CARTEA STRĂINĂ
Alin-Armando Artion
Leopardi, rațiune și iluzie
Timp de câteva decenii, concepția leopardiană a fost prezentată de critica de specialitate sub forma unui raționalism divers, oarecum progresist. Prea puțini cercetători s-au opus acestei interpretări ideologice deformante, cel mai radical și explicit în acest sens a fost Mario Andrea Rigoni, la îndrumările căruia Michel Orcel a scris volumul Leopardi – Poesie, Pensée, Psyché. În eseurile sale, elaborate de-a lungul unei perioade de treizeci de ani, Rigoni demonstrează că Leopardi îmbrățișează și dezvoltă doar latura negativă și distructivă a culturii iluministe în care s-a format, interpretând dezvoltarea cunoașterii mai degrabă ca pe o eliminare a erorilor decât ca pe o dobândire de adevăruri pozitive; credința sa în superioritatea estetică și morală a lumii antice nu este copleșită de revelația pesimismului grecesc și latin și nici de conștiința că antichitatea s-a demodat pentru totdeauna; că materialismul său implacabil întreține o relație paradoxală cu platonismul; că reflecția sa antropologică, istorică și politică, pe cât de neglijată, pe atât de remarcabilă, este cea a unui Machiavelli și a unui Guicciardini ai secolului al XIX-lea; că Zibaldone di Pensieri este un monument eseistic-aforistic comparabil doar cu Pensées de Pascal, Dictionnaire historique et critique de Bayle și fragmentele lui Nietzsche; în sfârșit, că el ajunge la o armonie inconștientă și surprinzătoare, în multe chestiuni capitale, cu romantismul german și european, deși nu are nimic în comun cu idealismul și, în special, cu utopia unei concilieri dialectice finale a realității.
Prieten și mentor al lui Orcel, Rigoni îl inițiază în lumea literelor din Italia, iar în primele pagini, criticul francez le dedică volumul lui Mario Fusco și Mario Andrea Rigoni, care au fost primii care l-au încurajat să urmeze o dublă inițiativă: de a traduce și analiza operele lui Giacomo Leopardi.
Pe cât de numeroase pe atât de variate, lucrările de italienistică ale lui Michel Orcel prezintă o mare coerență și omogeneitate. Acesta a debutat cu traduceri și studii dedicate celui mai mare poet-gânditor modern[1] pe care Italia l-a avut, și anume Leopardi, pentru care va manifesta un interes exacerbat, pasionat, mergând până la refacerea completă a primei sale versiuni a Canti[2], publicată de „L’âge d’homme” (1982). La scurt timp, Orcel își apleacă interesul asupra operei unor autori care au reprezentat o sursă de inspirație pentru Leopardi, Foscolo și Alfieri, dedicându-le fiecăruia un eseu cuprinzător. Traducând Sepolcri, aparținând lui Foscolo, precum și o selecție din restul operei. Cu toate acestea, încă de la primele sale abordări ale operei leopardiene, Orcel a fost atras de un mare poet renascentist, Torquato Tasso. Din Tasso, în care Leopardi vedea o figură fraternă atât în sensibilitate, cât și în destin, Orcel a tradus și interpretat Canto XI din Liberata[3].
Ulterior, sporindu-și orizontul de interes pentru Renaștere, a prezentat și tradus o selecție de poeme ale lui Michelangelo și a scris un eseu fascinant despre viața lui Benvenuto Cellini. Totodată, în timp ce aborda poezia anevoioasă a lui Michelangelo și explora natura exemplară a universului lui Cellini, Orcel își desăvârșea talentul de traducător prin prezentarea unei versiuni integrale a lui Orlando Furioso, care a fost publicată de Editions du Seuil.
Michel Orcel, distins italianist și traducător francez, oferă în volumul său Leopardi – Poesie, Pensée, Psyché o interpretare profundă și captivantă a operei lui Giacomo Leopardi, unul dintre cei mai mari poeți și gânditori ai Italiei. Orcel explorează cu finețe și erudiție complexitatea poetică, filosofică și psihologică a operei lui Leopardi, reușind să dezvăluie nuanțele delicate ale gândirii acestuia.
