CRONICA LITERARĂ

Adrian Dinu Rachieru
critic literar, eseist, prozator

Un maratonist: Gheorghe Schwartz[1]

Prins în „proiecte de anduranţă”, cum observase Ioan Holban, Gheorghe Schwartz, psiholog de meserie (defectologie), trudind, decenii bune, prin şcoli speciale, a erupt romanesc odată cu Martorul (1972), după ce, cu trei ani înainte, debutase cu proză scurtă în Familia, cu un Breban „decisiv”, pare-se, în lansarea sa. Atât romanul pomenit, cât şi volumul ce i-a urmat, colectând mici povestiri (Ucenicul vrăjitor, 1976), au fost văzute, cu destulă reticenţă, doar cărţi „de pregătire”, chiar dacă un examen atent ar fi indicat, fără tăgadă, „reţeta”, conjugând, cu pigment ironic/ autoironic, documentul („carcasa de autenticitate”) cu virtuozitatea fantastă. Martorul aducea în scenă „un himerist”, pe sucitul doctor Poolo, ins fricos, asaltat de bizarerii, cu mintea scindată, inapt pentru viaţa reală; trăind, compensativ, în imaginaţie şi purtând o vină confuză, urmărit de consecinţele unei declaraţii (vizându-l pe Marius Gruia). Dar romanul se aşeza temeinic în matca lugojeană şi, prin efortul reconstitutiv al unor protagonişti, pasionaţi de „istoriile” aşezării, definea un specific al locului. Care, negreşit, va fi dezvoltat în ceea ce critica a numit „ciclul lugojean”, reunind, sub acolada unui părelnic realism social, patru titluri: Pietrele (1978), A treia zi (1980), Spitalul (1981), Om şi lege (1987).

Bineînţeles, nu e cu putinţă a scrie despre Gheorghe Schwartz, un lugojan „atât de neîndoielnic”, fără a aminti (fie şi în treacăt) de „spiritul lugojan”, mânat de ambâţ şi egolatrie; nu doar fiindcă autorul de acolo îşi trage sevele şi a dedicat oraşului, „devenit orăşel”, un impozant ciclu ci, mai ales, pentru că programul său, sigilat de ambiţia monumentalului, e îmbibat de acest spirit. Dar Gheorghe Schwartz dorea să întrerupă „leşinul lugojan”, lunga letargie, prizonieratul unui somn greu; urma să trezească oraşul, să corecteze orgoliosul delir localist, bolnav de autocontemplaţie, ridicând un rezistent edificiu epic. Devenit apoi arădean (o grefă reuşită!), prozatorul a înţeles imediat că promisa scurtă escală înseamnă, de fapt, fixarea, o stabilizare benefică, o inserţie într-un climat stimulativ. Dacă scrisul e „o singurătate cu faţa spre ceilalţi” (cum afirma cândva), traiectoria sa (rădăcina lugojeană, contextul arădean) e tensionată de această dispută care stă, va recunoaşte însuşi romancierul, sub semnul remizei eterne.

