CRONICA LITERARĂ

Romulus Bucur
poet, eseist, traducător

familiar, dar străin

Nu știam mare lucru despre autor pînă la cartea de față[1]. Care e una în stare să schimbe deprinderi de lectură, ceea ce, de la bun început, nu e puțin lucru. Ca introducere, ar trebui menționat că există, după știința mea, doar două cronici, una a lui Mihnea Bîlici („Cartea traducătorului”, Scena nouă, https://www.scena9.ro/article/cronica-george-state-sarx) și una a Cristinei Ispas („Înapoi la politică”, Observator cultural, 7 februarie 2024), și afirmația că lipsa de receptare a noului volum este „cel puțin nefericită” (Mihnea Bîlici) e cît se poate de justificată.

Începînd cu sfîrșitul, cred că procedeul literar principal care poate fi evidențiat în această carte e ceva ce ar putea fi numit o insolitare a poeziei. La nivelul unei interpretări de ansamblu, nu e vorba, după cum speculează Cristina Ispas, despre distrugerea anxietății influenței, așa cum o descrie Harold Bloom în cartea sa, ci, pur și simplu, despre una din formele acesteia, probabil cea mai importantă, și anume, clinamen; cînd o caracterizează drept „un gen de imitație medievală”, putem cădea de acord că e vorba cam de același lucru. La fel, respingerea de către Mihnea Bîlici a unei posibile trimiteri la Levantul mi se pare grăbită și simplificatoare: acesta „ar fi pus în aplicare și un plan mult mai ambițios: rescrierea parodică și ingenioasă a întregii istorii lirice românești”. Poate că da, poate că nu – ne-am putea imagina, alternativ, o serie poetică, începînd cu Epigonii, o imagine tandră a canonului de pînă în acel moment, continuînd cu Levantul, una ironică a acestuia, nelipsită însă de o anumită tandrețe, mergînd, deocamdată, pînă la cartea de față, o variantă de asemenea tandră a unui canon personal (și internațional). O tandrețe cărturărească, înrudită, aș zice, cu cea a regretatului Ioan Moldovan, un autor de asemenea cu pregătire clasică.

Acest canon personal a fost evidențiat și, în general, e vizibil: Xenofon, Horațiu, Dante, Paul Celan, W. H. Auden.

Dincolo de tot ce s-a spus, corect de altfel, se mai întrezărește un model, cel al lui Pound (nepomenit pentru că e, de la un timp, nefrecventabil?), cu Canto I: „Apoi mînați în plinătatea vremii/ Ca spre o nouă patrie, ne-nchipuiam,/ Pe cînd lumina devenea tot mai lividă,/ Un anotimp de tihnă și-amuțire;// Cu mintea zdruncinată mintea vrea/ Să spună sau să-ntîmpine ceva: o/ Tăcere din tăcerea noastră creștea; Acoperită de fluxul verbal.”; „Înstrăinate[2] [s. n., R. B.]-aproape pînă peste/ Marginile aducerii-aminte./ Pune-ți ușor fruntea încărcată/ Pe genunchi, smulge-te din contextul cărnii[3] [s. n., R. B.]” „(Timizi, penații înspăimîntați zîmbesc/ Și rezemați de pietrele zgrunțuroase/ Sînt cufundați în reverii despre un grai/ Pe care muritorii nu-l pricep.)” Mai vin la întîlnire și Dante sau Shakespeare: „Noi cugetăm nostalgici la vîntul ce/ Mișcă soarele, cît și celelalte/ stele”; „Schimonosit în creier, zace restul/ Peregrinării noastre, e-o poveste/ Fără vreo însemnătate, o scorneală/ Abia-ngăimată de un idiot.”

Tot de ludicul cărturăresc (să-i spunem ludicitate?) ține și introducerea unui cameo șugubăț: „Prin violență izbăviți de violență,/ În liniște pe oglinda, minții lunecam;/ Dedesubt, prins în vîrtej, limbajul, ca niște/ Erinii turbate pe lobii cerebrali cre// State, bolborosind întruna, ermetiza./ Revin, de-altcineva rostite, – aceste rînduri[4]: [s. n., r. b.]/ Din chinurile noastre mai tresare o/ Imagine în spatele pleoapelor”.

