ESEU

Liviu Franga
eseist, traducător

Critica artificială

Ca și alte științe ale cunoașterii – omului, naturii, universului cosmic –, și critica literară, formatoare a spiritului prin excelență critic în materie de literatură (precum și, lărgind perspectiva, în artă în general), s-a născut în Grecia veche, undeva în jurul a două milenii și jumătate în urmă. Asemenea creației propriu-zise înfăptuite prin intermediul cuvântului, și critica produsului literar și‑a datorat apariția „iubirii de cuvânt”, acelei stări de grație pe care, încă din vremea Greciei preclasice și de acolo până astăzi, o numim filologie, adică exact ceea ce a zămislit pasiunea pentru frumusețea, adevărul și perenitatea cuvântului. Altfel și simplu spus, critica literară s-a născut, în Europa culturală arhaică a elenității, ca fiică a filologiei.

Însăși denumirea științei criticii este vechi grecească și urcă, în limba curentă, ca și în cea literară, spre origini prime. Termenul din care provine este adjectivul kritikόs (intrat și în latină ca împrumut neologic: adjectivul substantivabil criticus), adjectiv care denumește persoana capabilă să emită o judecată – inclusiv una de valoare –, o opinie rezultată din discernerea, din cumpănirea, din analiza și interpretarea faptelor.

La rândul lui aparținând marii familii lexicale a verbului krίnein (care avea sensul general, la propriu și la figurat, de „a deosebi”, „a alege”, „a distinge”; „a examina”, „a explica”, „a interpreta”, „a aprecia”), adjectivul kritikόs, la forma sa de feminin (kritiké), a alcătuit, grație iscusitei asocieri pe care o întâlnim pentru prima oară la Platon (în celebrul dialog despre stat, Politeia 260c), sintagma he kritiké tékhne. Prin ea s-a denumit „arta/ știința de a judeca”, altfel spus capacitatea intelectuală (profesionistă, în termeni actuali) de a emite judecăți de valoare asupra unor obiecte diferite, reprezentând tot atâtea opere ale spiritului: așadar, știința – dar și arta: tékhne este un cuvânt vechi grecesc fundamental bivalent semantic – a criticii. La același Platon (într-un alt dialog, intitulat Axίokhos, de la numele personajului protagonist), ca și la succesorii săi (geograful Strabon, de pildă), adjectivul substantivizat kritikόs a devenit numele „criticului” prin excelență: adică numele unui profesionist al actului interpretării și judecății de valoare, al actului critic.

Lăsăm mileniile în urmă spre a ne întoarce în prezent, dincolo de vârsta și fazele succesivelor modernități. Nu înainte de a constata că, pornind de la tiparul gândirii Antichității clasice până nu departe de zilele noastre, acest act al interpretării critice a unui produs literar-artistic nu a fost conceput altfel decât ca un apanaj și ca un atribut – prin excelență și în exclusivitate – al inteligenței umane.

Pe la mijlocul veacului trecut, însă, și-a făcut apariția, pentru prima oară în peisajul științelor așa-numite umaniste, tehnologia de tip supra-inteligent, aceea a mașinii și a proceselor ei automat(izat)e. Descoperirea și dezvoltarea tehnologiei calculatorului – computerul sau, în terminologie franceză, ordinatorul ultimilor 60-70 de ani – au făcut posibilă, în spațiul asociat simultan lingvisticii și literaturii, apariția traducerilor automate: astăzi, o realitate practică extrem de răspândită, comună, banală chiar, în toate tipurile de relații de comunicare, publică și individuală.

Ca element de absolută noutate, ultimii – să spunem – zece ani, poate mai puțin, au adus cu ei, grație uluitoarelor progrese ale nanotehnologiei, răspândirea, pe scara cea mai larg posibilă, cea globală, a „inteligenței” ca atribut al obiectelor electronice (devices). O sumă întreagă de obiecte uzuale, de la cele din stricta gospodărie (mop, aspirator, cântar, mixer, robot de bucătărie, cuptor cu microunde, frigider, mașină de spălat, de tuns iarba ș.a.m.d.) până la – azi – inseparabilul de existența umană telefon, au căpătat atributul de „inteligent”, grație unei componente electronico-informatice, pe baza esențială a căreia „inteligentele” obiecte funcționează și se deosebesc de corespondentele lor pur fizice. Au devenit, apoi, la fel, dacă nu mai „inteligente”, semafoarele, intersecțiile și chiar parcările, elemente comune și indispensabile ale spațiului contemporan, public și urban prin definiție.

