LECTURI PARALELE

Ioan Matiuț
poet, editor

Reîntoarcerea poetului[1]

Răsfoind cartea poetului Ioan Sabău, Dictatura firescului, apărută recent la Editura MIRADOR, îmi amintesc cu nostalgie de viața literară arădeană a anilor 80. Eram colegi la cenaclul „Luceafărul”, unde tinerii aspiranți la calitatea de scriitor își petreceau ucenicia literară, iar Ioan Sabău era una din tinerele speranțe. O parte a creațiilor noastre au fost publicate în câteva antologii și în revista de cultură Tribuna, de la Cluj. Iar atunci când consideram că ni s-a copt suficient scriitura, băteam pe rând la porțile cenaclului „Lucian Blaga”, aflat sub patronajul Uniunii Scriitorilor din România. Aici erau greii literaturii arădene: Florin Bănescu (conducătorul cenaclului), Gheorghe Schwartz, Vasile Dan, Horia Ungureanu, Gheorghe Mocuța, Ilie Măduța și alții. În acele vremuri a fi scriitor era la mare cinste, iar intrarea în Uniunea Scriitorilor din România însemna și accesul mai ușor la editurile de stat ale vremii, unde puteai publica cărți în tiraje care azi par utopice.

Odată acceptat să-ți citești creațiile la cenaclul „Lucian Blaga”, existau două posibilități: erai „făcut praf” fără menajamente sau, în cazul fericit, literatura ta reușea să-i convingă pe durii cenaclului, fiind acceptat în rândul scriitorilor validați ai Aradului. Iar când îți apărea o carte care reușea să treacă și de cenzura comunistă, nu doar de cea valorică, era difuzată prin Centrul Național de Librării, care făcea posibilă prezența ei în toate librăriile importante din țară. Nu prea rămâneau exemplare nevândute și pentru că prețul era modic, subvenționat de stat, iar cititul era un sport național, în lipsa unei media libere și a internetului. Mai trebuie amintită și prezența rară prin librării a traducerilor din marii scriitori universali, pentru procurarea cărora îți cam trebuiau „pile” sau făceai coadă la citit. Scriitorii români primeau și un drept de autor consistent, care le permitea o perioadă de trai decent. Era mai mult o „mită” mascată oferită de către statul comunist, care spera ca astfel să le cumpere tăcerea.

Dar, revenind la poetul nostru, deși era foarte bine cotat printre tinerele speranțe de la „Luceafărul”, nu a reușit să publice o carte în acea perioadă. Și nu pentru că scriitura sa ar fi fost sub nivelul acceptat, ci dintr-o delăsare și o timiditate exagerată, care transpar și din poemele acestei cărți. De fapt, după 1990, Ioan Sabău s-a retras din viața literară a Aradului, găsindu-și tihna în zona Sebișului, alături de familie, unde și-a descoperit pasiunea de apicultor. Însă nu s-a deconectat total de la literatură, fiind la curent cu presa literară, atât cât mai ajunge ea prin Sebiș.

În această carte de debut întârziat, poetul publică o selecție a poemelor scrise de la începuturile sale poetice (1983), până azi. Poemele sunt scurte, esențializate, fără multe figuri de stil sau alte zorzoane de care abuzează unii poeți, în lipsă de inspirație. Doar câte o rimă de final mai pune cireașa pe tortul poemului. Temele preferate ale poetului sunt iubirea, singurătatea și drama destinului poetic asumat.

Nimic strident, nimic artificial în poemele lui Ioan Sabău. Trăire pură, sinceră, încărcată cu emoții și sentimente, iar dramatismul poemului este îmblânzit uneori cu nuanțe umoristice: „Pieptul – vulcan nestins/ Sângele – lavă,/ Și ochii două ferestre.// (Două ferestre/abstracte)// Ce faci? Mă întrebă/ Poezia,/ Te văd distant/ Și cam rece...// Tocmai după ce sării/ Pentru ea,/ De la etajul zece.”

Un realism excesiv îl bântuie uneori pe poet, încercând să îi țină sentimentele în frâu. Dar, până la urmă, acestea iau forma poeziei și dau buzna cu toate ale lor: „Sentimentul a fost/ (Și uneori mai e) uneori/ Aproape mortal.// El cade ca o bardă/ Atunci/ Și-ți spintecă pieptul.// Apoi,/ Pe această poartă/ Aștepți să intre poezia/ În van.../ În spatele ei/ Intrase Calul Troian.”

Originalitatea în exprimare este calitatea de bază a oricărui scriitor. Ioan Sabău este inconfundabil, iar viziunile sale poetice sunt pline de miez și adâncime, așa cum o face și în următorul poem, adevărată perlă poetică: „Fiindcă era prea dură țărâna/ Pe el/ Îl croi din zăpadă.// Ai să cazi/ în mijlocul străzii!/ Îi spuse.// Și nici respirația/ Aceea/ nu i-a mai dat-o.// Doar ea – poezia/ Zilnic/ Îi toarnă jăratic, pe gât.”

Nu știu cum ar arăta viața fără această dictatură a firescului, care ne face totul suportabil. Poate că așa cum sugerează chiar poetul: „Și iată – trupul/ De care-i e spaimă// În care sufletul/ Stă/ Sechestrat, chinuit// Mereu/ Cu ochii la pândă// Mereu/ Pocnit peste văz.”

Recuperarea poetului Ioan Sabău, prin publicarea acestei cărți, cu sprijinul onorant al Bibliotecii Județene „A.D. Xenopol”, din Arad, este un gest de respect și de sprijin acordat valorilor arădene autentice. Nu pot să nu remarc și coperta frumos desenată de artistul plastic arădean, Doru Păcurar. Este unul din debuturile de excepție ale ultimilor ani, dominați de diletantism și impostură literară. Nu ratați lecturarea acestei cărți, aflată pe site-ul Bibliotecii Județene „A.D. Xenopol”, la secțiunea „Biblioteca digitală”. Sau puteți solicita cartea tipărită la sediul bibliotecii, descoperindu-l pe Ioan Sabău chiar așa cum o spune: „Poetul, altul/- Adevărat-/ Era însingurat, însingurat.”

^[1] Ioan Sabău, Dictatura firescului, Editura MIRADOR, 2024.