CRONICA LITERARĂ

Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei Arca

Poezia, cu majusculă, a unui nonagenar[1]

După știința mea, Ovidiu Genaru este cel mai important poet român nonagenar, de nu singurul, din toată literatura română. Mai mult, Cartea unui nonagenar este una proaspătă, cu suflu în actualiatea imediată, pe care o absoarbe ca un burete uscat. De asemenea, în expresie, în spiritul zilei și în imaginarul ei liric; în scenariile hître în care se așază poeziile. Nu o dată într-un suflu inepuizabil parodic cu trimitere la viața de zi cu zi din care reține, repede, bunele și relele. Cele din România familiară cititorului, dar și cele din contextul lumii de-acum, unul în fierbere pretutindeni. Astfel încît Cartea unui nonagenar pare, prin titlu, numită așa, mai degrabă un răsfăț al autorului însuși, decît o autodesconspirare melancolică, precum te-ai aștepta. Unui cititor nou, care nu-l cunoaște dinainte pe Ovidiu Genaru, care nu l-a citit pînă acum vreau să spun, nu-i va veni să creadă nici în ruptul capului că poemele din această carte, extrem de vii și actuale în substanță și în stil, prizate zdravăn la „cestiunea zilei”, nu ar aparține unui proaspăt și incredibil de dinamic poet în floarea vîrstei. Unul care își joacă al dracului de bine rolul, cel de personaj închipuit, de moș hîtru adică, pus pe șotii nevoie mare. Care scrie versuri memorabile, cu poantă la zi. Perspectiva, aproape masochistă a autorului, e să se ia la mișto totul, viața însăși – ca să folosesc o expresie deloc academică și ireverențioasă:

„N-am fost cel ales dar s-a întâmplat să primesc/ din haosul stelar darul senectuții (...)/ Tot singur îi strig pe nume/ și ecoul doar ecoul îmi șoptește că și îngerul/ meu păzitor e tot nonagenar/ Auzi și pe el îl doare spatele când se apleacă/ să culeagă stânjenii mării ca jertfă/ sferelor cerești/ Nu te mira că sunt un rest din seria bio/rezistentă/ a șaizeciștilor” (N-am fost cel ales, p. 12).

Unul dintre procedeele șirete, agile ale lui Ovidiu Genaru este să inverseze, în versuri memorabile, trecutul cu viitorul:

„Ascultă/ ziua de mâine/ rămâne incurabilă întrucât/ rămâne pururi ziua de apoi” (p.14).

Iată o mărturie antologică, marca inconfundabilă Genaru, concret biografică:

„Mult mi-a plăcut să fluier a pagubă s-o șterg/ de-acasă prin canioanele suferințelor omenești” (p. 17).

Nonagenarul, deși se face că se plînge, are memoria intactă, recuperează la amănunt peisajul său natal:

„O târg cu mari flori de balegă pe/ caldarâm/ singurele adevăratele/ creiere ale metabolismului proștilor și suficiențior/ Târg/ cu bordeluri și bodegi acre unde bei ca să uiți/ sau bodogănești fiindcă/ nu poți lega o vorbă cu nimeni/ Eu/ într-o mahala bârfitoare crăcănată și hâtră bocitoare/ sarcastică/ virgină ofticoasă în care laptele s-a covăsit/ curvă alcoolică hoață/ batjocoritoare/ înstelată cu coji de semințe de bostan/ ortodoxă/ până-n prăsele cu sânii lățiți/ pe burtă șireată vulpe/ sieși fidelă/ cu mii de fețe și/ eternă/ în bunătatea ei ca un covrig cald.” (Mahalaua mea, p. 21).

Multe poeme, dacă nu toate, mimează un episod epic, biografic chiar, cu datele aduse, la o adică, la cei 90 de ani, uneori ironic, cu intenție, la zi:

„Nu știu cum e a ta dar bătrânețea mea caută/ asiduu numai fotolii și penumbre/ aurite fotolii stil flacoane pline ochi/ cu medievaluri mucegaiuri (...) O voi bumbace moi și călduroase toiagul/ nonagenarului Țin minte cum ațipeam știi/ cum e nici/nici alternam părăseam realul/ semisomn picoteam O alintasem pe Josephine/ Josephine torcând își prepara somniferul/ pe genunchii mei (...)” (Fotolii și umbre, p. 31).

