LECTURI PARALELE

Gabriela Lung

Despre candoare și monstruozitatea ei

Olga Ștefan a lansat un nou volum de poezie, antologia Bestia de zahăr[1]. Cartea se prezintă sub forma unei colecții de texte alese și dispuse în ordine cronologică, preluate din volumele anterioare publicate. Primul volum care deschide seria este Saturn, zeul (2016), cel care conține și poezia care dă titlul prezentului volum, Bestia de zahăr. Următoarele poeme sunt extrase din Charles Dickens (2017), iar finalul este lăsat Poeziilor din iad pentru serbări școlare (poeme inedite), care nu au mai apărut în niciun volum până acum. Antologia cuprinde poeme autentice, de o cruzime fragedă și de o gingășie brutală, care surprind „frumusețea de fanfară toropită a lumii” cu deplină acuratețe.

Poezia Olgăi Ștefan este una biografică, de o sinceritate voluntară. În acest volum, există o legătură indisolubilă între clasicul „simț enorm” și perechea lui, „văzul monstruos”. Astfel, monstruozitatea lucrurilor mărunte, această „maiestate [a] detaliilor de care nimeni,/ nimeni nu se îndrăgostește” este o constantă poematică, dar cel mai pregnant se resimte în poemul măsurarea lumii: „n-am uitat, desigur, năvodul gol,/ curățenia relativă și umilă a slujniciei./ jocurile care depind de piese mici,/ ușor de pierdut./ (să te știi împăcat cu lacheii, cu favoriții,/ cu măturătorii căii./ să-ți spui mereu: sunt umani, sunt curați, curajoși/ atât cât le permite/ veacul. neprovocați, nu ți-ar face rău niciodată./ în casele lor e, înduioșătoare, ordinea improvizată/ a omului mic,/ cutia de tablă în care s-a vărsat piper, caserola/ de înghețată alpin/ cu mâncare sleită./ în spatele casei, decrepită, intrarea de serviciu./ scara pentru pompieri,/ regulamentul de ordine interioară. tufa de glicine,/ apărarea precară înaintea dezastrului.)”

Aparenta modestie a veșnicei naturi umane este redată aici prin mijloacele mărunte ale aparatului mecanic cotidian – jocurile bine jucate, măștile umane, toate acestea întruchipând un theatrum mundi autocompătimitor. Strategiile de a fenta moartea, compromisul și empatia nu sunt altceva decât căi de a întreține iluzii ale unei iubiri lipsite de consistență. În aceeași măsură, „trăim, micuții de noi,/ vremuri tulburi/ din care, de obicei,/ crește, ca o floare împuțită, istoria.” Diminutivul întărește abordarea ironic-candidă a mersului lucrurilor, fie el bazat pe eschivă, derută sau decrepitudine: „sunt câinele gonit al cartierului/ în care dumnezeu coboară/ din mașini luxoase,” ni se înfățișează o imagine din poemul stark, atât de memorabilă și de autentică.

