LECTURI PARALELE
Ionel Bota
eseist, Oraviţa
Disoluții sau despre puritatea pierdută a lumii[1]
Într‑o viață dedicată cuvântului și magiilor poeziei ca solemnitate pururi răzvrătită, un autor înregistrează, printre volumele deja tipărite, și alte victorii tactice. El stă gata pregătit, cum se spune, în agora dezbaterii, nu abandonează nici peisajul uman, caligrafia ființei, dintre experiențele sale, este mereu prezent în lumea care i‑a fost dată. Liric important din gruparea care urma generației „luptei cu inerția”, Radu Ulmeanu a dovedit disponibilități stilistice impresionante, într‑o epocă a constrângerilor mentalitare, iar această calitate a versului său se observă și mai bine astăzi, când autorul își recuperează, de un timp, în cărți esențiale, mostrele vocaționale învederând că era încă de pe atunci un talent inconfundabil, scriind dezinvolt și fără spaima blocajului în labirint, eul auctorial abordând, fie în volumele tipărite, fie în cele manuscrise, tematici sensibil‑iritante față cu eticheta infamantă azi, de poezie angajată care se practica în comunism.
Fără a da măcar cu un vers, cu o strofă, impresia de vetustețe, volumul recent, Vinovatul din vis, este unul recuperator, o antologare a restituirilor, când tinerețea și talentul, marcate de învingerea frustrărilor, interferau pagini simili‑confesive și simboluri mito‑poetice, eul liric aparținea deja unui discurs stratificat, experiența imersivă a ispitelor lumii agreste genera edificii de metafore și emoții la purtător. Altminteri mustește peste tot poezia. Desigur, la vremea aceea autorul era greu încadrabil dar liricitatea arată că e bine controlată, lumi ficționale sunt supuse descifrărilor dintr‑un imaginar al obiectului arhetipal (carnea de pe statui fugită‑n păsări, nu e singurul exemplu), jovialitatea spontană pare a întreține un realism magic post‑voiculescian. Prima secțiune a cărții, Ciclul pădurii, are aceste adnotări, e „Cluj, aprilie – mai 1964” și surprinde și acum printr‑o „mentalitate” aparte a scriiturii, printr‑o predispoziție a acumulării intimismului ca formulă a tuturor disoluțiilor ființialului în ludicul naturii‑destin (Intrând în pădure n‑am știut să tac./ M‑am prins în hora frunzișului greu/ și‑am crescut până‑n zori/ lujer plăpând/ din pământ.// Roua s‑a‑ntâlnit uimită cu mugurii./ Sunet ciudat./ Gestul cobei printre ramuri/ de câteva ori a oftat.// Dar câte‑au fost nopțile, câți au fost zorii,/ nu știu.// Am uitat dacă trebuie lujer/ sau pădure/ să fiu.), dilemele inconturnabile ale eului marcând, de atunci, de la anotimpul frivol al manuscrisului, devălmășiile existențialului. Navigările aceluiași eu par de‑construcții sub raport factual numai că o astfel de viziune, să‑i zicem proactivă, este mai degrabă un semnal anticipator de post‑modernitate, în vibrația ei amorfă sub crusta unei cumințenii magice: Mereu început din noapte spre ziuă,/ un gând/ îmi aduce‑n urechi șoapte și zvonuri.// Aici s‑au spart/ ca un pahar plin cu cer/ zările strânse‑ntr‑al vremii ungher.// Aici, de câteva ori pe zi,/ răsar și soare și lună,/ ciudat, împreună.// Confuzie stranie, gând nerostit,/ lasă pădurea să stea‑n răsărit/ și‑n apus,/ simultan. („Un gând”, p.10).