Alteori Genaru mimează retoric, ca în magistrul Mihai Ursachi:

„Toată iarna Sfânta Familie despre noi vorbește/ hibernăm la o mătușă din Hârlău/ ca să ne încălzim ECO alintând pe rând/ o duzină de pisici (...)/ Toate-s extrem de fanatice independente/ și naționaliste ca Franța./ Ce spui tu străine astmul e departe/ Mătușa mea nordică de la Hârlău/ fiind și proprietăreasă/ și moștenitoare/ și nonagenară” (Pisici, p. 23). Ironia, flecăreala inteligent mascată, autoflagelarea abundă în poezia nonagenarului: „... Eu unul acum simt că ploaia vine/ cu două zile înainte/ Noi bătrânii avem un meteorolog în oase/ Deschide umbrela și du-te acasă/ e în programul genetic întâlnirea/ Cu frigul (...)” (Noi bătrânii avem, p. 33).

Resursa ironică, autoironică, umorul negru în care Ovidiu Genaru pare de neîntrecut, sînt semne inconfundabile de identitate:

„M-ați întrebat de ce scriu fragmente/ Păstrați-le în frigider: vor fi surprize/ pentru mai târziu Știi că ți-am mai vorbit/ de capriciile lunii martie acest/ noiembrie de la începutul anului cu dureri/ meteo ca o distincție meritată de îndrăzneții/ nonagenari/ Știi că descrierea vremii îmi amintește/ de mersul unei femei legănate între onoare/ și adulter (...)” (Numai dus, p. 38).

Firește, ceea ce-i specific, cu asupra de măsură, la Genaru, este subtilitatea expresiei ironice, „nivelul senzual și galant, patetic și burlesc, jovial și blazat, instinctiv și lucid, prozaic și manierist” (Nicolae Manolescu). Prezentul la acest poet nu-i decît o ipostază a trecutului originar rostogolit de vreme.

Sfîrșitul biologic imaginat de el este începutul originar însuși, big bang-ul ființei:

„Recunoaște Măicuță Soartă că ai fi fost/ mai fericită ca eu să mă fi născut/ la Florența aflată sub mantia Magnificului/ Lorenzo (...). Acest autor a conceput lucrarea poetică Patimile/ după Dante manuscris pierdut la o vânătoare/ de potârnichi prin smârcurile năbădiosului/ Arno/ Oare Ovidio Gennaro să-și fi însușit titlul/ Patimile după Bacovia al lucrării mele/ folosind explorarea magică a viitorului/ și telepatia care ignoră timpul?/ știi tu ceva desprea asta Măicuță soartă?” (Simetrii stranii, (pp. 56-57).

Așa încât prezentul nu-i decît o ipostază a trecutului originar rostogolit de vreme.

Acestui poet nu-i lipsește deloc simțul unei actualități discutabile, precare. Iată o Supraviețuire (p.70) într-atât de vie încît nu putem să n-o reproducem integral:

„Hei priveghetori voi pentru supraviețuire
deja ați început a cânta cu anglicisme
imitând surorile voastre din
Yorkshire
știu veți exersa și americanismele în variantă
correctly
Sincer să fiu vă compătimesc fiindcă
veți cânta și-n francleză UE
posibil și-n rusa siberiană ca să fiți
contemporane cu clipa cea repede
N-o să uitați apoi să exersați în araba Profetului
Orientul
deja sună la ușă
ba chiar ne privește prin gaura cheii
Exersați exersați n-o să excludeți
chineza imperială Mao vocea miliardelor
cu înfloriturile ei cu parfum
de iasomie
Dar în limba lui Moise? În orișice tril există deja secvențe
din vechea ebraică topite în toate
ale pământului, limbi vorbite/ cântate/ tăcute
Hei privighetori.”

Un poem-testament, nu lipsit de umorul inconfundabil marca autorului încheie cartea aceasta, cu adevărat excepțională, a nonagenarului poet:

„Bătrânețe dacă tot ai venit pe furiș/ și m-ai pândit ca pe o pradă fără apărare/ rugu-te/ nu mă sfâșia, fii cumpătată/ Așază-te lângă mine și hai să așteptăm/ povestind povești și morminte./ Nu-ți cer decât răbdare răbdare și vezi/ nisipul să fie îndeajuns în clepsidră/ De curge prea repede tu fă-l să curgă încet/ dar nimeni să nu te vadă să nu te audă/ cum scazi sau cum sporești anii mei./ Și nu te grăbi cu cumpărăturile negre./ De mult păstrez pentru tine o portocală/ ți-o dăruiesc s-o rostogolești prin toată/ copilăria.” (Portocala, p. 115).

Minunat poet. Minunată poezie.

[1] Ovidiu Genaru, Cartea unui nonagenar, ed. Junimea, 2024, p. 118