Astfel, automatizarea de odinioară, din anii ’50-’60-’70 ai precedentului secol, a fost, treptat, înlocuită cu informatizarea din ultimele două-trei decenii, inclusiv cel de azi. Pentru ca ultimii doi-trei ani să conducă spre un veritabil apogeu – dacă mi se permite inventarea unui cuvânt – al inteligentizării vieții ambientale. Nu doar felurite obiecte înconjurătoare devin tot mai complexe, tot mai inteligente, „superinteligente”, uimind prin performanțele lor și rivalizând cu însăși inteligența umană, dar chiar această inteligență umană este, acum, de-a dreptul umilită de o supra-inteligență tehnologică, pe care specialiștii și, de aici, opinia publică o numește inteligență artificială (AI, în abrevierea sintagmei din engleză, artificial intelligence).

Un singur lucru se scapă din vedere. Înapoia acestor culmi ale progresului (imaginabil și neimaginabil) tehnologic postindustrial se află aceeași unică minte iscoditoare a omului. Va fi detronată, în deceniile și posibilele secole ulterioare, ea, inteligența umană, de supra-inteligența tehnologică, precum a fost înlăturat, în îmbătrânita multimilenar mitologie vechi grecească, stăpânul cosmosului, Kronos, de către fiul său, Zeus Olimpianul? Poate da, dar mai sigur eu cred că nu. Este cert că așa-numita inteligență artificială poate pune în operă performanțe cu care inteligența umană nu este capabilă să rivalizeze. Cu toate acestea, așa-numita inteligență artificială rămâne și va rămâne, în opinia mea, prelungirea, și nu înlocuitoarea inteligenței umane. Care a fost aceea care a produs-o. Nu invers.

Cu atât mai puțin, critica „naturală” nu poate fi altfel decât a fost, de la apariția ei în lumea culturii și decât este până în ziua de azi. Inteligența artificială, pornind de la infinitele baze de date pe care informatica le pune la dispoziție criticului, nu-l poate substitui în însăși esența demersului său primordial: actul examinării, al evaluării și al valorizării/ axiologizării critice. O hermeneutică artificială, în sensul superiorității – recunoaștem – infinite din punct de vedere strict tehnologic, în realitate, de facto, denaturează sensul fundamental al actului critic. Căci o astfel de super-inteligență critică nu construiește vizionar în planul receptării operei literare sau de artă, ci doar acumulează și pune la dispoziție investigatorului o uriașă arhivă critică preexistentă. Utilizarea unei astfel de arhive, manevrarea și exploatarea ei depind nu de inteligența artificială, ci de inteligența, pur umană, a criticului. De viziunea, de sistemul, de opțiunile lui interpretative. De spontaneitate și intuiție, de scopuri și ținte, mobile ori durabile, adică de exact ceea ce inteligența informatică – produs al celei umane, să nu uităm niciodată – nu poate dispune decât limitat și previzibil.

Într-o faimoasă analiză a „condiției postmoderne” (apărută, la începutul anilor ‘90, și în ediție românească), Jean-François Lyotard vorbea despre „mercantilizarea cunoașterii”[1]. Peste puțin mai mult de trei decenii, faza târzie, de astăzi, a ceea ce Lyotard numea postmodernitate cred că se poate defini, în planul general al receptării critice a culturii, ca supra-tehnologizare a cunoașterii. În consecință, în ipoteza unei supra-tehnologizări „inteligente”, critica și-ar modifica esența, ar deveni altceva decât este ea de peste două milenii și jumătate. Actul critic s‑ar transforma într-un proces pur tehnic, și-ar asuma statutul de rezultat, de „super”-produs „supra”-inteligent, a cărui esență nu mai poate fi decât una artificială, ca și inteligența care i-ar da naștere.

Nu știu dacă, făcând abstracție ori fiind lipsită de aportul tehnologiei pe care, prin convenție generalizată, o numim „inteligentă”, critica literară, critica artistică, respectiv critica estetică pot fi însoțite, fiecare în parte, de atributul definitoriu de naturală. În schimb, am convingerea că o critică de aceeași categorie, cu același obiect al investigației, dacă ar fi produsă de așa-numita, azi, inteligență artificială, ar fi cu totul justificat, ar fi chiar îndreptățit să o numim și să o definim ca pe o critică pur și strict artificială.

Deosebirea dintre cele două „tipuri” de critică ar fi, să spunem, ca între o pădure populată de toate ființele, viețuitoarele și creaturile ei, și o grădină zoologică sau botanică ori amândouă, reunite sub numele orgolios de „parc natural”.

[1] Condiția postmodernă. Traducere și prefață de Ciprian Mihali. București, Editura Babel, 1993, p. 22.