LECTURI PARALELE

Lucia Cuciureanu
poetă, eseistă

Lumea asta, încotro?

Deși Cosmin Leucuța n-a atins încă borna 40, a scris deja șase cărți. La 23 de ani i-a apărut romanul de formație Laptele negru al mamei (despre care am scris în revista Familia), câștigător al primului concurs de debut organizat de Editura Adenium. Mai are în portofoliul său de tânăr scriitor două romane, Hoodoo și Cerul ca oțelul și două cărți de proză scurtă, Numele altora și Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? De asemenea, a apărut în două antologii, Treisprezece și Dragostea când te doare, coordonate de Doina Ruști.

Noul volum[1] de proză scurtă include opt texte narative, felii de viață mai mult sau mai puțin ficțională pe teme diferite și cu tot atâtea modalități epice de realizare. Să le luăm pe rând.
Prima proză, Adela ficționează o amintire dureroasă din copilărie. Fata cu același nume e o Scufiță Roșie care nu-i mai aduce bunicii merinde, ci mamei cu probleme, bere și țigări. Drumurile ei zilnice o duceau până la „chioșcul de peste calea ferată”. Pe aceste drumuri nu o pândea pericolul de a întâlni lupul, acestea îi „erodau stima de sine”. Adela e o fată maturizată prematur pe care naratorul o caracterizează direct, din câteva tușe: „un copil slăbuț, dar energic și cu idei bizare” (p. 5). Se juca în boxa din pivniță, pe țevile de apă caldă din cartier, într-o casă părăsită și printre betoanele rămase de la construirea blocurilor, prevestire parcă a dramei. Plutește în acest text cu final neașteptat o tristețe sfâșietoare și o fină nostalgie.

În De vorbă cu Petronela – partea a treia naratorul mizează pe dialogul dintre doi prieteni, la 20 de ani după terminarea liceului. Pe dialog ca mod de caracterizare a tinerilor care, adesea, nu-și asumă responsabilități, sunt preocupați de carieră, pleacă din țară pentru un trai mai bun și pierd din vedere sensul profund al vieții, căutarea sinelui: „Mi se pare că ducem vieți din ce în ce mai lipsit de mize, iar viața fără miză e o viață goală în care nu faci altceva decât să îți masturbezi egoul, că uite câte am văzut și uite câte am mâncat și uite pe unde am umblat, ia ce cont de Instagram plin de poze pizdoase și colorate am și uite câți followeri am” (p. 39). Și de aici derivă „un sentiment din ăla de tristețe și singurătate și dezorientare”.

Textul care poartă titlul volumului introduce mediul rural în carte. Prilejul este participarea la o nuntă de aur care îi declanșează naratorului amintiri din vacanțele petrecute la țară. Are loc o demistificare/ demitizare a tărâmului vrăjit al copilăriei, care stârnește melancolie și „o ciudată dezamăgire”: „În urmă cu douăzeci de ani, când ridicam ochii spre turn (al bisericii-n.r.), parcă priveam o catedrală gotică a cărei cruce străpungea cerul de deasupra și care mă strivea prin simpla ei prezență, dar acum mi se părea a fi ceva de-a dreptul meschin. Ferestrele cu vitralii din lateral erau de fapt atât de joase încât puteam să le ating pervazurile dacă ridicăm mâna” (p. 47). Satul cu case dărăpănate și nelocuite, cu gospodării căzute pradă unei „apocalipse de catifea” și curți care arată „ca după un conflict armat” amplifică această „tristețe de vară”. Unele personaje episodice îți rămân în minte printr-o comparație inedită. O bătrână își mulgea vacile „cu furia și tandrețea unui violonist care dă concertul carierei sale”.

A fost al mamei mele este o proză absconsă. Doi soți, Vera și Paul, străbat singuri, cu mașina, deșertul. Pe neașteptate, textul capătă caracteristicile unui film horror. Îi urmărește obsesiv o mașină sau poate ei o urmăresc, șoferul are sânge pe față și pe cămașă, în restaurantul în care intră Vera oamenii sunt morți, mașinile staționate au cauciucurile roților tăiate, telefoanele n‑au semnal și nu se încarcă, în benzinărie tânărul de la tejghea e mort, Vera îi înfige ospătarului cuțitul la baza gâtului. Și totuși, nimic nu e sigur. Planul narativ alunecă în ireal. Cei doi toți poate au doar halucinații, ar putea fi doar „victimele unei hipnoze de autostradă”. Poate că este vorba doar despre un alt fel de „deșert” al unei căsnicii defecte, iritate și tensionate, în criză.

