LECTURI PARALELE

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

viața după literatură

În general, cînd vorbim despre literatură, pornim de la un nume adunat pe-o carte, ajungînd la o seamă de nume adunate pe-o listă de cărți. Cînd ne profesionalizăm, măcar un pic, avem liste de nume asociate cu cărți & articole. Elementar, nu?

Sau vorbim de o secvență care decurge cam în felul următor: viață, adică întîmplări care se petrec, cu sau fără participarea noastră directă, în vremea noastră sau în trecut – literatură, sau transferul lor într-o structură verbală care le conservă, mai mult sau mai puțin corect/ exact/ complet (uneori adăugînd și viitorul ca moment al petrecerii acestora) – reconstituirea acestor întîmplări, în mintea noastră, sau pe hîrtie sau, de la o vreme, pe suport electronic.

Cam asta e treaba istoricului literar, cam asta e treaba detectivului. A unuia din spița lui Auguste Dupin, Sherlock Holmes, Hercule Poirot (cu riscul asumat al unei potențiale acuzații de misoginism, nu Miss Marple), William din Baskerville. Avem, în cazul de față[1], o dublă identitate, istoricul literar de care am pomenit mai sus și detectivul care a mai rezolvat un complicat caz matein (Elementar, dragul meu Rache).

Împreună, ei devin autorii unui roman polițist care s-ar putea rezuma prin fraza cine e Anton Pann și ce (nu) a făcut el?

Aparenta dilemă a rolurilor, critic și istoric literar vs. autor creativ se rezolvă rapid: de cînd lumea, scriitorul tot încearcă să spună, din nou și din nou, aceleași povești. Povești cu personaje de cele mai multe ori imaginate, uneori reale, de cele mai multe ori un amestec inextricabil de memorie și imaginație.

După această, cam lungă, introducere teoretică, e momentul să rezumăm cartea: bibliografia, atașată conștiincios (sau cu conștiință profesională) Epilogului, se însuflețește: numele, cîndva oameni în carne și oase, redevin oameni, chiar dacă în cerneală (tipografică) pe hîrtie. Adică, în primul rînd, personajul titular. Un autor de care unii știm din copilărie, alăturat unui personaj circulînd de la granița de vest a Chinei, prin Asia Centrală și Turcia, pînă în peninsula balcanică, Nastratin Hogea, mai apoi, aprofundînd, Povestea vorbei, o seamă de poezii, devenite cîntece de lume (să le considerăm manele ale vremii?), și o seamă de alte cărți. Pe scurt, doamnelor și domnilor, Anton Pann. Apoi Ioan Barac, fiul său, protopopul Iosif Barac, G. Dem. Teodorescu, Nerva Hodoș, Anghel Demetriescu, Spiru Haret, Titu Maiorescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu (cunoscut la o ședință de spiritism, era să scriu șpirikismus), Gheorghe Ucenescu, ba pînă și un Nicolae Filimon copil. În cel mai bun caz, nume dintr-un manual de română de pe timpuri, apoi bucăți ale unui curs de literatură, în cel mai rău, nume de străzi sau plăci memoriale pe cîte o casă. Și, în mijlocul lor, ca să-i însuflețească, singurul personaj cu realitate doar ficțională, Ștefan Valentineanu. Prieten din adolescență cu Spiru Haret, cu ajutorul căruia ajunge bibliotecar la Academie, cu studii în Franța, dar și cu o misterioasă carieră militară în nordul Africii, cel mai probabil, în Legiunea străină, și căruia, pentru legitimitate, i se adaugă un tată cu un început promițător de carieră militară, încheiată brusc după ce și-a pierdut brațul drept în timp ce încerca să salveze victime ale marelui incendiu care a mistuit Bucureștii anului 1847. Tot pentru legitimitate, devenit băcan, acesta se căsătorește cu o ardeleancă, avînd cumva rădăcini comune cu autorul, și îl vede pe stradă, vînzîndu-și cărțile, pe Anton Pann.

O poveste complexă, cu fire care se întrețes, se apropie, se îndepărtează, iarăși se apropie. O seamă de răspunsuri care stîrnesc o seamă de întrebări, într-o țesătură potențial fără sfîrșit: cît a dat și cît a luat Pann din creațiile altora? La urma urmei, contează? Sînt mai importante niște nume sau instituția literaturii (române, în cazul de față)? Citim cartea, sau numele de pe copertă, cu un Da sau cu un Nu rostit sau șoptit sau subînțeles, cu superioritate însă?

Centrul, și de greutate și propriu-zis al cărții e capitolul Eine kleine Nachtmusik, unde Valentineanu, invitat la cină la Spiru Haret, asistă la o improvizație muzicală a soției acestuia, pe melodia Până cînd nu te iubeam:

„Și-n râsete, cum altfel, Ana se-așeză la pian și preluă linia, prinzând-o delicat între degete, cum culegi un obiect căzut în noroi, un inel, de exemplu, și-l ștergi întâi, apoi îl clătești cu grijă, și‑n atingerea ei, caraghioslâcul lui Haret început să lucească a melancolie de vals, înălțată dintre țesături greoaie a căror apăsare o păstrează totuși, dar o deșiră tandru și-o contrazice liniștitor. Fără vreun cuvânt, numai armonie și aceea despovărată de trupuri, împrăștiată pe deasupra numelor și nașterilor și locurilor și vremii, lăsând-o undeva în urmă și pe uitata Paraschevíță, și pe mătăhălosul Pann, niște oameni și ei, atât de puțin. Ștefan asculta aproape nemișcat, în picioare, cu țigara aprinsă între buze, cu ochii‑n podea, întunecați și ei în întunericul pe care toate draperiile, trase, abia reușeau să-l ascundă, tot mai adânc, pe măsură ce melodia se-ndepărta de aceea pe care o știau și mahalagiii și copiii lor trimiși de mame să-i aducă acasă după lăsarea serii. Și-ntr-adevăr, Ana trecea sunetul parcă dintr-o lume în alta, deschizând cer după cer. Se opri sub privirile drepte ale lui Spiru, care, de pe sofa, își adunase în brațe genunchii la piept.

[…]

— Vedeți, așadar? Am cântat oare din Pann? Poate. În parte, desigur, în anumite părți. Dar după ce? După notațiile lui psaltice? De unde să le fi știut? Nu le am, n-am avut nici partitură. Din memorie a fost totul din… cum spui tu, Spiru, din…”

O lectură plăcută și instructivă, dacă utile dulci n-ar fi devenit o sintagmă aproape rușinoasă… Dar, din nonconformism, o lectură pe care o recomand cu tărie.

^[1] Cosmin Ciotloș, Anton Pann. Până când nu te iubeam, Iași, Polirom, 2024. Observația e că aici avem de-a face cu două nume adunate pe o carte, unul al autorului, celălalt al personajului său, de asemenea autor.