Înainte de a prezenta succint aspecte privind fiecare capitol, încă din titlu, putem observa că volumul este structurat în trei secțiuni principale care reflectă cele trei dimensiuni esențiale ale creației leopardiene: poezia, filosofia și dimensiunea psihologică. Orcel disecă creația și examinează cum aceste trei aspecte se interconectează în opera lui Leopardi, formând un întreg coerent, de o profunzime nemaiîntâlnită. Eliberată de constrângerile ideologice, precum și de mania academică, gândirea lui Leopardi poate fi readusă la acea luciditate primară, la ceea ce Rigoni numea „ultrafilosofie”, care îi este proprie și care este singura care îi permite să adere la fiziologia reală a lumii și a istoriei.
Volumul de față prezintă lucrări distincte ce abordează opera leopardiană din diferite puncte de vedere, de pildă, un alt aspect pe care l-am găsit interesant este opoziția dintre poezie, idilă și cântec (canto), cel din urmă făcând trimitere la Dante «Seguitando il mio canto...» sau Purgatoiu, 10, sau Foscolo: «Pur tu copia versavi alma di canto», sonetul XI.
În Poesie, exegetul analizează lirica lui Leopardi, evidențiind modul în care melancolia, nostalgia și sentimentul inutilității, angoasa existenței devin teme centrale ale creației sale poetice. Poeziile lui Leopardi sunt prezentate ca expresii ale unei sensibilități tragice, în care frumusețea și suferința sunt inseparabile, coexistă.
Orcel examinează cum Leopardi folosește limbajul poetic pentru a exprima aceste trăiri intense, observând că poezia lui este adesea caracterizată de o frumusețe tragică, „poezia leopardiană este o reflectare a unui suflet chinuit”[4], iar în poemul culme, L’Infinito, este surprins limbajul metaforic pentru zugrăvirea unui état d’âme fragil[5], aruncat în infinitatea melancolică a universului. Între elementele cadrului interior și exterior se realizează o corespondență, peisajul este doar o unealtă pentru a se (auto)exprima.
Monologul interior este un discurs nerostit, fără ascultători, dar prin intermediul căruia, eul își exprimă gândurile cele mai intime, adesea prin asociere de idei și, prin urmare, cu o ordine nu strict logică. Nu există o mediere din partea acestuia, ca în cazul discursului indirect liber, care era la persoana a treia, dar, ca și acesta din urmă, îi lipsește verbul introductiv al comunicării. Se desfășoară adesea pe diferite planuri temporale ale trecutului și prezentului, este bogat în interogații, exclamații și constă în amintiri, reflecții, întrebări.
Tempoul expunerii este deseori încetinit, se întinde până la extrem, chiar dacă se întâmplă puțin sau nimic.
Secțiunea Pensée se concentrează asupra gândirii filosofice a lui Leopardi. Orcel subliniază pesimismul cosmic al poetului, arătând cum acesta a văzut viața ca pe o luptă continuă împotriva suferinței și a neantului. Gândirea lui Leopardi este prezentată ca o meditație profundă asupra destinului uman, în care optimismul este aproape inexistent, dar în care există totuși o formă de sublim în recunoașterea tragică a condiției umane. Această viziune este reflectată în eseurile și scrisorile sale.
În această secțiune, Orcel abordează influența filosofilor iluminiști asupra gândirii lui Leopardi și cum acesta își construiește pesimismul ca o reacție la optimismul raționalist[6]. De altminteri, criticul și traducătorul francez face referire la Zibaldone[7], jurnalul filosofic al lui Leopardi, ca o sursă esențială pentru înțelegerea profunzimii gândirii sale.
Este surprins faptul că Leopardi întreținea o anumită dualitate între rațiune și iluzie, considerând că aceasta din urmă reprezenta un scut împotriva nihilismului, în măsura în care, după cum notează Michel Orcel, „rațiunea”, care aparține ordinii modernului, a „adevăratului” și deci a „urâtului”, se opune radical imaginației, care aparține „naturii”, a vechiului, a frumosului”. În mai multe rânduri, în Zibaldone, acesta elogiază iluziile, susținând în special că „rațiunea pură, alungând iluziile, introduce egoismul. Egoismul, lipsit de orice iluzii, stinge spiritul național, virtutea etc. și împarte națiunile pe capete, adică în atâtea patrii câți indivizi există. Divide et impera; de aici și preocuparea pentru anumite teme romantice prin excelență precum specificul național. Zibaldone nu este decât oglinda or, mai degrabă oglindirea unei minți care se află într-o luptă perpetuă cu realitatea crudă a existenței. Leopardi prezintă o predilecție pentru autodisimulare, vede viața ca un joc crud al naturii, unde speranța este doar o iluzie.