„Omul roș” este unul dintre partenerii Marcelei, cel naiv și mai neștiutor. Celălalt e blondul.  Bărbații rememorează istoria relației cu aceeași femeie. Este vorba de o relație în paralel.  Ba chiar în trei. Un avort al fetei îi pune pe gânduri pe cei doi: „Sau poate chiar era gravidă de mai devreme, dar nu cu unul din noi” (p. 121). Textul face aluzie la minciună și adevăr, sinceritatea și secretele dintr-o relație: „– Minciuna face planeta să se învârtă, man. Toată lumea are secrete și, ca să le țină secret, toată lumea minte” (p. 107). Replica trimite încă o dată la titlul cărții.

Prăjitura este cea mai ciudată proză, cea mai dificilă de interpretat, și cea mai interesantă. Un IT-ist vine la birou și tot ce atinge se transformă în prăjitură cu marțipan: mouse-ul, cafetiera, sulul de hârtie igienică, hârtia cu rapoartele pregătite pentru ședință, imprimanta, clapeta fântânii de apă din bucătărie, un șurub, bananele de la supermarket, cadranul ceasului de mână, mâ­nerul de la mașină, banca din stația de autobuz, aparatul de bilete, telefonul, rața de pe lacul din parc, mânerul ușii de la intrare, trupul Laurei, soția lui. Întâi am interpretat întâmplarea ca un simptom de paranoia. Pentru că personajului i se pare că toți colegii de la birou au complotat să-i facă lui o farsă. Apoi, ca o distopie în care este vorba despre opresiunea obiectelor asupra omului. Sau ca un efect al rutinei, în încercarea de a ieși din apatie, din golul în care ai impresia că trăiești. Nu degeaba două colege, Petronela și Roberta visează să facă voluntariat, să facă ceva concret, util, palpabil, să ajute oamenii la nevoie. Ca un semn de oboseală, surescitare, anxietate, furie, teamă, disperare, stres – boala secolului. Este o situație în care ne-am aflat toți sau am putea trece cândva. Pe care, într-un fel sau altul le-a trăit autorul, măcar sufletește, cum apreciază Cristian Vicol pe coperta a patra a cărții.

Întâmplarea din Terminator ketto vorbește despre acel du-te-vino al existenței unui cuplu de tineri cu doi copii. Despre împărțirea sarcinilor/ îndatoririlor, despre responsabilitate ca părinți, despre încredere și încă o dată despre oboseală și stres.

Zdrobit: o biografie în viu grai a unei tragerii moderne abordează o temă vehiculată în literatură și film. Mă gândesc la romanele Împăratul muștelor de William Golding, sau Ispășire al lui Ian McEwan, amândouă ecranizate: răul primordial care sălășluiește în ființa noastră și consecințele faptelor reprobabile pe care le săvârșim. Pornind de la uciderea unui copil de doi ani și câteva luni de către alți doi copii care abia împliniseră unsprezece ani. O crimă de o cruzime inimaginabilă, greu de explicat și înțeles. Metoda folosită de narator e a punctelor de vedere. Se pronunță o serie de personaje: procurorul, judecătorul, avocații inculpaților, părinții și bunicii victimei, noua soție a tatălui, un sociolog, un polițist investigator, un psihiatru, un patolog, martori, prieteni, vecini. Toți se arată șocați, cuprinși de stupoare, frică, panică, furie, compasiune, suspiciune. Pe un alt plan, sunt puse sub lupă destule racile societale, atenția grija părinților față de copii, chiulul de la școală, lacunele din legile justiției, atmosfera din centrele de detenție pentru minori.

În concluzie, este vorba despre o carte de proză scurtă pe care am citit-o cu sufletul la gură, pentru că nu plictisește, dimpotrivă, te pune pe gânduri și te vindecă de orgolii, te apropie de înțelegerea sinelui și deopotrivă a celorlalți. Pentru ca lumea să evite degradarea și sfârșitul.

^[1] Cosmin Leucuța, Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni, Editura Humanitas, București, 2024 .