LECTURI PARALELE
Romulus Bucur
poet, eseist, traducător
ironie serioasă. sau seriozitate ironică
Încă din titlu[1], ești înclinat să fii de aceeași părere cu autorul, sau, cel puțin, să-i zîmbești complice. După ce, pe clapeta cărții, îi explică istoria și motivația, imaginea finală e aceea a prietenului cu care te întîlnești întîmplător, din cînd în cînd. Încercați o conversație din frînturi de propoziții, mergeți la o cafea și tăceți împreună. Poate beți și un shot de tărie (nu mai mult!) și continuați să tăceți. Din cînd în cînd, cîte unul din voi spune un cuvînt, un titlu, un nume iar celălalt dă din cap sau aruncă o privire din care rezultă că a înțeles.
Cele patru secțiuni, a grace over a decaffeinated coffee, împotriva ironiei, dați-mi voie să vă explic ce înțeleg prin asta și și asta, exact așa cum se face, marchează cumva o progresie în ordinea intensității și o regresie în cea a cantității, a numărului de poeme incluse.
Atmosfera dominantă e cea de pop culture, de contracultură, de underground, cu referințe difuze la filme ele, la lecturi ce capătă un aer esoteric; o realitate plauzibilă, mai ales după ce ai citit anumite cărți/ ai văzut anumite filme, chiar dacă, din afară, ea pare un pic excentrică. Sau trăsnită de-a dreptul. Cum ar veni, The Crazy World of… Rezultă ipotetice (însă, din nou, plauzibile) scene de film, povești misterioase care de fapt nu povestesc nimic: „cu aerul că va porni atunci/ într-o mare expediție.// și chiar a tras adînc aer în piept/ înainte de a intra în scara de bloc.// cu zîmbetul pe buze a urcat cele cîteva trepte/ cu gîndul la barbaria care avea să urmeze.// numărînd pașii pînă în fața ușii/ pe care figura numele,/ o ușă galbenă și folositoare,/ unde s-a oprit și și-a ținut răsuflarea” (o ușă galbenă și folositoare).
Ajungem la o gîndire suprarealistă (s-o numim astfel), fără imagistica asociată îndeobște acesteia: „poate o foamete mare prevestind Adevărul”; dăm și un exemplu mai amplu, unde regăsim același tip de scenariu/ poveste plauzibil(ă), cu o stranietate tulburătoare, ca într-un tablou de de Chirico sau Magritte: „pisicile și-au ascuns puii/ într-un fișier/ dincolo de pădurea întunecată// în monitorul adus de departe/ încă se reflectă corturile indienilor/ prinși într-o glumă muzicală/ din care nu și-a mai aud decît bașii/ telefonul sună în cealaltă cameră/ probabil e doar un sondaj// or să-l întrebe de cîte ori pe zi se întîmplă/ să fiți în cealaltă cameră/ cînd telefonul sună// de data asta e altceva/ o voce răstită-l anunță/ că pîinea i se arde-n toaster// e numai bună așa/ încearcă el să se apere/ dar renunță repede privind visător/ la peretele pe care atîrnă fotografia/ unei instructoare de yoga/ pe care a cumpărat-o odată cu rama// probabil ca ale ei sînt pisicile/ și-a spus atunci cînd animalele/ i-au invadat casa// se întoarce‑n birou/ cu două castronașe cu laptele/ le așează la geam și/ aplecat pe pervaz/ se proptește cu o mînă în tastatură// iar de dincolo se aude un sunet/ de parcă cineva ar călca pe prundiș/ sau altcineva ar unge cu unt/ o felie de pîine prăjită// iar tribul întreg se adună/ și începe căutarea ” (fereastra e neagră).
Dezamăgirea, deziluzionarea, decepția, depresia, toate sinonime parțiale ale experienței, transpar într-un splendid poem, de la o vreme (mă întreb dacă a citit poemul, înrudit prin atmosferă, dar mult mai întunecat, al lui Caraion, De la un timp): „a încercat, a tot încercat/ să devină un bărbat senin./ a depășit o depresie/ și a evitat/ cu succes/ viața plicticoasă de creștin.// nu pretinde că a înțeles,/ dar e deja într-o altă etapă./ nici nu-și mai aduce aminte cum se scrie cu fum,/ și nici de peștii de neatins în apă.// sub geam, numai în zoom/ mai crește o floare uscată.// e un om slab, așa că uneori se mai ceartă/ cu Marea Artă care imită Marea Artă/ care nu mai vrea să fie de fapt Mare Artă.// nu se mai teme/ de la o vreme,/ duce o viață ieftină și dezechilibrată,/ și de abia se mai fute.// crede că 98% din tot ce s-a scris/ despre sfințenie și virtute,/ c-au fost stoicii, creștinii,/ indienii, latinii/ sau grecii/ poate fi aruncat pe foc./ nu-i mai înțelege pe ăștia deloc./ nici măcar ca pe oameni din alte vremuri./ îi sună ca texte scrise de alte specii./ sau și mai bine: alte regnuri./ da, oamenii – i se pare că nici nu mai arată/ a oameni, cei mai mulți/ oameni-afiș lipiți de oameni-uși/ încuiați de oameni cartelă,/ oameni culți,/ cum li se spune în cîte un roman al marilor ruși/sau în cîte o mare nuvelă./ oameni-sandvis mîncați de oameni-pubelă.// oameni cu bani care nu vorbesc despre bani/ și oameni sărmani/ care nu vorbesc decît despre bani./ oameni care nu mai par oameni.// (…)// nu-s astea judecăți morale,/ nici de valoare./ sînt doar simptome ale vechii depresii/ gol și absență, derealizare.// de unde și această idee ciudată:/ că o viață profund nefericită se poate plia/ peste o viață pe deplin fericită./ a lui sau a altuia.// și că poate aici e taina dragostei toată”.
Titlul celei de-a doua secțiuni ar putea fi reformulat ca ironie împotriva ironiei: „Fiecare va primi o scrisoare/ de amenințare/ însă doar de săptămîna viitoare,/ după dată de expirare/ a toate cîte sînt pe culoare,/ în galantare și în sertare” (triluri sub acoperișul de tablă). Cîteva mostre suplimentare: „nu te teme/ răpește-ți aproapele/ și fă-l fericit” (versuri vechi). Ori scenariile (parodice, mai e nevoie s-o spunem?) de jocuri video – o șosea curată ca într-un joc pe calculator: „level one// e într-o închisoare aproape celebră/ și fabrică plăcuțe de înmatriculare/ […]/ se gîndește cu prudență la viața de apoi,/ la cele cîteva false indicii pe care va trebui să le lase în urmă,// apoi la plăcuțele de înmatriculare/ ca la inscripții pe pietrele de mormînt”.
În cel de-al treilea ciclu, cuvîntul cheie e coincidență uneori înlănțuită cu alta, sub forma unui șir. La care se adaugă imaginația/ memoria cinematografică, care reformulează/ reformatează biograficul.
Grupajul final e alcătuit din doar două poeme, poate nu: „Poate nu-i Profeția, ci doar o presimțire vagă./ Dar și pe asta cine s-o-nțeleagă?”, unde al doilea vers citat devine refrenul din finalul fiecărei strofe, și autoportret la 48, o matură, lucidă și amară trecere în revistă a ceea a fost, existențial și poetic: „Poate că amintirile mari înghit amintirile mici/ și în jurul lor rămîne doar o sclipire pustie”.
[1] Cătălin Lazurca, Lumea e oricum o idee proastă, Alba Iulia, editura OMG, 2023.