În Psyché, Orcel explorează dimensiunea psihologică a operei lui Leopardi, concentrându-se pe introspecțiile profunde ale poetului și pe modul în care experiențele sale personale și starea de sănătate i-au influențat creația. Această secțiune oferă o înțelegere mai profundă a modului în care psihologia lui Leopardi se reflectă în opera sa literară, accentuând legătura indisolubilă dintre viață și artă.
Exegetul francez surprinde în această secțiune binomul viață-operă care reflectă impactul bolii cronice a lui Leopardi asupra operei sale, argumentând că „fragilitatea trupului a fost adesea o oglindă pentru fragilitatea sufletului.[8]” Totodată, sunt analizate relațiile personale ale lui Leopardi, arătând cum izolarea și singurătatea i-au amplificat sensibilitatea poetică și filosofică.
Reamintim publicarea traducerii surprinzătoare și armonioase a Chants în colecția GF Flammarion; în urma aceste realizări, Michel Orcel a fost recunoscut pe scară largă drept unul dintre cei mai mari specialiști ai operei lui Leopardi. Cu toate acestea, cele zece studii reunite în acest volum, publicate între 1987 și 1999, dintre care unele deveniseră imposibil de găsit, se sustrag cu măiestrie limitelor spiritului critic, de specializare și îl eliberează pe Leopardi de banalizare și încadrarea în canonul unui „mare poet romantic italian”, desigur, titlu perfect meritat care îi aduce aplauzele respectuoase pentru care ne dispensăm prea adesea de a-l citi. Aceste studii, care au devenit zece capitole, nu au fost pur și simplu aliniate în ordine cronologică, ci organizate pentru a oferi o adevărată abordare a misterului, sau mai degrabă a misterelor, lui Leopardi.
Un aspect care l-a preocupat pe Michel Orcel a fost receptarea operei leopardiene în panoramicul francez, ce mai poate fi scris despre acesta și de ce ar mai trebui citit. Primul lucru care îl frapează pe cititor atunci când îl descoperă pe Leopardi este impresia că nu a fost un om al timpului său, ci un soi de filosof antic care, printr-o stranie coincidență, s-a pierdut în secolul al XIX-lea. Să fi fost acesta rezultatul unei vieți instabile, care a urmat unei educații rigide ce l-a determinat să stăpânească latina și greaca veche încă din adolescență pentru a evada din cotidian? După cum subliniază pe bună dreptate Michel Orcel, deși a fost precoce din punct de vedere intelectual, Leopardi a fost mai ales precoce din punct de vedere intelectual între zidurile bibliotecii familiale, care conținea o multitudine de cunoștințe învechite care nu au făcut mare lucru pentru a reduce decalajul pe care trebuie să-l fi simțit față de epoca sa.
Falia pe care o surprinde Orcel în opera lui Leopardi și care străbate întreaga sa operă nu poate fi exprimată mai ferm: ceea ce este iubit este recunoscut drept inconsistent, ireal, fals. Teribilă este luciditatea rațiunii, care acordă imaginației, sensibilității și sentimentului doar puterea de a procura iluzii, nu și de a percepe realitatea lumii: „Am înghețat de groază, incapabil să înțeleg cum se poate tolera viața fără iluzii sau afecțiuni vii”. Gânditorul poet era de părere că filosofia strică, ba chiar distruge poezia, în timp ce cea din urmă îi aduce filosofiei un prejudiciu. „Între cele două, afirma Leopardi, există o barieră de netrecut, o ostilitate mortală, care nu poate fi eliminată, reconciliată ori ascunsă”.
Pornind de la conceptul de conștiință, putem observa în opera leopardiană și textele propuse spre analiză de către Michel Orcel realizarea unei portretizări adecvate a modului specific de a fi în lume actualizat de eul lăuntric al poetului gânditor pentru care conștiința nu reprezintă decât faptul de a fi pentru viață, fericire, moarte, angoasă sau sentimentul nimicului, un orizont în care am fost aruncați.
Leopardi pare a fi arhitectul unei gândiri pe alocuri (cvasi)pesimiste, căci în ceea privește binomul viață-operă regăsim o unitate, o contingență ce transcende imediatul în sensul că este necesară o cunoaștere profundă a datelor biografice, a hărții afective, axiologice și identitare a autorului. Desigur nu putem pune semnul egal între viață și operă, însă cea din urmă își are sorgintea în realitate imediată, în străfundurile abisale ale eului cioranian. Acesta nu poate ieși din el însuși, se refuză lumii, se retrage pentru a se reculege, dorește să-i stranguleze ritmul chaotic, este un inadaptat ce acceptă invazia nefericirii ca pe o favoare și se ridică pe culmile disperării.