Reunind 11 volume, publicate între 1988 şi 2013, ciclul Cei o sută, descurajant ca „monstru romanesc”, se vădeşte o colecţie de povestiri recuperând sentimentul de continuitate, încercând o cronică a Istoriei omenirii. Cele o sută de biografii, „din tată în fiu”, presupun o călătorie epopeică în timp şi o vagă documentare (în sensul controlabilului sever); sunt „personaje deduse” (cf. Ioan Holban), purtând un număr şi umplând de viaţă inconştientul colectiv; fără ele, ne încredinţează Scribul, întâmplările ar refuza „să se succeadă firesc”. Or, succesivele „reîncarnări” prilejuiesc, prin reinvenţie, recuperarea vestigiilor unei „eredităţi pierdute”. Amator de istorii secrete, fascinat de spiritul medieval, Gheorghe Schwartz topeşte, în acest impozant ciclu, personaje, tehnici, formule literare etc., închipuind o „babilonie narativă” (cf. M. Iovănel) în lupta cu timpul. Din păcate, ciclul n-a trezit un interes pe măsură; comentariile, semnalând cu zgârcenie anumite titluri, nu s-au încumetat să cuprindă întregul. Evident, seria romanescă Cei o sută, vestită cu aplomb în 1988, anunţa un proiect ambiţios şi spectaculos. Pe care, iată, tenacele prozator, ingenios şi exotic, depănând, sub pretext genealogic, biografii fantasmatice, cu un teribil efort documentaristic, a reuşit să-l împlinească. În fond, ne anunţa cel dispus să refacă „lanţul seminţiei” plonjând în fabulosul epic, „doar o sută de generaţii ne despart de cucerirea Babylonului de către Cyrus”. Iar Scribul lui Gh. Schwartz, departe de a fi un copist „rătăcit în Istorie”, scutit de „menirea de a interpreta”, ştie că „omenirea pare să se fi dezvoltat din spuma poveştii”. Ficţionarul Gh. Schwartz e mânat, totuşi, de un demon al exactităţii, pricină pentru care invocă, justificativ, calcule calendaristice, întâmplări disparate într-o ordine probabilă. Omul e o „za neînsemnată” în acest şir, încât, plonjând în epoci de altădată, prozatorul – departe de aerul muzeal – cultivă stranietatea şi transferul de identitate. Această călătorie în timp, printre amintiri, speranțe, spaime etc., dezvăluie atât pofta de a povesti a autorului, scotocind după „paiul de care să se agațe”, cât și ipostaza sa de „călăuză cuceritoare”, cum nota C. Cubleșan, ațâțând curiozitatea „bunului cititor”. Ciclul, ne asigura Gh. Schwartz, o veritabilă saga, este „cea mai importantă moștenire”.

Neîndoielnic, un gurmand cultural, inteligent, combativ, revendicativ, scriind în răspăr, cu fibră de polemist, iubind exotismul şi ludismul, el face naveta între real şi fantastic. Colţos, cu o ironie muşcătoare (care nu macină în gol), romancierul are o mare forţă de absorbţie şi teribile ambiţii de constructor. Înfulecând literatură, scriind concentrat, manevrând reţetarul tehnicilor narative, el evoluează înspre sofisticare şi livresc; plonjează în oniric (debutul său se consuma în anii de recul ai onirismului), dovedeşte permeabilitate şi receptivitate, baletează între documentar şi fantezie. Este, deci, un prozator modern, propunându-şi un destin experimental (Ucenicul vrăjitor „testa” varii reţete, nu?). Un prozator deloc cuminte, reconstituind cu minuţie, prin deformare şi invenţie, montura ficţională, cu solide lecturi; aşadar, un rafinat cititor, cu fine comentarii, probând un metabolism cultural normal; negreşit, un profesionist, mânuind cu abilitate parabola şi simbolul. El nu suportă pateticul, nu agreează revărsarea metaforică; ştie că o proză poematică este o proză bolnavă. Are un stil sedimentat, înclinând spre parabolizare, o anumită răceală şi austeritate (impunând aparenţa studiului ştiinţific), fără a neglija „cantitatea de epic”, carnaţia; pare un non-afectiv, trage o glazură SF literaturii sale, cultivă – precum vechii autori de învăţăminte – un sens parodic; dovedeşte poftă ludică, risipă de inteligenţă şi îi prieşte balansul fantastic-real. Dacă Spitalul, de pildă, se vroia un roman-parabolă vorbind de agresiunile istoriei într-o atmosferă de apocalipsă, problematizând experienţa puterii şi ierarhia tiranică, în monstruoasă extindere, Efectul P (1983) urma aceleaşi căi kafkiene. Aici discuţia despre viaţă şi moarte (inevitabilul sfârşit dând sens vieţii) capătă alte repere: devenind posibilă, viaţa infinită într-un timp nesfârşit are drept consecinţă presupusă dezumanizarea umanităţii. Scenariul romanului, trecut pe lista cărților „independente”, vine în atingere cu literatura SF. Protagonist e bizarul Poolo, un specimen în afara comunului, bufon şi demoniac, plin de stranietate.

