VIAȚA PRINTRE RÂNDURI

Anca Iulia Beidac
prozatoare

Sindromul impostorului

Am văzut recent un film – The greatest night in pop – un documentar foarte bine realizat despre cum We are the world, o melodie (fadă, în opinia mea) a reușit să strângă laolaltă, în același studio, vreme de vreo 12 ore, cele mai mari nume din muzica pop, și nu doar, de la vremea respectivă. Marea excepție fiind Prince, așteptat și el în acea seară, dar care nu a mai ajuns, și din pricina rivalității dintre el și Michael Jackson, care era parte din proiect și deja se afla la studio.

Înregistrarea a avut loc într-o noapte din ianuarie 1985, noapte ce a urmat decernării premiilor muzicale din industrie, adică după American Music Awards, unde mulți dintre ei fuseseră premiați. Cântecul și videoclipul, la care au participat aproape 40 de superstaruri muzicale, au fost făcute în beneficiul persoanelor înfometate din Africa.

Producătorul Quincy Jones a avut ideea, strălucită, zic eu, de a pune afară, înainte de intrarea în studio, un semn, o foaie de hârtie, de fapt, pe care a scris: „Lăsați orgoliul la ușă.”

Dar ce să vezi, și aici este partea care m-a uimit cel mai tare la acest film, și anume să văd cum cele mai mari nume din muzica de atunci, unele dintre cele mai mari nume din istoria muzicii din toate timpurile, aveau emoții, nesiguranțe și se temeau că nu va fi suficient de bună interpretarea lor, partea cântată de ei. Vorbim aici de Bob Dylan, Michael Jackson, Lionel Richie, Tina Turner, Diana Ross, Bruce Springsteen, Cindi Lauper, Harry Belafonte, Dionne Warwick, Stevie Wonder, Ray Charles, și mulți, mulți alții. Artiști care erau deja, la acel moment, confirmați și răsconfirmați, cu premii multe și importante, concerte unde strângeau zeci de mii de oameni.

Și am constatat, o dată în plus, că sindromul impostorului există și, mai mult decât atât, el e foarte întâlnit în cazul celor foarte buni în ceea ce fac. Oameni care excelează în domeniile lor. Indiferent că vorbim despre muzică, teatru (am citit și văzut multe interviuri cu mari actori care povestesc despre emoțiile pe care le au de fiecare dată când intră pe scenă, obsedați de gândul că poate interpretarea nu va fi destul de bună sau nu vor reuși să capteze publicul), sau alte domenii mai „prozaice”, să spunem, medicină, drept, sau orice altceva.

Ei, bine, mediocritatea nu are aceste probleme. De vreo 30 de ani urmăresc cu atenție fenomenul ăsta și nu contenesc să mă mir. Oameni care sunt cel mult acceptabili ca valoare, dacă nu chiar spre slabi, limitați intelectual și cel mult mediocri din punct de vedere profesional, se scot singuri în față, se laudă, se autoîmpăunează și li se pare cât se poate de normal să facă asta. Poate de aici și felul oarecum defect în care se întâmplă lucrurile mai peste tot în lume, fiindcă mediocrul/ prostul se crede excelent, iar cel cu adevărat excelent e plin de îndoieli.

Până la urmă, e perfect valabil ce a spus Bertrand Russel și azi, la fel ca întotdeauna: „Cei care au certitudini sunt proști, iar cei cu imaginație și competență sunt plini de dubii și indecizie”.

Depinde doar de noi să ne folosim micile celule cenușii și să nu ne lăsăm îmbătați de siguranța mediocrilor. Ci să dăm crezare excelenților, chiar dacă ei nu-ți vor spune, bătându-se puternic cu o cărămidă în piept (precum ceilalți): sunt absolut sigur că/ am întotdeauna dreptate/ nu poate fi altfel decât așa cum am zis. Ci vor rosti/ scrie, de multe ori chinuiți de îndoieli: părerea mea este că, eu consider sau cred că ar fi mai bine așa.