ESEU

Carmen Neamțu
eseistă

24 de confesiuni despre atunci când viața nu-ți mai zâmbește

Toate lucrurile au fost spuse până acum, noroc că nu s-a și meditat asupra lor. Fraza aparține moralistului polonez Stanislaw Jerzy Lec, iar cartea[1] de astăzi oferă o reflecție curajoasă asupra demonului amiezii[2], depresia, cu toate fețele/ fațetele ei: anxietate ca „o bestie perfidă”, tristețea, amorțeala, suferința, ipohondria, sufocarea, respingerea, (de)căderea, trauma, coma emoțională, lipsa bucuriei/ poftei de viață, eșecul, frica, adicția, vulnerabilitatea extremă și oboseala cronică (burnout sever). În prefața cărții, semnată de Marius Chivu, acesta mărturisește că ideea volumului a apărut în anul 2023:

„Deși am simțit cu toată ființa mea, de-a lungul ultimilor douăzeci de ani, frica și spaima, durerea și suferința, deznădejdea și tristețe, remușcarea și dezamăgirea, oboseala și indolența, absența încrederii de sine și spectrul ratării, chiar și lipsa de sens a literaturii, a dragostei, a vieții înseși, niciodată nu mi s-a întâmplat, ca în anul 2023, să le simt pe toate odată, și la asemenea intensitate, cufundat într-un doliu care părea că nu se va risipi niciodată” (p. 10).

Pe fondul acelei stări de rău prelungite, întâlnirea, în vederea unei colaborări cu Raluca Bejenariu și Teodora Popescu, cofondatoare ale Romanian Mental Health Film Festival de la Iași, i-a dat ideea unui volum colectiv[3]:

„Experiența mea personală cu depresia e nesemnificativă [...] dar am simțit și știu că depresia și ceilalți demoni ai amiezii [...] apar frecvent” (p. 10-11).

Volumul a pornit de la întrebarea romancierului Graham Green (citat și de Andrew Solomon în cartea sa de referință asupra depresiei): cum pot cei care nu creează artă să se ferească de nebunia, melancolia, panica, inerente faptului de a fi om. Confesiunile celor 24 de personalități, din domenii diverse, dovedesc că nici artiștii nu sunt imuni la durere. Dimpotrivă. Scopul mărturisirilor: „de a conștientiza amploarea și diversitatea suferințelor lăuntrice și, totodată, să înlăture sau măcar să slăbească în jurul nostru povara stigmatului bolii mintale, o boală neînțeleasă, privită cu suspiciune și prejudecăți” (p. 11).

„Poate că, datorită acestui volum, mai mulți oameni se vor asculta și se vor observa pe sine, își vor percepe mai bine sentimentele și se vor gândi mai temeinic la ele. Poate vor găsi în aceste confesiuni inspirație pentru voință, curaj și speranță. Poate că vor simți că nu sunt singuri” (p. 13).

Dacă scrisul este cathartic, eliberator, textele emoționante, adunate acum în acest volum, au și o miză terapeutică. Ele stau mărturie despre pandaliile sufletului și „sertărașele lui”, despre „povara anxietății”, „întunericul” din viețile noastre și „jungla” din fiecare, „furtuna interioară nemaivăzută ce aduce cu sine catastrofa” și „pierderea totală a controlului”. Atunci când viața nu-ți mai zâmbește, poți trece peste tristeți, acceptându-le și ridicându-te, așa cum ne propun cei 24 de protagoniști ai volumului. Aceștia pun degetul pe rana decăderii vitale și încearcă, fiecare, posibile strategii de remontare. Ca valoare literară a textelor, confesiunile sunt inegale. Importante devin resursele diferite de relansare și învățămintele în urma experiențelor trăite de fiecare în parte.

Scriitorul Ernest Hemingway mărturisea că „există ceva deosebit în a fi trist. Nu poți face nimic cu tristețea, doar să o accepți și să înveți din ea”. Cei 24 de autori recunosc semnalele depresiei, simptomele ei, și iau măsuri să le depășească. Experiențele lor pot fi pentru cititori tot atâtea punți de empatie, de speranță că nu sunt singuri.

Dan Byron, muzician, descoperă că urcatul pe scenă poate fi „terapeutic” și că „fiecare mic obicei din ăsta care mă scoate din zona de confort îmi face de fapt mult mai mult bine decât îmi dau seama” (p. 20). Nicolae Comănescu, artist vizual, mărturisește că a reușit să „consume singur” depresia „și merg și acum mult pe jos”. Jurnalista Dana Deac vorbește despre fricile cu care s-a confruntat aflând că are cancer. E convinsă că traumele trăite și împărtășite sunt mai degrabă subiect de exersare a stigmatizării, dar că „experiențele mele nu trebuie trăite de alții, că lecțiile mele pot fi salvatoare pentru alții” (p. 40): „Am continuat să trăiesc, reparându-mă pe mine” (p. 41).