Ciclul romanesc consacrat celor „o sută” se anunţa o operă „mai deosebită”. Recapitulând două milenii şi jumătate de cultură şi civilizaţie, acest elefantiazis romanesc, de o structură modulară era o lecţie de istorie şi un mare pariu literar. El ne aruncă în vârtejurile istoriei; teama şi speranţa îşi dau mâna în asumarea destinului, creionând un singur personaj: OMUL, aliind josnicia şi sublimul. Sfidând timpul, faraonicul roman coboară în istorie, plonjează în cotidian; vrea să afle continuitatea sufletească, „atmosfera”, fără a fi atins de nostalgie paradisiacă. Carte neobişnuită, Anabasis – ca prim pas – ambala motorul speranţei; efortul documentării este deosebit, formula compoziţională nu poate evita scenariul repetitiv. O istorie a lumii, aşadar, închisă în ficţiune; o sută de miniromane adunate sub acolada speranţei (ca dimensiune submersă). Proză câlţoasă pe alocuri, inevitabil monotonă, voind a recupera omenescul, dizolvând personajul în mozaicul întâmplărilor fixate cu mână sigură în rama epocii/ epocilor. Anonimii devin prototipuri printr-o formidabilă absorbţie culturală, respirând firescul, nicidecum grandoarea antică ori respectul muzeal. Un arc în timp unind oameni obişnuiţi, întunecând evenimentele. Doar speranţa rămânând nealterată, pe acelaşi scenariu (despărţiri, călătorii, întâlniri decisive), tulburat de circumstanţe; nicidecum sărăcie epică, ci bogată vegetaţie conotativă în care totul se repetă în „timpul cel mare”. Un cumul de biografii, traversând atâtea straturi ale Istoriei, într-un admirabil efort continuator: ca descendenţi ai Primului. Fiindcă, Cei o sută asta urmăreşte: devenirea pe firul „copilăriei spiţei sale” a celor o sută (de generaţii), urmaşii refăcând lanţul genealogic. Este o proză de o curgere fluvială, maiestuoasă, dovedind forţă şi calmitate; dar şi austeritate, glacialitate, monotonie.

Cei o sută, reconfigurând chiar întregul unei creaţii, probând ambiţia monumentalului prin acest „drum în urcare”, a fost, din fericire, un ciclu dus la capăt. Fiind un constructor, Gheorghe Schwartz avea toate atuurile în mână. Mai mult, om de bibliotecă, receptiv la varii formule narative, harnic şi ambiţios, privind amuzat lărmuiala vieţii literare, Gheorghe Schwartz combină drepturile ficţiunii cu lectura ironică. Am zice că riscurile prozei stau tocmai în inteligenţa uneori nestrunită a romancierului. Acuza de neverosimilitate s-a rostit şi ea privea, cu deosebire, gestul de a sacrifica textul în favoarea subtextului.

Imaginaţia sa prodigioasă izbucneşte şi în romanul hibrid Autiştii cărţilor (2013), vechea „complicitate ludică” devenind o dispută între autor şi critic; un Dan Adam (un alter ego al autorului) circulă sub diverse identităţi, textul, combinând eseismul sprinţar cu expunerea doctă, prilejuind un recital al inventivităţii plauzibile (divagaţii, conexiuni, subterfugii metatextuale), sub control logic, însă.

