CRONICA LITERARĂ

Florin Ardelean
eseist, prozator

Împăratul și farmecul nobiliar al bunătății[1]

Oricât te-ai strădui să citești o carte fără a fi stânjenit de idei preconcepute, nu totdeauna este posibil. Și asta mai ales atunci când personajul despre care este vorba e conotat deja prin lecturi prealabile. Franz Joseph se află într-o astfel de situație, cel puțin în ce mă privește. Dincolo de literatura istorică despre Imperiul Habsburgic, despre împărații și împărătesele lui, firește că Peripețiile bravului soldat Švejk mi-au indus o anumită impresie, în siajul bătăii de joc la care este supusă Kakania, spre finalul existenței sale. Amuzamentul degajat de discuțiile lui Švejk cu hâtrii lui camarazi, de descrierea unor scene în care împăratul deja zaharisit, căzut în mintea copiilor, ar fi înfășat în scutece și ar suge lapte de la o doică nu poate să nu te atingă, chiar dacă știi că e o șarjă pusă la cale cu bună știință de scriitorul ceh Jaroslav Hašek, cu vederi de stânga, deloc încântat față de o structură imperială nu tocmai binevoitoare cu țara sa. Franz Joseph a refuzat să accepte un compromis cu Boemia, în 1871, la fel ca acela cu Ungaria, din 1867. Ca să se răzbune, un magnat al presei din Praga a imprimat textul ce urma să fie promulgat, dar care a fost respins de împărat, pe hârtie igienică. Pachete cu astfel de mesaje au fost trimise pe adresa curții vieneze. Monarhul a fost la început moderat în atitudine, doar că s-a pomenit cu alte pachete cu mesajul scris pe suluri de hârtie igienică deja folosită! Ceea ce a produs furie și scandal.

Dar să lăsăm acest incident și să revenim la cartea propusă de Martina Winkerhofer, pe cât posibil dezbărați de eventualele parti pris-uri, unele vechi, de pe vremea manualelor de istorie în care habsburgii erau înfățișați drept vampiri ai popoarelor din Mitteleuropa. Imediat vom schimba viziunea. Dintr‑o ostilitate indusă pe criterii ideologice și ale luptei de clasă, vom avea acces la cu totul altă interpretare. Nici mai mult, nici mai puțin, vom fi cuceriți de ideea de a plonja într-un basm. Suntem scoși repede din ambianța unei realități pedestre, din lumea de fiecare zi, cu platitudinile ei și cu riscul unor nevroze pricinuite de monotonie și eșecuri repertoriate fără istov. Noul amplasament este chiar curtea vieneză, un fel de oază posibilă prin miracol, populată cu prințese, arhiduci, puhoi de nobili și aristocrați, cu servitori în livrea, cu ușieri, doamne de onoare, valeți și fețe împărătești. Cel ce a domnit nu mai puțin de 68 de ani (1848-1916), Franz Joseph, are alura unui personaj cvasi-mitologic, capabil să-și conducă supușii în numele unei bunătăți neverosimile, în care judecata greșelilor suspendă cu blândețe pedepsele ce s-ar cuveni, în numele normelor morale sau penale, etica refuzând să discearnă între bine și rău și să aplice sancțiuni în conformitate cu faptele. Monarhul se comportă față de supușii săi asemenea lui Dumnezeu față de creaturile cărora le-a dat spre stăpânire lumea păcatelor și a virtuților, a angajamentelor de toată isprava, dar și a blestemățiilor. Iubirea lui Dumnezeu față de noi toți este nediscriminatorie, spontană și lipsită de canonul moral. E vorba de acea agape, de iubirea divină, pe care o invocă în cartea sa celebră (Eros și agape) teologul suedez Anders Nygren, potrivit căreia asasinul în serie are același drept la iubire precum cel mai cucernic pământean. La fel, primul stătător în palatul Hofburg, avea un comportament particular față de puzderia de supuși ai curții, refuzând pedepsele în numele unui principiu superior, conform căruia împăratul trebuie să-și protejeze supușii, cu atât mai mult cu cât unii dintre ei sunt nevolnici sau dedați ispitelor. Principiul biblic, conform căruia celui ce păcătuiește mult, mult i se va ierta, în numele iubirii, iar celui căruia i se iartă puțin, puțin va iubi (Luca 7:47), pare să fi fost filosofia după care s-a condus cel ce le-a fost împărat și strămoșilor noștri transilvăneni, pentru cel puțin trei generații. Pentru a demonstra asta Martina Winkerhofer insistă asupra faptului că, indiferent de culpele ce trebuiau să atragă pedepse severe, niciunul dintre cei 1500 de componenți ai curții nu a fost concediat. Două cazuri sunt cât se poate de elocvente. Primul este cel al băiașului, acel supus ce-l spăla pe împărat, pe la orele patru ale fiecărei dimineți. Năravul beției l-a acaparat încet, dar irevocabil. Pentru a se putea trezi la trei și jumătate, nu se mai culca, ci hălăduia prin cârciumi, marcând trecerea orelor cu câte un pahar. Când își intra în atribuții, duhnea de la o poștă. Majestatea Sa a rezistat eroic, s-a făcut că nu observă starea băiașului, dar toate au un capăt:

„când a venit odată atât de beat încât nu s-a mai putut ține pe picioare și a fost nevoit să se prindă cu toată puterea de împăratul plin de clăbuc, aproape răsturnându-l cu tot cu cadă, Franz Joseph a simțit că e deja prea mult: băiașului i s-a luat de pe umeri sarcina anevoioasă. Însă n-a fost concediat, ci transferat pe un alt post la curte, unde nu mai trebuia să se trezească atât de devreme” (p. 23-24).

Cam la fel a fost tratată și meteahna lampagiului. Ca nu cumva să cadă de pe scară sau să incendieze orașul, beat fiind în fiecare seară, a fost transferat într-un loc mai puțin periculos – la bucătărie. Astfel erau rezolvate chestiunile, în ciuda rapoartelor ce incriminau bețivi, chiulangii, bătăuși. Nimeni nu era expulzat din basm, dimpotrivă pentru a trece peste momente mai dificile cel ce solicita un stipendiu, o bonificație la salariu, nu era niciodată refuzat. Toți oamenii de curte trăiau în apartamente puse la dispoziție de împărat, se pensionau, copiii lor locuiau în aceleași odăi pe mai departe, chiar și după decesul ce atrăgea, pentru familie, un ajutor bănesc la ceas de jale.

Cine a fost, așadar, împăratul intrat în legendă, înainte de a fi personaj istoric? Iată părerea autoarei cărții:

„un monarh tradiționalist, un patriarh în cel mai adevărat sens al cuvântului. Calitatea de monarh nu însemna pentru Franz Joseph doar că avea oricând garantată obediența supușilor săi, ci, în primul rând, că oamenii de la curte se puteau baza pe protecția financiară, socială și morală oferită de împărat” (p. 81).

Firește, toți curtenii erau monitorizați, de la hamali, la funcționarii superiori, administrația îi ținea sub observație permanentă, iar de două ori pe an erau întocmite „liste de conduită”, fiindu-le evaluată performanța sau lipsa de râvnă în activitate. Iată conținutul celebrelor liste:

 „anul nașterii, locul, religia, starea civilă și profesia, precum și numărul copiilor, aportul în serviciu, comportamentul, limbile vorbite, abilitățile de scriere și citire, numărul abaterilor și motivul și, în final, numărul avertismentelor sau al sancțiunilor primite” (pag. 87-88).

Cele mai multe potlogării le făceau angajații cei mai sărmani, fără studii, așa numiții „servitori în livrea”. Tocmai față de aceștia monarhul era cel mai indulgent!

Martina Winkerhofer face o prezentare suficient de amănunțită a curții, distinge între cele patru mari direcții în funcție de care se asamblează imaginea sinoptică a Hofburgului – Direcția marelui maestru, cea a marelui șambelan, a treia era Direcția marelui mareșal al curții, pentru ca ultima și cea mai numeroasă în personal să fie direcția marelui maestru al grajdurilor. O structură ce a funcționat în cei 68 de ani de domnie ai împăratului mai bine sau mai rău, cu cheltuieli imense, foarte reticentă la reforme, căutând cu orice preț să-și păstreze onorabilitatea, să evite gura lumii și să susțină artele. Personaje diverse au fost implicate o viață întreagă în buna rânduială a lucrurilor, având în devotament și în sacrificiul de sine cele două valori din care imperiul a căutat să-și extragă prestigiul. Firește, nu au lipsit derapajele sau momentele în care imaginea curții a avut de suferit. Și nu aș aduce aici în discuție căsătoriile morganatice ale unor arhiduci și arhiducese, ci comportamentele nu totdeauna oneste ale supușilor de rând. Un exemplu este acela al proliferării, la un moment dat, a bacșișului. De la ușieri la cameriste, de la hamali la birjari, fiecare ciupea de la mai toți aristocrații ce intrau în palat, pentru o audiență sau pentru alte interese, rotunjindu-și veniturile modeste. Totul a început de la gesturile generoase ale familiei împărătești:

„Mai ales familia împăratului strecura întotdeauna câțiva creițari servitorilor și birjarilor care le veneau în ajutor. Personalul de la nivelul inferior, răsfățat cu aceste gesturi generoase, începuse să considere bacșișurile drept bonusuri salariale și întindea în mod ostentativ mâna tuturor vizitatorilor” (p. 56).

Doar intervenția contelui Grünne, unul dintre marii maeștri al curții a reușit să îndrepte imaginea alterată din cauza unui obicei cu metastaze levantine.

Protipendada princiară, nobiliară și aristocratică nu a fost lipsită de angoase, precum nici cei prea-umili. La un moment dat, pentru a reduce cheltuielile curții, angajații cu veniturile cele mai modeste au fost împiedicați să se căsătorească. Urmările au fost în conformitate cu firea bietului om – s-au înmulțit copiii din flori! Diminuarea cheltuielilor a fost posibilă doar la pachet cu sporul în rușine a împărăției apostolice! O altă racilă, cu perioade de flux și de reflux, a fost nepotismul, iar traficul de influență a afectat și el bunul renume al curții, chiar dacă Franz Joseph îl descuraja printr-un comportament rece și egal față de toți, indiferent de rang. Să mai semnalăm apoi alte două neplăceri cu iz frustrant, ceea ce ne face să spunem că nici paradisul nu este lipsit de necazuri dintre cele mai greu de imaginat. Cu ocazia celor două mari baluri din luna ianuarie, doamnele contese, baronese sau arhiducese, în veșminte ce costau o avere, își vedeau compromise rochiile din cauza cremei de pe cizmele ofițerilor superiori, drept pentru care s-au făcut diligențe numeroase soldate cu schimbarea respectivelor încălțări cu altele de lac. Aceleași simandicoase doamne, fiind obligate să se retragă din fața împărătesei Sisi fără a-i întoarce măcar o clipă spatele, se împiedicau adesea de scări sau în trena propriilor rochii, căzând și stârnind comentarii malițioase în gazetele vieneze de-a doua zi. Dar ce contau aceste mici supărări în fața gloriei de-a dansa în sala celui mai somptuos palat din Viena, în fața cuplului imperial, al ambasadorilor Europei și a VIP-urilor nobiliare?

Iată, 68 de ani de domnie... Astăzi vorbim de uzura unui guvern, de faptul că se bucură doar de 100 de zile de grație, pentru ca mai apoi să intre în malaxorul criticilor. Dar un împărat aflat pe tron, conducând 50 de milioane de oameni, un mozaic de naționalități, la ce uzură se putea aștepta? Poate că unele sarcasme l-au prins din urmă înainte de a muri, la 86 de ani, dar basmul pe care l-a întreținut cu obstinație, tradiția păstrată cu sfințenie, un anume conservatorism ce înseamnă înainte de toate demnitate și onoare rămân peste timp și ne semnalizează, poate, că lumea aceea nu era nicidecum de nasul nostru, a celor de astăzi. Chiar și Rothschild a fost admis la curte doar după anul 1880, când constituționalismul a mai erodat ceva din pompa unei povești ce costa, anual, 63 de milioane de euro. „Biletul” de intrare la Hofburg era condiționat de obligația genealogică atent verificată de-a fi avut opt strămoși nobili „fără pată”.

Dacă vă dă târcoale depresia, dați o fugă pe Ringstrasse. Marina Winkelhofer vă mai poate mijloci o audiență la ultimul mare principe al Transilvaniei.

[1] Winkelhofer, Viața de zi cu zi a împăratului. Franz Joseph și curtea sa imperială, Polirom, 2024. Traducere din limba germană de Alex Bärnthaler-Nebejea (pag. 252)