ESEU

Florea Lucaci
eseist

Un enigmatic vers eminescian

Contrariat oarecum de faptul că moartea nu-i un tabu lingvistic pentru Mihai Eminescu, am căutat lămuriri având în vedere primul vers din Odă (în metru antic), adică Nu credeam să-nvăț a muri vreodată, vers care a generat în istoria studiilor eminesciene o problematică deschisă, implicit actuală. Nu cumva enigma subzistă oare tocmai în relaționarea cuvintelor ce oglindesc misterul multiplelor semnificații ale relației dintre viață și moarte? Dacă da, de aici rezultă și ambiguitățile din multiplele interpretări filologice de la Titu Maiorescu până astăzi? Conștientizând limitele acestor interpretări, în ce măsură s-ar putea scoate la lumină înțelesurile ascunse? Dacă da, un prim pas n-ar fi o inventariere și o clasificare a lor pe bază de criterii bine definite? Desigur! Vreau nu vreau, în economia acestui studiu trebuie să mă rezum la câteva exemple relevante, dintre care unele îi vizează chiar pe „eminescologi”.

În analiza sa, Tudor Vianu ține seamă de suferințele reale ale vieții care generează sentimentul morții, un chin existențial pentru sufletul omului, dar mai cu seamă al poetului. „De aceea înalță poetul glasul limpede al Odei sale pentru a lăuda apropierea morții ca o întoarcere a omului către sine din rătăcirile în încordările absurde ale dorului.”[1] Prin urmare, intensitatea tulburării sufletești trăită de poet se descarcă uimitor, ca un trăsnet, în primul vers, care pare să fie și cheia descifrării întregului poem.

Asupra Odei se apleacă și Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Ea susține că din substanța versurilor se încheagă imaginea sufletească a lui Eminescu frământată de tensiuni și contradicții de neîmpăcat, adică: „Un superb autoportret se naște din apele autocontemplării retrospective, pe care l‑am putea numi, după un renumit titlu al unei opere de James Joyce, Portret al artistului în tinerețe.”[2] Remarc însă că autoarea ignoră în analiza sa tocmai primul vers. Interesant este că lasă să se înțeleagă faptul că pentru Eminescu moartea ar fi suferința supremă și limita absolută a vieții. „Și aci, Eminescu a gândit încă o dată, în ideile mito‑poetice și imaginile încărcate de semnificații ale Odei, aventura existențială a eroului, ca o paradigmă a aventurii omului în absolut”[3].

Pentru criticul literar Laurenţiu Ulici poemul Oda este un evident reper al operei eminesciene. O spune direct: „Versul care-mi vine cel mai ades şi întîiul în minte, cînd e vorba de Eminescu, acesta e. Memoria emoţională pe acesta îl alege ca şi cum ar simţi în el furia disperată a răzvrătitului pe sine, suprapunîndu-se calmului melancolic al unuia ce a descoperit tainele lumii şi ştie că va fi pedepsit pentru asta.” El consideră că prin cele trei verbe din versul Nu credeam să-nvăț a muri vreodată se împacă, găsindu-și armonia, mai vechea dihotomie dintre „eternitatea spiritului şi nimicia lui” Consecința care decurge de aici, afirmă Ulici, ar fi că Eminescu își face „din suferinţă o vocaţie”[4].

Evident, criticul și istoricul Nicolae Manolescu nu putea omite din opera sa referința la poemul Odă (în metru antic). Numai că acest poem fie nu satisface criteriile sale estetice, fie nu-l înțelege. Prin urmare, îl expediază, considerându-l „un caz interesant”, întrucât „Eminescu nu este Eminescu. […] Abia aceasta este poezia de concepte goale, în felul sonetelor michelangioleşti, în care autenticitatea lirismului poate fi pusă la îndoială. De altfel, la origine, Oda era consacrată lui Napoleon. Evoluţia ei până la atât de personala, în intenţie, mărturisire din forma definitivă nu se explică nicicum.”[5] Desigur, judecata estetică coboară aici, concretizându-se într-o reacție negativă, aproape similară unui reproș.

Dintr-o perspectivă culturală, criticul și istoricul literar Ioana Em. Petrescu, în cartea sa Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică, afirmă valoarea de excepție a poemului Odă (în metru antic). Ea susține că „această tendinţă spre rigoare logică a limbajului va deveni la Eminescu o nostalgie a limbajului universal. (...) poate marca simbolic evoluţia unei gîndiri ce se substituie gîndirii divine, creatoare de zei şi de istorie”[6]. În context, primul vers – Nu credeam să-nvăț a muri vreodată – instituie o anumită tensiune lirico-logică prin relaționarea verbelor „a învăța” și „a muri”. Totuși, viziunea Ioanei Em. Petrescu rămâne oarecum suspendată între cer și pământ.

Deviind în speculații greu de susținut, Liviu Chiscop, un filolog marcat de Eminescu, propune o inedită abordare psihanalitică a Odei[7], considerând că înțelesurile poemului nu pot fi receptate fără lămurirea conceptului de eros și prelucrarea sa poetică.