Muzicianul Mihai Dobre explică cum în depresie „te simți ca o chitară dezacordată”, e „ca o noapte polară, doar că nu știi când se va face dimineață și va răsări soarele”(p. 46), iar în timp „înveți să te obișnuiești așa cum trebuie cu partea asta nouă și diferită din tine”(p. 48). Luiza Zan identifică o „depresie post concert” sau „blues după cântare”, descoperind în spatele scenei „o anticameră atât pentru fericire, cât și pentru deznădejde” (p. 221).

Producătoarea de film, Ada Solomon, traduce pentru cititori declicul depresiei, înțeleasă ca o „comă emoțională”:

„Am realizat cândva în toamna lui 2015 că, în realitate, sunt într-o comă emoțională. Că nu mai simt nimic, că nu mai știu cum arăt, că nu mai sunt decât o locomotivă care merge în gol, conform, pentru visuri cu sens, dar care nu sunt ale mele, că fac și iar fac tot felul de lucruri, dar nu mai simt nimic [...] A fost o comă lungă, intensă, din care probabil că cel mai tare m-au tras înspre trezire iubirea și realizarea că trebuie să privesc și în oglinzile celorlalți. În oglinzile oamenilor pe care îi iubesc cel mai mult pe lume și care contează cel mai mult” (p. 171-172).

Confesiunea actriței Aida Economu, care nu mai poate avea copii, este una sensibilă, dezvăluind un adevăr dureros. Acela că „a fi puternic nu înseamnă că nu ești sensibil, că nu doare, că nu arde, că nu ustură” (p. 56). Dar că e posibil „să te adaptezi” cu tine[4].

„În mine era alt anotimp decât cel pe care îl arătam [...] nu exista fir de bucurie în mine, de poftă de viață” (p. 54).

Actorul István Tėglás amintește de lipsa empatiei și a compromisurilor îngrozitoare pe care le fac actorii în teatru[5]: „tindem de multe ori să trăim în paralel cu tot ce se întâmplă în lume, dintr-un confort psihic care ne face să fim total indiferenți față de lucrurile care nu ne lovesc în mod direct” (p. 198).

Andrea Gavriliu vorbește despre „anxietățile coregrafului” și „limbouri nevrotice”, dar și despre norocul pe care îl au artiștii care își pot canaliza experiențele în propriile creații: „Suntem, pe undeva, suma tuturor eșecurilor noastre. Doar că, pentru mine, ele mereu devin un subiect bun pentru un spectacol” (p. 79). Confesiunea ei despre atunci când „lucrurile încep să devină putrede” este o înțelegere a faptului că „nu ești singurul din lume care s-a speriat, brusc, de viață”.

„Abia după un timp îndelungat am reușit să vorbesc despre asta cu o colegă de facultate. Și ce ușurare am simțit să aud că și ea trecea prin situații similare! [...] Ba chiar am ajuns să râdem de noi însene, să folosim umorul și autoironia pe post de scut împotriva disperării” (p. 71-72).

Regizoarea de film, Oana Giurgiu, a descoperit că „pe mine cel mai bine mă vindecă oamenii” (p. 92), iar „timpul te ajută să uiți și să nu-ți mai pese sau, mai bine spus, te ajută să găsești alte lucruri de care să-ți pese mai mult. Timpul nu rezolvă rănile, le cicatrizează” (p. 93).

Despre „starea de teroare” că universul „se descotorosește” de tine, că „s-a imunizat împotriva mea și mă respinge [...] că alunec prin nebuloasa universului și mă scurg, ca un deșeu, din el” (p. 97-98) se confesează și actrița Iulia Lumânare. După ce a simțit că a pierdut puterea, s-a convins că „ajută să vorbești, să povestești, să mărturisești” (p. 97) deoarece cu fiecare mărturisire se produce o ușoară recalibrare a ființei.

Nici oamenii care fac din umorul pe scenă o profesie nu scapă de ghearele depresiei, această întâlnire cu întunericul[6]. Cosmin Micutzu Nedelcu, stand-up comedian, povestește cum se decorporaliza și era foarte trist: „observam cum mă chinui să înțeleg ce simt și constatam că nu simt nimic. Doar întuneric care mă-nvăluia” (p. 125):

„Introspecția constantă, trasul draperiilor dimineața, ieșitul la aer și întâlnitul cu oamenii, totul făcut din instinct pe vremea aia m-au pus iar pe șine” (p. 127).