Pesimismul lui Leopardi reușește să golească lumea („nimicnicia lucrurilor era pentru mine singurul lucru care exista [...] vedeam doar un deșert în jurul meu”, nota într-o scrisoare din 23 iunie 1823). În ciuda acestor pagini, Leopardi este poet, nu filosof. Acesta este un alt mister, impenetrabil pe care dorește să-l prezinte exegetul francez: respingerea poeziei lumii este ea însăși poetică: „Când se găsește în operele de geniu, cunoașterea falsității și vanității iremediabile a oricărei frumuseți, a oricărei măreții, este ea însăși o anumită frumusețe, o anumită măreție care umple sufletul”, afirma Leopardi. „Spectacolul însuși al nimicului este ceva care pare să crească sufletul cititorului, să‑l înalțe și să-l satisfacă de sine și de disperarea sa”. În aceste rânduri, Leopardi cel schopenhauerian este și precursorul lui Nietzsche din Nașterea tragediei.
Cum am menționat anterior, acest volum reprezintă efortul și însumarea mai multor eseuri pe care Michel Orcel le-a redactat într-un interval de timp. În volumul prezent, acestea au fost ordonate astfel:
- Le son de l’infini (Structure de L’Infini et théorie de la musique)
- Leopardi, Nietzsche, et le retour au chant
- Ombres de l’Arioste dans les Canti
- Le procès des formes (Introduction aux Canti)
- Hamlet en Italie (Leopardi lecteur de Shakespeare)
- Une prison en plein air (Histoire, néant et poésie)
- Baudelaire avant la lettre
- «Adieu, ma chère Pillule» (Les lettres en français de Leopardi)
- Poésie et psyché (À propos des fragments autobiographiques)
- Annexe – Entretien avec Jean-Baptiste Para.
Un lucru care m-a surprins a fost măiestria cu care aceste subiecte au fost analizate. O caracteristică de care Michel Orcel dă dovadă în toate aceste lucrări este bogăția abordării subiectului. Acesta reunește predispoziții și aptitudini, un talent care cu greu poate fi întâlnit la o singură persoană, deoarece este în același timp poet, romancier, traducător, cercetător și critic. Sensibilitatea poetică și verbală deosebită a dlui Orcel, care reușește uneori să păstreze în traducere chiar și ceea ce nu este în mod obișnuit traductibil dintr-o limbă în alta, adică ritmul, este evidentă pentru oricine citește versiunea sa din Canti de Leopardi: în încercarea sa fericită de a prelua ritmul originalului, aceasta amintește și chiar seamănă în anumite privințe cu frumoasa versiune a Eneidei de Pierre Klossowski.
În introducerea volumului, Orcel prezintă contextul operei lui Giacomo Leopardi și complexitatea sa poetică, subliniind că Leopardi nu poate fi înțeles pe deplin decât printr-o abordare interdisciplinară, globală care să integreze poezia, filosofia, psihologia, teologia și muzica precum și toate fațetele personalității sale.
Autorul arată că „Leopardi este un caz unic în literatura italiană, unde lirica se împletește cu gândirea filosofică și experiența psihologică”[9] formând un tot unitar.
Poezia leopardiană este privită deopotrivă ca refugiu și reflectare a suferinței, iar acest aspect este expus cu precizia unui seismograf în poezia L’infinito.
Primul capitol este dedicat modului în care Leopardi folosește poezia ca un refugiu, dorind parcă a scăpa de suferința existențială, să transcendă cunoașterea umană, căci geniul văzut drept construct romantic se vrea în sfere desăvârșite, cerești, se proiectează acolo unde nimeni nu poate pătrunde cu privirea sau gândul.
Michel Orcel analizează poeziile principale ale lui Leopardi, subliniind că acestea reflectă adesea un univers interior marcat de melancolie și dezamăgire care se opune celui exterior, perisabil și perimat. Un alt aspect surprins de criticul francez este reprezentat de pesimismul cosmic prezent în poezia filosofică a lui Leopardi, o temă centrală a universului zugrăvit. Este discutată viziunea sa asupra existenței ca o luptă constantă împotriva suferinței și a deșertăciunii vieții. „Poezia lui Leopardi este, în multe feluri, o încercare de a transcende suferința prin frumusețe”[10]; așadar este pus semnul egal între frumusețea idilică a peisajului și liniștea sufletească, care devine poezie.