Consider că sunt evidente limitele între care s-au manifestat și se manifestă inspirația criticilor și istoricilor literaturii române pe linie filologică. Desigur, se poate continua șirul exemplelor, dată fiind magnetismul operei lui Eminescu, dar n-am face decât să rătăcim prin vasta bibliografie aferentă.

De la Călinescu încoace a devenit evidentă sursa lămuririlor incerte, respectiv un anumit dezacord cu biobibliografia lui Eminescu. În marea lor majoritate, comentatorii ignoră faptul că în ultima fază a creației „poezia eminesciană de introspecție se sterilizează”, poetul operând cu „reprezentările cele mai descărnate, noțiunile de pildă ale sentimentelor, adică schema lor abstractă, ori idei de ordin teoretic. […] Enigma acestei poezii reci hieratice, e ascunsă în solemnitate și gnomism, în acele sfere de ceață care înconjoară marile definiții gratuite.”[8] Indirect, din cele spuse de Călinescu, rezultă că se ignoră referința filosofiei pe care Eminescu a studiat-o trei ani la Viena și doi ani la Berlin, perioade în care a avut ocazia să-i audieze pe marii filosofi din acele timpuri. Se pare că pregătea un doctorat în filosofie, preocupare concretizată prin lecturi din Platon, Kant, Hegel, Schopenhauer, dar mai ales prin traducerea unor fragmente din Critica rațiunii pure. În spiritul celor afirmate de Călinescu s‑au pronunțat C. Noica și Al. Surdu. „Ne‑am deprins prea mult a vedea în el poetul, fără omul de cultură din el, sau alteori omul de cultură liberă, aproape improvizată, fără dăruirea către cultura organizată”. În realitate, Eminescu a depus o râvnă uriaşă „pentru munca de specialitate, fie că e vorba de filosofie ori de istorie, de economie ori filologie. Acest Eminescu al vredniciei şi sănătăţii spirituale trebuie regăsit alături şi poate solidar cu cel al marilor tristeţi”[9].

Trimiterea la cele două surse biografice, respectiv la G. Călinescu, C. Noica și Al. Surdu, par să impună ca necesitate în exegeza eminesciană și perspectiva filosofică pe lângă cea filologică. Această necesitate nu derivă nicidecum din presupusa calitate de filosof a lui Eminescu, chiar dacă interesul pentru această chestiune are o istorie captivantă prin controversele iscate.[10]

Totuși, dintru început, de la Maiorescu, s-a vorbit de „poezia filosofică” în cazul lui Eminescu, numai că fără a se recurge la instrumentarul conceptual specific gândirii filosofice. Desigur, nu sugerez necesitatea de a sări calul, orice exagerare implicând posibila falsificare a mesajului poetic. Nu cer ca relativ la Eminescu demersul criticii literare să fie validat de un exercițiu silogistic, dar nici nu poate rămâne la un „erudit” exercițiu eclectic al relaționării temelor poetice și filosofemelor, structurilor stilistice și ideilor filosofice. În schimb, trebuie căutate presupozițiile și răspunsurile adecvate la întrebarea: cum este posibilă relația dintre ideea care ființează în substratul cuvântului și metamorfozarea verbului a fi în metaforă? Oare prin adoptarea soluției dialectice, prin recursul la logica hermeneutică exegeza eminesciană n-ar deveni mai rafinată și mai riguroasă, mai adecvată și mai credibilă?

După acest ocol ideatic consider că putem reveni la primul vers din Odă, căutându-i înțelesurile pornind de la ceea ce zicea Călinescu, adică „enigma” ascunsă în „gnomism” și „definiții”, implicit de la ideile preluate de Eminescu din dialogurile lui Platon. Așadar, primul pas în înțelegera poemului ar fi decriptarea substratului celor trei verbe (a crede, a învăța, a muri), precum și a modului în care se constituie relația dintre ele.

(i) Expresia „Nu credeam” pare să sugereze concluzia poetului. Dar dă credința certitudine? Dacă da, ce fel de evidențe pot proba respectiva convingere? Evident, nu-i vorba aici de certitudinea dată de un raționament, ci de o intensă trăire întemeiată intuitiv pe ideea de încredere, de convingere fermă. În acest caz credința poetului pare să implice o conexiune între trăirea afectivă și atitudinea conceptuală. Cum?! Validarea acestei credințe concluzive o dă relația cu verbul „să învăț” și înțelesurile implicate. Or, tocmai ideea de încredere dată prin învățătură susține demersul poetic în care subzistă ascuns acel joc al argumentelor pro și contra.