Asiduitatea, urmând pasiunilor incandescente pentru poezie (da, și pentru poezia vieții tânărului de‑atunci), se întrețese cu un pragmatism al sentențiosului (steaua lui Nichita Stănescu urca, urca...), cu un tip de sartrianism al structurărilor/ re‑structurărilor fantasiei, vizibilă fiind mai cu seamă în secvența a doua, Infrastructuri (cu notațiile din subtitlu: „Satu Mare – Iași/ 1965‑1967”), ocultarea tragicului cotidian din vremea totalitarismului de extracție stalinistă prin mimarea unei decadențe blânde și trimiterea la „cartea cărților”. Poemul dobândea, așadar, vocația sacerdotală, însă vremurile nu îngăduiau mai mult (Mă tulbur ca o apă clară de munte/ la adierea cuvântului/ prin care s‑a făcut/ lumea pământeană, cerul,/ lumina, întunericul,/ ființa mea și a tuturor/ văzutelor și nevăzutelor,/ în foșnetul de adânc.), decalajele valorice (literar) devenind exercițiile „impuse” la proba înregimentării ideologice. Eul auctorial caută prioritar puritatea pierdută a lumii, vrea să o regăsească în conotațiile zilei și ale nopții, visul nu există dar visul este predictibil, constrângerile utopiei anulează nivelarea stărilor de melancolie: Bătrânul povestind mereu/ în osteneala orașului/ își părăsea obiceiurile/ din vremuri trecute,/ nu mai avea pentru cer/ decât ocări și sudalme.// Sfântul Dumnezeu – zicea el –/ trebuie să fi murit/ de foarte mult timp,/ cam de când nu mai răsar/ îndoielile oamenilor/ la fiecare pas,/ cam de când/ frunțile noastre se ridică/ atât de sigur turnate/ în metalul uscat al tăcerii.// Când bătrânul muri,/ oamenii toți care‑l știuseră/ au ridicat câte o cruce/ acolo unde îl purtau/ pe unic, izbăvitorul lor Dumnezeu. („Cucernicie”, p. 36). Temperatura poematică aduce cu o construcție aproape naratorială, eul povestește de‑nuanțat, „femeia iubitului” din „orașul, mort de beat” evocă un cinism al revoltei anti‑iluzie până când „statuile îngropate reveniră‑n lumini”. Însăși viața poate fi un exercițiu de renunțare iar eul liric își efectuează noviciatul în siajul unui ardent meletai. Până și depurificările cuvântului, emoțiilor, trebuie „trăite” cu „vinovăția” din visul histrionic: Dintre cuvinte/ ca dintre stele/ se scutură noaptea,/ trece uitată.// Rabdă‑mi suspinul/ acum, o dată ‑// dintre cuvinte/ flutură goală,/ dispare noaptea.// E un surâs/ care te‑aduce,/ care te leagă/ și te cunoaște.// Rămâi pe cruce,/ unic prieten,/ vânăt prieten ‑/ ți se vor arde,/ ți se vor pierde/ sfintele moaște. („Nox”, p. 58).
În privința sonetelor, esența ezoterică poate fi o componentă; în realitate imagini‑stampe, cum avem destule și în secvența intitulată chiar Sonete, reproducând, desigur, un alt manuscris al acelor ani. Seismele temperamentale dau încredere scrisului autentic iar sonetele lui Radu Ulmeanu survin și din convingerile etice ale unui inițiat. Febra experimentală fusese traversată (O, câmp sonor pe care‑mi tremur pașii!/ Adie‑n seară gândul fără pată/ ce mă alungă‑n hula zbuciumată.// Atunci implor și strig și chem plutașii,/ iar sângele mi‑l vând pe cer și vânt,/ pe păsări și pe zborul lor cel sfânt.), un eu omniprezent, în dispută, cumva, cu frânturi din absolut, ia atitudine și un ritm incantatoriu devine armătura de gală a poemelor. Limpiditatea, aspect și efecte intuibile cam peste tot, în sonete, edifică într‑una, fără patetism, de‑retorizările consună cu detronări ale inefabilului, universul erotizant tresaltă în „trip hop” (stil meloman, nu‑i așa?) și „rugul interior” va resorbi slavă și idealitate. Eul insinuează pasaje misterioase, ici‑colo digresiuni ale discursului subminează tentații calofile, mobilitatea versului insinuează, însă, „aluviuni” stilistic‑metaforice sfidând, parcă, liminalitatea. Eul, așadar, își joacă la perfecție rolul în infra‑temporalitate, timpul fiind metafora obsedantă, ori asigurând dinamica lăuntrică a strofei‑pivot în sonetul Îmi poți cuprinde mâna: Îmi poți cuprinde mâna azi întinsă/ spre tine, îndurare‑ți cer./ Sunt azi atât de‑ascuns, că‑n neștiință/ m‑aseamăn doar cu gâzele ce pier// din zori în seară, ca o răsuflare./ Îmi poți cuprinde mâna, poți supune/ destinului o umbră fără nume,/ ce te‑a cutreierat, pustiitoare.// Cum îngenunchi și stărui să mă mântui,/ iert tot ce ieri părea de neiertat,/ căci vânt în vânt sunt, cum în tine vântu‑i.// Azi mort sunt eu și tu muri‑vei mâine –/ cumplit de stele reci îmbrățișat,/ vreau trupul tău, ca pe o caldă pâine. („Îmi poți cuprinde mâna”, p. 68).