Trecînd mai departe, la Carmina, actualizarea, posibil, doar posibil, politică, poate fi interpretată și ca ironie, distanțare, expresie a libertății față de model. Altfel, ajungem la bancul din vremea comunismului, în care un bine-cunoscut personaj, întrebat de tovarășa dirigintă ce-i evocă fluturarea unei batiste, răspunde pe nerăsuflate Lupta popoarelor asuprite împotriva colonialismului. Deci: „Vei ceda împăduritele/ terenuri extravilane, rînd pe/ rînd cumpărate, și apartamentul,/ și casa de la țară, scăldată de/ galbenul Tibru; vei renunța,/ iar un urmaș se va înstăpîni/ pe bogățiile clădite pînă la cer.”

Trimiterea la Dante este explicitată, dacă mai era nevoie, de titlul unicului poem al secțiunii D. Nu State a inventat anacronismele voite și ironice, și nu mă îndoiesc că știe acest lucru. Dar asta nu face decît să-l plaseze din categoria inventatorilor în cea a maeștrilor: „«George, pentru că Merwin a plecat, nu/ plînge încă, nu te smiorcăi; vor fi pricini mai potrivite de boceală.»” (v. invocația către Divus. Andreas Divus). Găsim și o mise an abîme: „Când m-am desprins din bezna cărnii/ pieritoare[5] [s. n., r. b.], iar frumusețea-n spirit/ mi-a sporit, el m-a îndrăgit tot mai puțin”. Versuri frumoase, indiferent de perspectiva din care le privim, ca vechi sau ca noi: „căci amară/ este cînd o guști condescendența.” Ori: „Clasicii pot consola. Dar nu destul”, în original și în traducere; o altă pildă de amară ironie cărturărească.

IN/TIM sau Fragmente dintr-un jurnal găsit e o secțiune cu care nu pot rezona în momentul de față. Nu din cauza lui Sebastian. Nici din cauza zecilor de manuscrise de toată mîna pe care le-am citit în anii din urmă la concursul de debut Alexandru Mușina. Cel mai probabil din cauza unui episod personal și literar, scris și publicat, dar fantomele trecutului se pot dovedi teribil de încăpățînate (față în față).

În ceea ce privește peisaj romantic, ar trebui clarificate cîteva lucruri: politicul, ca și alte lucruri ținînd de viața noastră, aparține conținutului, și nu poate fi cunoscut decît prin intermediul formei; iluzia separabilității lor vine, presupun, din industrie: mass-media și publicitate, unde diviziunea muncii a putut duce la noțiunea de creator de conținut. Obiectivul acesteia e convingerea, persuasiunea, schimbarea convingerilor. Cu alte cuvinte, propaganda de un fel sau altul. Ceea ce poate pune următoarea întrebare: este poetul un copywriter care manipulează emoțiile publicului și încearcă să-i elimine discernămîntul rațional, cu scopul de a-l determina să cumpere un produs, oricare? Sau, extinzînd, să comită o acțiune, oricare, considerată bună?

Cu un exemplu, venind de la unul din autorii asumat politici ai comunismului, cu o întrebare valabilă pentru distincția dintre planul ficțiunii și cel al realității:

„Acuma îmi dau seama că tu ai putea să mă întrebi: dacă poezia politică nu celebrează, ci comite actul politic, poezia de dragoste ce face: celebrează sau comite?”(Adrian Păunescu, în Ilie Purcaru, Poezie și politică, București, Albatros, 1972, 105).

Avem, deci, o serie de voci, de personae, care încearcă să creeze o imagine mozaicată a unui eveniment; poetul își asumă o serie de identități, are, evident, o atitudine, corectă, s-o spunem, însă n-o țipă în gura mare, nu sîntem la nivelul imperialist american,/ cădea-ți-ar bomba în ocean!

Cîteva exemple: „o carte întreagă cu viața țiganului,/ care atâția ani, cu toate sforțările lui,// n-a fost în stare să se-ncadreze deloc/ în viața oamenilor – n-a avut noroc”; „– primarul ne crede mai răutăcioși,/ mai nespălați, mai inculți. niște borîți și// a zis hai să scăpăm de ei îi comasăm// undeva într-un colț, lîngă oraș, le dăm// niște barăci, să stea-ntre ei”; „au o predispoziție genetică/ pentru munca asta de generații, că// la fel ca hunii care se nășteau în șa,/ așa și ei – mi-e rușine cu dumneata:// cum să scormonești în gunoi? ce-o să spună/ despre noi Uniunea Europeană?”