Natura leopardiană este una duală, deopotrivă paradisiacă și apoteotică. Deseori o percepe ca o forță indiferentă sau chiar ostilă. Michel Orcel argumentează că pentru Leopardi, natura nu este o figura unei mame blânde, ci o entitate care perpetuează suferința umană: „natura nu aduce alinare, ci doar amplifică suferința prin indiferența ei.”[11]
Titlul poeziei propuse spre analiză, Infinitul anticipează temele fundamentale ale acesteia: spațiul și timpul, deoarece doar aceste două concepte sunt infinite în lumea imaginată de om. Infinitul poate fi spațiul orizontal de pe planul cartezian; sau trecerea timpului pe linia timpului; infinit este și timpul ciclic care se repetă continuu, alternanța anotimpurilor, a vieții, natura care moare și renaște. Nucleul poeziei este, așadar, o temă foarte dragă omului, exprimând dorința de a cunoaște misterele lumii, imposibil de sondat până la capăt doar cu rațiunea. Din punct de vedere compozițional poezia este structurată în 15 endecasilabi liberi. Acest lucru trimite la tradiția poetică clasică, deoarece este exprimat în endecasilabi, versul clasic prin excelență; nu este construit cu o anumită schemă metrică: nu există rime. Această „libertate” metrică îi permite poetului să se exprime fără prea multe constrângeri și, mai ales, fără a da prea multă impresie cititorului de artificiu literar, ceea ce face ca sensul poeziei să fie mult mai personal și mai intim, cu un ritm mai puțin cadențat fonetic și mai larg.
Orcel împarte poemul leopardian în patru părți, puternic marcate de punctuație: cea dintâi, (v. 1-3) plasează subiectul într-o situație de excludere și izolare; a doua secvență surprinsă (v. 4-7) redă zugrăvirea unui spațiu mental infinit și tăcut; a treia parte (v. 7-13) prezintă transformarea acestui spațiu prin intermediul acțiunii vântului, în timp ce ultima parte surprinsă, a patra (v. 13-15), prezintă fericita abolire a gândului. Într-o compoziție atât de riguroasă, aproape simetrică, este clar că articulațiile trebuie să fie înzestrate cu o valoare esențială, iar cezura centrală.
Câmpurile semantice sunt în cheia elementului paratextual; natura: dealul/ colina dragă, gardul viu, vântul, plantele, anotimpurile, marea. Prezența acestor elemente este singurul lucru care îl ancorează pe gânditorul-poet în realitate. Este cunoscut faptul că se vorbește de acest deal al pustnicului, de acest gard viu etc., dar această utilizare a unor termeni determinativi precum acesta și acela subliniază de fapt și mai mult caracterul indeterminat al peisajului (care deal? care gard viu?). În realitate, poetul nu este interesat să vorbească despre natură, ci despre ceea ce i se întâmplă poetului în fața ei. Fiecare element natural devine astfel doar o coordonată vagă pentru a pune în scenă și a reprezenta experiența eului lăuntric, adevăratul personaj al poemului. Apariția vântului, consideră criticul francez, ar readuce mintea înapoi în planul real, la familiar, la prezent, la timpul trecător, atunci printr-o mișcare inversă – din prezent spre trecut – gândul ar putea reveni la „etern” și, în consecință, la „imensitate”. În aceste versuri ne confruntăm cu o aporie: cum poate percepția vântului să amintească imediat de etern? O altă antiteză surprinsă de Orcel este cuprinsă în succesiune din triada etern/ anotimpuri moarte, prezent (eterno, morte stagioni, presente) care sugerează istoria ca declin, degradare. În ciuda acestei viziuni, avem o liniște a naufragiatului în iminenta imensitate, nu spațială, ci temporală. Tocmai această alternanță a planurilor prezent/ trecut reprezintă otrava dulce cu care se confruntă eul, degradare, tristețe și liniște, pace.
Revenind la izotopia naturii, regăsim similarități la nivel ideologic cu Baudelaire, cu care, a demonstrat criticul francez, împărtășea condamnarea unei lumi marcate de la bun început de tortură și moarte. Leopardi era convins de înscrierea ontologică a răului în natură sau, mai bine spus, convins de imposibilitatea de a eradica „răul” din natură.