Despre simptomele căderii și purgatoriul emoțional pe care îl implică depresia vorbește și artistul vizual Lia Perjovski: „strategiile mele de supraviețuire: închid televizorul, flexibilitate, rezistență, adaptabilitate, creativitate, proiecte” (p. 143). Antreprenorul cultural, Ștefan Teișanu, povestește despre oboseala cronică, despre burnout-ul sever peste care a trecut:

„Voi face o listă cu toate lucrurile care-mi fac bine, plus una cu lucrurile despre care am crezut mereu că mi-ar face bine și pe care încă nu le-am încercat, și le voi face pe toate – asta e noul meu proiect” (p. 210).

Două texte consistente, semnate de exploratorul și biologul Alexandru N. Stermin și jurnalistul Cătălin Ștefănescu, vorbesc despre „povara” depresiei, dar și despre necesara „igienă interioară” cu care trebuie să ne însoțim în viață. Pornind de la metafora iedului, Stermin aduce în discuție frica de moarte și frica de viață, „de moartea care ar putea veni și de viața pe care nu-mi dau voie s-o trăiesc” (p. 182). Ștefănescu numește anxietatea, această „bestie perfidă”, oferind și cea mai reușită descriere a acesteia. Șase pagini întregi despre presiune, urgență, alarmă. „Abisul fricii, tremur. Sufocare. Leșin. Catastrofă. Pierdere totală a controlului” (p. 185-190). Iată câteva dintre cuvintele între care nu știi care să alegi niciodată, „pentru că nici unul nu spune suficient despre ceea ce simți” (p. 189).

Andreea Raicu vorbește despre lupta ascunsă cu virusul depresiei, pe care mulți o percep ca un moft, ca o formă de lene: „Ce m-a învățat depresia? Să fiu mereu atentă la felul în care mă simt emoțional, cât și fizic. Corpul îți spune întotdeauna ce are nevoie. Important este să îți faci timp și să înveți să-l asculți. Să nu îmi ignor nevoile, pentru că, în timp, se vor transforma în frustrări, anxietate și, ulterior, în depresie [...] Să nu renunț niciodată la ceea ce îmi susține sănătatea mintală – rutine, resurse, conexiuni autentice, voluntariat etc.” (p. 153).

Deși despre depresie, văzută ca o tristețe profundă, volumul este și despre speranța reclădită. Pentru că, până la urmă, cea mai mare întrebare a vieții noastre nu este dacă suntem fericiți sau triști. Ci dacă putem face față suferinței. Iar confesiunile adunate acum ne dau încredere că se poate. Dacă infernul e în ceilalți (J.P. Sartre), iar nimeni nu este o insulă[7], fiecare din noi ar putea fi o peninsulă[8].

[1] Coord. Marius Chivu, Cartea depresiilor, Ed. Humanitas, București, 2024, 227 p.

[2] Demonul amiezii. O anatomie a depresiei este titlul volumului semnat de Andrew Solomon, apărut la ed. Humanitas, în 2014. Cartea a câștigat în 2001 Premiul național al cărții, iar în 2002 a figurat printre finalistele pentru Premiul Pulitzer, fiind inclusă pe lista publicației The Times a celor mai bune 100 de cărți ale deceniului.

[3] „care să adune confesiunile despre depresie, anxietăți, frici, panici, adicții ale unor artiști și personalități din artele și showbizul românesc” (p.10).

[4] „De depresie știu sigur că m-am vindecat, de durut doare la fel de tare. Nu am trăit vreo revelație, nu am simțit că am renăscut, pur și simplu am acceptat greutatea bagajului meu și merg la drum așa. [...] M-am adaptat la mine” (p. 56-57).

[5] „Deși este o societate extrem de sensibilă, nu e deloc empatică. Din păcate nu este adevărat nici faptul că artiștii sunt mai deschiși la minte, cel puțin nu la noi în țară” (p. 197).

[6] „Dacă azi mă mai văd cu întunericul, aprind lumina. Nu lâncezesc în întuneric, oricât de seducător o fi el și oricât de confortabil poate deveni, după ceva timp, poziția de victimă. Mă ridic cât pot de repede, fără procrastinare” (p. 128).

[7] Adică nu poate trăi izolat, rupt de ceilalți. Așa se încheie prefața semnată de Marius Chivu. Versul No man is an island aparține poetului englez John Donne (1572-1631)

[8] «Pe jumătate legați de continentele familiilor, comunităților, societăților noastre și pe jumătate deschiși spre necunoscut, spre celălalt”. (Amos Oz)