„Vocalizele” lui Schwartz, anunţate de Enigmele infinite. Vocalize în Do major (2014), deschideau un alt ciclu, configurând – prin fragmentarism – „un puzzle neaşteptat”, tras în opt volume, încheiat cu Jurnal pandemic (Vocalize în Do de sus). Şi Hotarele istorice. Vocalize în Re minor (2015) închipuiau „o elegie tragică” (coerentă), propulsându-l pe Julius Zimberlan ca agent de legătură într-un epic pulverizat, trimiţând la situaţii reale: cazul poporului vandan trăind în două ţări, despărţite, ca ruptură definitivă, de un gard de sârmă electrificată. Plus pledoaria de a anula „hotarele ridicate între noi” (ţări, localităţi, indivizi). În fine, „vocalizele în Mi minor” din Justiţia suverană sau adevăratul Tratat de Drept Procedural (2016) confirmă că avem în Gh. Schwartz un iscusit şi neobosit „tehnician”, culegând aici „pilde edificatoare”, asortate cu un umor aproape cinic. Sunt „pauze de respiraţie”, suntem preveniţi, înainte ca bravul autor să plonjeze în marele roman. Dar fiind „doar autor”, fără agent literar, drămuindu-şi timpul dăruit scrisului, devine agent de marketing; şi ne recomandă, spre lectură şi folosinţă, propriu-i Tratat de drept, deoarece în Vremea de Aur „viaţa se va muta în sălile tribunalelor”. Acolo unde maestrul Ludovic L. pierde toate procesele, încasând onorarii fabuloase. Închisoarea devine loc de creaţie, toată lumea, aflăm, „se exprimă prin plagiate”, istoria noastră culturală fiind un „nesfârşit palimpsest”, invitând la rapt şi cerând „eliminarea subiectivităţii umane”. Altfel spus, aprecierile (valorizante) ar intra în categoria „activităţilor ilicite”. Insula Zu (2016), suspectată de linearitate, este, la rându-i, o proză „cu program” (observa Ovidiu Pecican); visătorul Radu V. Pop, asemeni altor eroi ai prozelor lui Schwartz (Zimberlan & Co.), fluturând proiecte himerice, vrea să salveze lumea şi sufletele printr-o nouă robinsoniadă în contextul „noii migraţiuni a popoarelor”.

În fine, „elogiind” (în registru tandru-ironic) binefacerile birocratizării, cu a sa sufocantă îmbrăţişare („condescendentă”) până în civilizaţia nucleară, Vocalizele în Fa major (Hârtiile oficiale, 2017) readuc la rampă pe eminentul Julius Zimberlan, conferenţiind despre Istoria birocraţiei şi pe umilul său scrib (Gheorghe Schwartz, evident). Productivul prozator arădean se încumetă a propune o literatură terapeutică, desfăşurând o istorie alternativă, conjugând enciclopedismul saturat cu absurd şi enigmistica (infinită). „Lacom”, disciplinat, comentează amuzat efemeritatea zicerilor („momentelor”) și nu ezită a dedica volumul Ce am spus (2019), adunând – selectiv – interviurile, „scriitorilor frustrați”.

Să nu uităm că psihologul Gheorghe Schwartz, la curent cu achiziţiile în domeniu, mare amator de şah şi cărţi poliţiste, are în palmares şi câteva cărţi de specialitate, de la Filosofia comportamentului (2002) la Psihologia transversală (2003), trecând la analiza intruziunilor politicului în media (Politica şi presa, 2001). Esenţial, el, mânat de un demon ghiduş, autoironic (vezi şi Paranoia Schwartz, 1999), ispitit de scriitura albă şi fabulaţie (excedând firescul), iubind detectivistica (pentru „a lămuri” miraculosul caleidoscopic şi inexplicabilul), practică „tehnica labirintului” şi ne îmbie, băsmuitor-divagant, cu elan demiurgic, într-un Castel secretos. Paradoxal, prolificul ficţionar Schwartz se închină marotei exactităţii, de „portanţă ştiinţifică”, mimând o seriozitate ocultă, conjugând, într-un proiect personal, de anvergură, fluxul narativ, de regim „epopeic”, cu proza scurtă/ scurtissimă, pe suport parabolic. El trăieşte, în toate manifestările sale, debordant imagistic (inclusiv pe Facebook); or, bucuria şi frenezia scrisului, iscând abundenţă, întreţinând criza de supraproducţie, a speriat, bănuim, falanga comentatorilor, tentaţi de gândul dezerţiunii. Ceea ce, din păcate, chiar s-a întâmplat, puţini cronicari (fideli, însă), cu Ioan Holban cap de listă, încumetându-se să-l însoţească.