Ce mi se pare interesant e, să-i spunem așa, dublul standard: cînd e vorba de Bogdan Alexandru Stănescu nu se ține seama de noțiunea de ficțiune și i se atribuie autorului concepțiile detestabile ale personajului; aici totul e OK, autorul e de partea bună, și brusc ne aducem aminte de arta cu mesaj (nobil, firește), de distincția dintre personaj/ persona și autor etc. etc.

În ceea ce privește următoarea secțiune, și ea explicit politică, Rosa loremica, reluarea unui poem al lui Paul Celan dedicat asasinării Rosei Luxemburg, foarte pe scurt (și, aș putea fi acuzat, cinic): un poem despre crimele unui regim politic împotriva unei grupări care se pregătea să schimbe acel regimul politic cu unul propriu și, probabil, să-și comită propriile crime, legitimate prin salvarea regimului, Binele Suprem, lupta cu dușmanul interior, eliminarea dușmanului de clasă, s-au făcut greșeli, tovarăși (dintre tovarășii de ligă spartachistă, Käte Duncker, care a supraviețuit nazismului și războiului, și-a folosit în ultimii ani de viață relațiile personale (Wilhelm Pieck, fost tovarăș de luptă în tinerețe, după război președinte al PSUG din Republica Democrată Germană și primul președinte al țării) pentru a încerca să afle cîte ceva despre fiul ei cel mic, dispărut în Gulag), și lista ar putea continua.

Rosa Luxemburg avea, e drept, o atitudine critică față de, eufemistic, excesele comise de bolșevici, dar în caz de eventuală victorie a mișcării spartachiste, putem fi siguri că n-ar fi avut o soartă asemănătoare (în viitoarea RDG sînt cunoscute/ documentate abuzurile Stasi) din partea tovarășilor ei de partid? Rămîne, pînă la urmă o reacție emoțională, empatie, compasiune, revoltă și cam atît. Tonul ironic, citatul de-a dreptul ireverențios din Celan, femeia/ trebuia să înoate scroafa, pun un binevenit bemol militantismului generalizat.

În fine, în Wystan, mai contează că e vorba de Auden, tradus/ interpretat sau de State? Auzim o voce poetică (și etică), revoltată din cînd în cînd, înțelegătoare față de micimile noastre umane, lipsită de naivitatea care duce la îmbrățișarea necondiționată a oricărei utopii. Un mic fragment:

„I-ar plăcea să mă vadă curățînd latrine: mi-ar plăcea să-l văd strămutat pe o altă planetă.
Niciunul nu vorbește. Oare ce experiențe am putea împărtăși?
Zărind un abajur într-o vitrină, eu observ că e prea hidos pentru ca cineva în toate mințile să-l cumpere. El observă că e prea scump pentru ca un țăran să-l cumpere.
Trecînd, într-o mahala, pe lîngă un copil rahitic, mă uit în altă parte. El se uită în altă parte dacă trece pe lîngă omul dolofan.
Sper că reprezentanții noștri se vor comporta ca niște sfinți, cu condiția să nu mă aducă pe calea cea bună. El speră că se vor comporta ca niște baritoni cattivi și, cînd, luminile ard pînă tîrziu în citadelă.
eu (care niciodată n-am văzut pe dinăuntru o secție de poliție) sînt șocat și mă gîndesc, «Dacă orașul ar fi atît de liber pe cît se spune, după asfințit, toate birourile ar fi niște imense pietre negre»:
El (care fusese ciomăgit de cîteva ori) nu-i deloc șocat, ci se gîndește, «Într-o bună noapte tovarășii noștri o să lucreze acolo».
Puteți vedea, așadar, de ce între Edenul meu și Noul Ierusalim al lui niciun acord nu e negociabil.”

Închizînd cartea, pentru a o redeschide din cînd în cînd, poți vedea Viața (sau literatura, schimbîndu-și reciproc și imprevizibil locurile) care se scurge încet repovestită de o străină gură.

[1] George State, Sarx, București, Nemira, 2023 [Vorpal].

[2] sau ostranenie, alt nume pentru insolitare.

[3] sarx – carne sau trup, ca opuse spiritului.

[4] V. citatul care încheie textul de față.

[5] cf. supra, nota precedentă.