Erudiția intermediază (e un fel de a spune) reconstituiri ale clipei; în realitate invalidările țin de „perspectivele” greșit luate în calcul (reamintim că acum discutăm antologarea „visurilor” din manuscrisele tinereții). Centaurii (subtitrate „Satu Mare – 1968”), de pildă, nu au nevoie de te miri ce „edicte” critice și chiar ciclul acesta din cartea pe care o discutăm acum depășește cu brio ceața romantică (Ce dor mă stăpânește să vorbesc/ cu copaci pe pământ și cu păsări,/ pe cer cu stele și cu mine/ în inima ta.), toate fețele discursului‑poliedru întregesc un fel de tablou sinoptic al registrului stilistic. Spectacolul poeziei lui Radu Ulmeanu, încă de la debut, nu este un simplu (formal) efort cu debușee; dimpotrivă, condensarea expresiilor, evitarea pasajului liricii intimiste induc o exprimare de integritate a morfologiilor alterității, am zice, eul auctorial propunând lecturi antropologice ale mitului fondator. Survenind și decantarea marasmului cotidian, poemele au un tegument metaforic iritabil, un fel de apogeu al demonologiei folclorice îl întâlnim mai peste tot, fie și în vis totul este repetabil, și infernul (cotidianului social), și raiul, o efervescență belicoasă întreține anxietăți de toate calibrele, desprinse din lucrările lui Bosch: Ce am putut eu să visez în noaptea asta./ Pământul retras până pe buzele iadului./ Tu mă iubeai acolo și mi‑ai spus/ cuvinte frumoase. Se întorceau peștii/ de la vânătoarea de suflete pe lume./ Aveau un ochi ironic. Eu, poate, te uram./ Dar era mult mai bine așa. Stăteai în brațele mele și te simțeam./ Apele mării tăceau/ deasupra noastră. Un morb/ mă împingea spre tine fără patimă/ și fără sfâșiere, astfel încât/ eu îți păream superior iar tu, aproape/ moartă, mă sărutai adânc. Deodată/ ferestrele deschise scuipară apele/ și se goli toată casa de lumină./ Respiram un aer arzător. Și începui/ să mă zvârcolesc atunci în patul meu./ Patul nu erai tu, eu nu eram eu,/ eram un bărbat străin,/ ce înfigea un cuțit în sine și el însuși/ era înfipt ca un cuțit în pieptul unui om mai mare,/ care îl omora pe Dumnezeu. („Vis”, p. 130).
O sintaxă abstrusă a lumii țese apoi eludarea anxietății când, într‑o stare de așa‑zicând liricitatea consecutivului, dominată de un diagnostic evaziv și un discurs presupus ambiguu, în numele poeziei sunt mimate preconcepții livrești. Lucrurile acestea se întâmplă în secvența finală a antologiei, Șocuri (cu indicativul de manuscris „Satu Mare, 1969‑1970”), o derivare a metafizicii ficționariilor în subsidiarul suportului biografic. Eul auctorial, aici, invocă binecuvântarea muribundului dragostei (În genunchi sunt în fața ta,/ în genunchi aștept dimineața/ lângă trupul tău/ îngenuncheat în fața ferestrei,/ în genunchi stă capul meu,/ în genunchi îmi stau ochii,/ în genunchi stă sufletul tău/ așteptând să plece./ În genunchi genunchii mei,/ în genunchi moartea ta/ lângă mine/ și dragostea, între noi, în picioare...), dincolo de absolviri ale arderii de tot (ființare în ființă – Heidegger), dincoace de „somnul celor ce vor veni”, în aerul deprimant al „vinovatului din vis”. O întreagă polifonie lirică încearcă să restaureze paragina, universul „gol” este re‑populat, realitatea nefastă a dubletului marelui philein (a iubi – Heraclit) va fi deșurubată din orice stativ deistic și eul suveran are ispita superbiei (trufiei) fără a se lăsa doborât de calp și deznădejde. Festinurile cuvintelor consacră antinomiilor ființialului (Vai, și această femeie...) dislocarea formelor, trupul descărnat/ reîncarnat mai insertează cinic (Eu îmi culeg risipirea,/ îmi pun, tânăr, ochii în palme.) doar deplorabilul euforiilor dintr‑un vis tutelat de „liturghierul” tentațiilor: Între mine și cei ce dorm/ sunt atâtea ispite./ Capul meu enorm/ coboară în triste copite./ Tâmplele mele/ sunt armăsari luminoși/ ce azvârle, mânzește, /spre norii voluminoși./ Vai, și această femeie/ își usucă fusta la soare/ și cum mai scânteie/ fruntea ei albă și mare.../ Eu îmi culeg risipirea,/ îmi pun, tânăr, ochii în palme./ Doamne, de‑ar mai trăi/ fulgerările mele necalme!/ Singur, redus la esență,/ între noi, întins la pământ,/ craniul lunii adoarme/ cu botu‑n sus, nechezând./ Îngeri, câți sunt pe lume,/ au toți câte‑o tristă măsură,/ doar animalele‑n mine/ unul pe altul se fură./ Iubesc această piatră,/ iubesc acest îndemn./ Nimeni, nimeni pe lume/ să mor nu îmi face un semn. („Ispite”, p. 151).
În sensul hesiodic, efortul antologării premerge gândul unor inițieri; metafizica poemului, la Radu Ulmeanu, nu marșează pe ludicul unor cuvinte‑cheie dar elementul axial nu poate fi altul decât epenteza vieții‑rod, aceea dinlăuntrul puterii exponențiale a oricărui vis învinovățind și dezvinovățind fantasme și complexe la vremea când cel mai adesea, înfruntând cenzura vigililor ideologiei totalitare, numai în manuscrisul refuzat poezia rămânea promisiunea unui surâs înghețat. Volumul pe care‑l salutăm în aceste rânduri este unul de panoplie.
[1] Radu Ulmeanu, Vinovatul din vis, Strâmtura, Editura Ninis, 2024, 162 p.