O altă zonă exploatată este aceea a degradării umane, reflectată printr-un imaginar al clădirilor abandonate, aflate într-o stare de dezintegrare. În dezastru 2011, „programul sofisticat al supraviețuirii” este dictat de sentimente și de senzații incomode. Lașitatea, „voluptățile [...] larvare”, speranța, umilința sunt componentele vieții pe termen lung, acel „microbuz dezafectat la capătul parcului industrial”, spre care se îndreaptă „pașii și soundtrack-ul omului care/ și-o caută cu lumânarea”. În bluedorian, resentimentele și incompatibilitatea sunt dublate de o proiecție într-o casă care, deși proaspăt văruită, se va transforma într-o „casă pierdută, [care]/ va intra/ la un moment dat/ în superba recuzită a coșmarului./ uneori cu animale sălbatice/ în mijlocul bucătăriei/ și pisica strivită între uși/ și puii ei fictivi/ pe jumătate putreziți/ în făraș.” Banalitatea vieții și putreziciunea sentimentelor au drept corelative obiective salariile în valută și exilul, respectiv puii de pisică de pe făraș, fie ei și pur închipuiți; și, totuși, acolo. Imaginile sunt pregnante și au un caracter dur, de cruzime care adăpostește o urmă de sensibilitate și de fragilitate, o dorință de viață: versul „să pompăm viață/ în plămânii ciuruiți ai cartierului” pare a fi un îndemn spre trezire, dincolo de temere, că „suntem animale solidare până la apocalipsă,/ până la prima coadă/ pentru ulei și făină, până la primul vecin/ căruia-i țâșnește sânge/ prin pori, până la prima profanare”. Astfel, poemul teme-te îmbracă forma unei note constatative asupra faptului că omul este „amabil” cu aproapele până când este vorba despre supraviețuire, de unde și bestialitatea naturii umane, nu departe de animalitate. Dar vine dragostea, cea care mai reduce din doza instinctuală a omului și îl face atent la nevoile celuilalt. Sau, cel puțin, așa dă impresia: „douăzeci de ani ți-ai bătut joc de tine,/ ai nădușit într-un parpalac kaki de la ajutoare,/ ți l‑ai făcut o a doua piele, de vânătoare./ dar vine dragostea/ ca o femeie milostivă care strânge și pune-n ordine/ sărăcia unui schit de monahi septuagenari/ și iată-te zâmbind, puma,/ piesă de rezistență într-un nesfârșit marș al rușinii/ sau al disperării [...]/ și vine ea, cu bocceluțele și corpul de adolescentă/ care cunoaște libertate și căldură/ în hanorace chinezești, în blugi no-name”

Dar vine dragostea, sentimentul profund uman, forma de salvare pentru tot ceea ce înseamnă neputință și inutilitate, respectiv incertitudinea eforturilor: „zece ani i-ai sacrificat impresiei că lumea/ funcționează cu/ combustibilul prost al neputințelor cotidiene,/ al nevoii defuncte/ de-a fi supererou”.

Acea nostalgie care atenuează ratarea, un pansament emoțional pentru eșec, astfel ar trebui să se prezinte dragostea care vine, însă ea pare mai mult „o matriță defectă”. În Despre optimism, se inventariază, într-un mod ironic și cu o atitudine de acceptare, mersul lucrurilor într-o viață de om aflat la începutul carierei: „ani care înrăiesc,/ ani care-ți pun inelul de logodnă pe deget/ și fug cu prietena ta cea mai bună./ ani în care parcă e simplu/ dacă înveți șmecheria. (anii de protocol. anii de ploconeală)./ și mâna ia forma unui buchet./ a unei sticle de vin. a unei plăsuțe lucioase./ anii de răspântie în care iei prima doză/ din aerul tare al importanței./ cafeaua după cafea/ e viața după viață,/ pune, ca pe o cruce, semnul egal/ între mila de sine și anxietate./ ani 20,/ când adaugi o substanță nouă/ pe lista celor din care te știi făcut și/ așteptarea-ți scoate/ cu o suliță de sub coaste/ adevărul.”

De fapt, poemul este o demonstrație a unei încercări de reconciliere cu efectele pe care o bună parte a structurii sociale le imprimă asupra individului: aroganță, desconsiderație, dispreț, dar, mai presus de toate, vinovăție. Toate aceste sentimente, construite în jurul unor imagini cu puternic impact emoțional, sunt produsele bestialității unei lumi care, în loc să integreze, dezintegrează: prin abandon și decizii pripite, prin teamă și remușcare.

Cu un imaginar coroziv și, totuși, atât de realist și de obiectiv surprins, însă trecut prin filtrul propriilor senzații, Olga Ștefan reușește să clădească, pe ruinele unei lumi neliniștite, un monument de momente lucide, în care așteptările par să fie acel rău necesar. Odată instaurate și înșelate de mersul lucrurilor, așteptările provoacă tensiune poetică și imagini inedite. Astfel, Bestia de zahăr se înscrie în categoria antologiilor de maturitate poetică, lucrate cu precizie și implicare.

^[1] Olga Ștefan, Bestia de zahăr, Alba Iulia, Editura OMG, 2024.