâmbetul buzelor rămas acolo, de veghe, pe chip. Antoniu privește din nou picurătoarea perfuzorului. Lichidul și‑a întețit ritmul, de la optimi la șaisprezecimi, dacă nu chiar la blestematele alea de treizecișidoimi care i‑au spulberat tihna vieții.

– A venit apoi locul în care ai mers pe sugestia bătrânului. Ralentando masiv, ca zdrăngănitul unui tren în care s‑a tras semnalul de alarmă. Notele s‑au încălecat una peste alta, precum pasagerii de pe culoar, grămadă unii peste alții. Dar, incredibil, era coerență în învălmășeală, totul era la locul fixat de partitură, doar că locurile alea erau mai îmbârligate. Iar tu ai dat altă expresivitate față de ce îți sugerase Bodó. Nu intraseși în dionisiac, erai în ironie, sau mai bine zis în autoironie, într‑un fel de buclă a derâderii. Îți persiflai corzile pe care apăsai cu arcușul atât de tare că ți s‑au desprins și câteva fire din el, iar sunetele te persiflau pe tine, erau ca niște mici bâzdâgănii care roiau în jurul meclei tale.

Nu‑și mai amintește nimic. Nici vizual, nici sonor, nicicum. Doar termic, vag de tot: frigul îl cuprindea tot mai neîndurător, era teribil, insuportabil de frig și simțea inconștient nevoia să facă ceva să se încălzească.

– Atunci ai revenit în ritm. Dumnezeule, dar nu așa cum ți‑a zis profu’, mai potolit, să‑ți menajezi degetele. Dimpotrivă. Diavol curat. Ai dublat tempo‑ul. Treizecidoimile alea chiar și în moderato sunt greu de discernut. Tu te‑ai precipitat în allegro, în presto, în ce mai știu eu ce... cred că trebuie inventată o indicație de dinamică nouă, ceva de genul „demento” sau „schizofrenico”. Am simțit că leșin. Mă uitam halucinată la tine dacă nu ți‑au crescut coarne, ori dacă nu ai dispărut pur și simplu printre scândurile scenei. Dar nu, rostogoleai dezinvolt sunetele, pereții vibrau, candelabrul din plafon trepida, muzica nu mai ieșea din vioară ci din orgă, armoniile veneau și din cer și din pământ, din rai și din iad, dar fiecare sunet era în același timp distinct, limpede, de o claritate de cristal, impecabilă. La un moment dat am văzut în spatele tău croindu‑se din nimic, doar din aerul stârnit de vibrații, ca un curcubeu, stâlpul acela maramureșean, cu sori și cocori. N‑a stat mult, doar preț de două‑trei măsuri, și cred că nu sunt singura care l‑a văzut. Căci unii își desprinseseră privirile de pe vioara ta și priveau cu gurile căscate deasupra. Și atunci ai isprăvit în chiuitul ăla final, nearticulat, non‑uman, care a amuțit pe toată lumea, te‑ai întors pe călcâie și ai luat‑o și mai împleticit către culise.

Se oprește să își tragă sufletul. De sub ochelari, ochii negri i s‑au aprins în văpăi. Îl privește fix cu o dragoste amestecată cu spaimă, cum ai vedea un înger extraterestru pe care nu‑l poți atinge.

– Ne‑ai rupt, pui drag, ăsta e singurul cuvânt potrivit. Ne‑ai rupt cu totul. Nici acum nu sunt sigură dacă ești ori nu ființă pământeană...

Lui Antoniu nu îi vine să creadă.

– Bag sama că‑s pe moarte și ții cu tot dinadinsul să‑mi îndulcești ultimele clipe.

Îl mângâie pe față și îi sărută fruntea rece. Antibioticul i‑a scăzut drastic febra, poate un pic sub limitele normale.

– Nici uralele sălii nu le‑ai auzit? Toți erau sus și aplaudau și cu mâinile, și cu picioarele. Puțini au realizat că, la un pas înainte de a intra în culise, te‑ai prăbușit pe podea.

Nu mai știe. Doar întuneric deplin, desprins de acum inclusiv de senzațiile termice, apoi albul și tubul perfuzorului de adineauri. O asistentă durdulie vine și îi scoate mațul din branulă, îi pune căpăcelul roșu și îl acoperă cu o fâșie de leucoplast.

– Mâine‑poimâine sunteți ca nou, dragă domnule artist. Dar dacă nu veniți cu vioara aici la noi să ne cântați ceva de inimă dulce să știți că ne supărăm. Se îndepărtează, privindu‑l cu simpatie, complice.

– Apropo, ce vioară ai avut? Că nu era a ta.

– Nu. Adică da. Adică nu. Ba da. E vioara vieții mele. Incredibil, nicio durere de degete în timpul execuției, nu știu din ce‑o fi făcut‑o bătrânul...

– Era să nu mai fie. Noroc cu mașinistul care a văzut că pici și ți‑a smuls‑o din mână. Noroc și pentru el, a fost suficient de iute și și‑a ferit în ultima clipă mutra că altfel îi scoteai ochii cu arcușul. Antoniu zâmbește prima oară după două luni de zile. Simte că i se închid ochii. Probabil pe lângă Cefort au mai băgat în perfuzie și un pic de somnifer.

– Corlan a fost?, întreabă cu vocea tot mai stinsă.

– Evident. Surprinzător, complet nebăut. Era în fundul sălii, plângea ca un copil. Eu fugisem imediat în culise la tine, chemasem deja salvarea, dar mi‑a zis o colegă că a observat că l‑a abordat decanul pe scări la ieșire și i‑a spus să treacă pe la el. Ochii lui Antoniu s‑au închis din nou.

– Te las să te odihnești. Dar îți mai zic numa’ una tare, cea mai tare. Nemțălăii și‑au prelungit șederea cu încă trei zile, până te externezi. Vor să semnezi un contract. Caută un solist pentru Filarmonica din Rostock. Antoniu deschide ochii mari, cu spaimă.

– Nu plec nicăieri fără tine!

– Stai liniștit, mai șed și eu un an să‑mi termin treburile p‑aci, pe la Conservator, și vin și eu. Mi‑au zis că universitatea lor vrea să înființeze un mic centru de cercetare a vieții și activității lui Ionel Perlea. Tipul a dirijat pe‑acolo câtăva vreme prin anii ’20. Au nevoie de un muzicolog ce stăpânește limba română. Dacă‑i țapă, oi spăla și eu vase pe undeva.

Zâmbește, mângâindu‑l pe fruntea netedă și relaxată. Și‑a închis din nou pleoapele.

– Ce să îți fac eu ție dacă ești un pui rău și neascultător? Nu ți‑am zis să nu îți iei globul ăla de fructe de pădure? Avea mure întregi înghețate bocnă. Le‑ai ronțăit de parcă erau alune.

Deschide pe jumătate ochii, zâmbindu‑i adormit.

– Atunci totul ar fi fost un mare rahat. Kutya élet...

[Povestirea este inspirată din cosmologie, din așa‑numita ipoteză a pământului rar. Ea afirmă că faptul existenței planetei noastre, care a dezvoltat viața complexă și conștiința, este rodul unei serii impresionante de factori, legi fizice și constante a căror coordonare, încă de la începuturile Universului, a determinat această stare de lucruri. Majoritatea sunt la limită, în sensul că o variație chiar infinitezimală a valorii lor ar fi dus la nașterea unui alt tip de univers, în care n‑ar fi fost cine să spună astfel de povești]