(ii) Verbul „să învăț” exprimă în contex asumarea de către poet a unei acțiuni nu doar posibile, ci și realizabile, a cărei finalitate este însușirea unei învățături aferente unui domeniu bine definit. Termenul învățătură este polisemantic, implicând multiple înțelesuri. Dacă avem în vedere strania relaționare cu verbul a muri (să învăț a muri), atunci dintre multiplele sensuri învățătura pe care o avea în vedere Eminescu nu putea fi decât un precept doctrinar, filosofic. În consecință, dacă învățătura desemnează temeiul unui proces al inițierii în taina morții, atunci nu putem rămâne la înțelegerea ei ca simplul act al suprimării vieții și nici în plan psihic la sentimentul morții.

(iii) Verbul „a muri” din primul vers al Odei trimite la o temă din filosofia greacă, Socrate, înțeleptul cetății, fiind cel care susținea că filosofia ne învață cum să murim. Astfel, în dialogul Phaidon, Socrate care era condamnat și închis așteptându-și execuția, le vorbește prietenilor săi Criton, Cebes, Simmias astfel: „e firesc ca un om care și-a petrecut viața ca filosof adevărat să înfrunte clipa morții fără teamă […] Cei străini de filosofie au toate șansele să nu-și dea seama că de fapt singura preocupare a celor care i se dăruiesc cu adevărat este trecerea în moarte și starea care îi urmează.”[11]

Comentând dialogul Phaidon, neoplatonicul David dă următoarea definiție: „filosofia este pregătire pentru moarte”. Prin „moarte” Socrate nu înțelegea dispariția fizică, ci moartea pasiunilor, încât sufletul și rațiunea să nu mai fie tulburate. „Căci dacă nu dobândește moartea pasiunilor și nu-și purifică sufletul, el (filosoful n.n.) nu poate cerceta natura divină.”[12] Dar de ce trebuie filosoful să cerceteze natura divină? Îl obligă o altă definiție, cea care determină identitatea filosofului, și anume asemănarea sa cu divinitatea. Tot Socrate se întreabă: „Sau crezi că este cu putinţă ca cineva să nu imite ceea ce el admiră, atunci când are de a face cu acel lucru?” şi tot Socrate întăreşte singurul răspuns posibil: „Or, filosoful, având de a face cu ceea ce este divin şi supus ordinii, devine şi el o fiinţă supusă ordinii şi divină, în măsura în care aceasta este posibil pentru om”[13]. Acest caracter cvasi-mistic al asemănării ţine de esenţa filosofiei înţeleasă ca dragoste de înţelepciune, înţelepciunea (sophia) desemnând însăși divinitatea.

Sub logica analogiei altfel ni se dezvăluie semnificațiile profunde care subzistă în primul vers din Oda lui Eminescu. Însușirea învățăturii filosofiei socratice, care să-i asigure poetului devenirea întru ființarea ordinii divine, presupune detașarea de tot ceea ce ține de lumea aservită problemelor mărunte ale vieții terestre. Ultima strofă surprinde asemenea unei formule de incantație. Poetul cere să-i piară ochii turburători din cale, fermecătoare și diabolică piatră de poticnire, condiție necesară intrării în starea de grație redată prin expresia nepăsare tristă. Și ca o ultimă cerință, el invocă autosuficiența singularității divine – pe mine mie redă-mă! – adică identitatea celui care înțelege moartea ca formă exemplară de nemurire.

[1]  Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu (1939), în Tudor Vianu despre Eminescu, Ediţie alcătuită de Vasile Lungu, Editura Minerva, Bucureşti, 2009, p. 54.

[2]  Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu. Creație și cultură, Editura Nicodim Caligraful, Mãnãstirea Putna, 2016, p 210.

[3] Ibidem, p 215.

[4] Laurențiu Ulici, Recurs, Editura Cartea românească, București, 1971, pp. 117-118.

[5] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, cinci secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 390.

[6] Ioana Em. Petrescu, Mihai Eminescu – poet tragic, Editura Junimea, Iaşi, 1994, pp. 197-198.

[7] Liviu Chiscop, Mihai Eminescu Odă (în metru antic) – o interpretare psihanalitică, Editura TipoMoldova, f.a.

[8] George Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Vol II, Editura Minerva, București, 1976, p. 356.

[9] Mihai Eminescu, Lecturi kantiene, ediţie critică de C. Noica şi Al. Surdu, Bucureşti, Editura Univers, 1975, Introducere de C. Noica, p. V.

[10] În cadrul unui simpozion al filialei Academiei Române din Timișoara dedicat lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie 2024, Ioan Biriș a supus unei analize riguroase întrebarea: A fost Eminescu filosof? Punând în balanță răspunsurile relative la Da și cele la Nu, pe baza „resturilor” ajunge la o concluzie firească, și anume „chiar dacă n-a fost profesor de filosofie (nici nu și-a dorit), Eminescu era filosof de profesie!”

[11] Platon, „Phaidon”, în Opere IV, traducere de Petru Creția, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, pp. 59-60 (64a).

[12] David, Introducere în filosofie, Editura Academiei, București, 1977, p. 37.

[13] Platon, Republica, în Opere, vol. V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 297 (500 c-d).