Spațiul, un element fundamental al poeticii leopardiene: este elementul descriptiv și metaforic pe care se sprijină întreaga zugrăvire a instanței poetice. De fapt, totul pornește de la o contrapunere inițială între un spațiu îndepărtat (dar drag), cel de „acolo” sau mai degrabă de „dincolo” (laggiu) cu sensul de acolo, de jos. Avem așadar un spațiu reprezentat de deal, și un spațiu apropiat și restrâns, cel de „aici”, delimitat de gard. Poetul se află „aici” și este incapabil să meargă mai departe, să ajungă la dealul drag, deoarece gardul viu îl împiedică să facă acest lucru. Când poetul se așază și privește orizontul, el poate, datorită imaginației sale, să se gândească la spații interminabile dincolo de gard și astfel ia viață, cea mai pură experiență poetică a sa, altfel spus, poate evada din real, poate scăpa de sine însuși. Leopardi este profund conștient de iluzoriul fericirii, dar recunoștea și necesitatea acestuia pentru supraviețuirea psihologică, înțelege că iluzia este necesară, chiar dacă știe că este falsă.
Orcel, discutând despre Psyché, reușește să abordeze o temă recurentă, cea a texistenței or, prezența biografemelor în operă, sufletul chinuit al poetului fiind izvorul materiei poetice. Acest capitol explorează dimensiunea psihologică a operei lui Leopardi, analizând suferințele sale personale și impactul acestora asupra creației. Sunt discutate relațiile sale personale, starea de sănătate și cum acestea au influențat introspecțiile poetice. Sunt amintite bolile cronice: „Singurătatea și boala au fost două forțe definitorii în viața și opera lui Leopardi.” [12]
Leopardi a întreținut o anumită dualitate între rațiune și iluzii, considerând că acestea din urmă reprezentau un bastion împotriva nihilismului, în măsura în care, după cum notează Michel Orcel, „rațiunea”, care aparține ordinii modernului, a „adevăratului” și, prin urmare, a „urâtului”, se opune radical imaginației, care aparține „naturii, vechiului, frumosului”.
Un alt aspect pe care Orcel îl readuce în discuție este paseismul; această atitudine retrogradă, pentru care Leopardi a fost criticat încă din timpul vieții sale, poate fi observată și în predilecția sa pentru etimonii monosilabici, după cum subliniază Michel Orcel, citând un pasaj din Zibaldone.
Pentru Leopardi, limbajul este singura armă împotriva tăcerii amenințătoare a neantului. Poetul folosește și încearcă să găsească cuvintele potrivite pentru a putea depăși suferința, instrumentalul verbal devine o trusă de prim-ajutor, de consolare în fața disperării. Eroismul său este un act de rezistență intelectuală și morală, o formă de acceptare lucidă a destinului și a transformării societății.
Michel Orcel subliniază unitatea dintre poezia, gândirea filosofică și dimensiunea psihologică a operei lui Leopardi. Acesta conchide că aceste trei aspecte nu pot fi separate și că ele formează un tot unitar, coerent, reflectând o înțelegere profundă și complexă a condiției umane; această sinteză dintre poezie, filosofie și psihologie este cheia pentru a înțelege contribuția unică a lui Leopardi la literatura și gândirea europeană.
Leopardi ne oferă o viziune integrată a condiției umane, în care suferința și frumusețea, disperarea și înțelepciunea se întrepătrund și comunică intertextual cu alte opere fie ale epocii, fie apuse sau pe care le va influența.
[1] Rigoni Mario Andrea, Michel Orcel e l’individualità italiana, studiu publicat în Lettere Italiane, p. 96, LIII, n. 1, Roma, 2001
[2] Ibidem, p. 97 Canti/Chants, Paris, Aubier, 1995. Orcel a tradus și Operette morali (Dix petites pièces philosophiques, Cognac, Le temps qu’ il fait, 1985, 2° ed. 1986)
[3] „lo son Clorinda”. Notes pour une lecture du chant XI de al „Jérusalem libérée”, «Poesie», 1983.
[4] Orcel, Michel. Leopardi – Poesie, Pensée, Psyché, p. 12
[5] Ibidem, p.15
[6] Orcel, Michel, Leopardi – Poesie, Pensée, Psyché, p. 45.
[7] Ibid., p. 52
[8] Ibidem, pp.76-82
[9] Orcel, Michel, Leopardi – Poesie, Pensée, Psyché, pp. 5- 7.
[10] Ibidem, p.21
[11] Ibidem, p.51
[12] Ibidem, pp. 94-96