Convoiul (Editura Junimea, 2024) vine să întărească aceste constatări (sedimentate), închipuind – distopic – lumea de mâine. Dacă în Cei o sută prozatorul vorbea despre „timpul atestat”, în proaspătul său roman își imaginează ce va fi. Viața „în convoi” înseamnă un marș continuu, „dintr-un loc până la destinația ordonată”, cu „roboți umblători”, scutiți de nesiguranța vieții de afară. Convoiul însuși pare/ este „un șarpe nesfârșit”, schimbând psihologiile; ei, „privilegiații”, cei înrolați, nu sunt purtători de nume, nu gândesc, nu pun întrebări; li se acceptă doar vorbitul „în condiții specifice”, purtând resturi de amintiri și fragmente de sens, descoperind în pânza trecutului spații goale. În efortul reamintirii, posibilul fost Costi (Konrad-Conrad-Costi), devenit un cobai, un număr (827), înghesuie – ca personaj-narator – piese de puzzle regăsite, încercând să nu pară altfel. Fiindcă viața în Convoi înseamnă siguranță, implicit un viitor strălucit. Convoiul este o carte despre timp, în orizont mito-poetic, pe modelul șarpelui Uroboros. Afară (sau acasă) șansele de supraviețuire sunt minine. Doar convoiul, ca „organizație perfectă”, asigură un viitor paradisiac; gloata („grupul disperaților”) imploră să fie primită. Dorind a-și recupera trecutul, forând (ca muncă arheologică) „planșa memoriei”, protagonistul părăsește convoiul; vrea afară și, brusc, supus carantinei, spitalizat, teleportat, se simte neajutorat în această societate nouă („a treia realitate”), trăind fără implicare, primind totul pe tavă. Experimentul nu-i priește, deși, scutit de întrebări, îl încearcă starea de bine. Încât, revenit în convoi (în corpul șarpelui din Onkolo fără fund, „un șarpe bun”) va fi „promovat”, bucurându-se de privilegiile grupului. „Cobai oficial”, cu un cip în creier, trecând teste, completând formulare, îmbrățișează doctrina Marii Schimbări, prefigurând un viitor stabilit de alții. Înăuntru, în acel cerc învârtindu-se la nesfârșit, așteaptă viitorul strălucit proorocit de General, când „șarpele își va înghiți coada”.

Citit cum trebuie, romanul Convoiul (scris în cinci săptămâni!) merită o dezbatere largă. Pus pe „descusutul viitorului”, participantul la marele marș, fără identitate și fără memorie, se zbate în capcana unui trecut înșelător, confruntat cu un viitor ipotetic. O distopie, desigur, o parabolă a lumii viitoare, un semnal de alarmă. Fiindcă, ne avertizează Gheorghe Schwartz, „povestea a ceea ce a fost este mult mai lungă decât cea despre ce va fi”. O călătorie kafkiană (tangentă, credem, și prizonierului lui Sorin Titel, prins, el, într-o lungă călătorie) și o meditație amară, cum sesiza Andrei Mocuța, cu iz apocaliptic.

Dincolo, însă, de succesele prozastice, în legătură ombilicală cu psihologia intuitivă (cum, repetat, s-a explicat și „justificat” autorul), se cuvine să stăruim, în chip concluziv, asupra modelului Schwartz. Un „om prometeic”, după propria-i tipologie, oferindu-și – în regim de profesionist – „vocalize” zilnice. Un antrenament cotidian și un ritm infernal, deloc pe placul boemei ruinătoare, iată rețeta acestui impozant scriitor, absent – inexplicabil – din harta canonică a prozei contemporane. Cerând, pentru a fi înțeles în profunditatea mesajului, un cititor instruit și răbdător și un agent literar care să-l supună, după propria-i vrere, „examenului marii concurențe”. Fiu al Lugojului și arădean definitiv, cheltuind inteligență și erudiție, alternând titlurile de relaxare cu marile panouri epice, vădind dezinvoltură, ingeniozitate fantastă, ludism și pigment ironic/ autoironic, alchimistul Gheorghe Schwartz ne propune, de fapt, o proză dificilă, cu sunet grav, solicitând – pentru a fi deslușită în cutele textului – un deloc lesnicios efort hermeneutic subtextual.

[1] Gheorghe Schwartz, Convoiul, Editura Junimea, 2024.