ARTE VIZUALE

Lajos Nótáros
eseist

Nu neapărat sub pământ, dar totuși underground

Să începem cu numele. Cu scuzele de rigoare adresate fanilor lui Umberto Eco.

Festivalul de teatru underground din Arad este invenția lui Ovidiu Balint. E bine să stabilim asta de la începutul începuturilor. Ideea s-a născut imediat după debutul mileniului în care ne aflăm, pe vremea când Balint a devenit director la Casa de Cultură a Municipiului, având, pe atunci, sediul în Teatrul Vechi. Poate locația, poate trecutul lui Balint – a fost o scurtă vreme regizor tehnic la teatrul din Arad –, dar înainte de toate vizitele sale, începute pe atunci, la Avignon, au declanșat procesul care a dus la organizarea primului festival în 2003.

Toate acestea pot explica alegerea termenului de underground. Nițel pe lângă subiect, ca să ne exprimăm prietenește, având în vedere că în teatru nu se prea folosește. Underground, în mod tradițional, se referă la artele plastice și, prin ricoșeu, la cele muzicale. În teatru se folosește termenul „experimental” sau „alternativ”, respectiv „frige”, dacă e să mergem până la capăt. Adică la festivalul de teatru din Edinburgh, cel care, începând din 1945, este marele model pentru orice festival alternativ de teatru.

Și este ușor de înțeles de ce. Fringe s-ar putea traduce în română prin franjuri, indicând ce mai este, ce rămâne dacă mergem spre „marginile” teatrului gândit clasic – și în Arad avem unul chiar explicit botezat astfel –, ce găsim dincolo de spectacolele cu dichis din marile săli de teatru. Trupe marginalizate, spectacole neconvenționale, tot felul de experimente, încercări din a ieși din obișnuit și oficial.

Cu teatrul însă este nițel mai complicat. Nu e atât de simplu precum în artele plastice sau muzică. Acolo unde dacă nu ți se oferă o sală de expoziție sau de concerte, îți găsești ceva underground, adică ascuns, necunoscut. Poate fi și o pivniță acolo, sub pământ, adică. Teatrul însă are nevoie de spectatori pentru acele câteva zeci de minute în care se desfășoară spectacolul. Fără spectatori nu există teatru, nu e ca în artele figurative sau muzică, nemaivorbind de literatură, acolo unde viața începe după prezentare sau premieră. În teatru, nițel ciudat, dar perfect normal, prezentarea înseamnă viața în sine, nu există două spectacole la fel, nu este o întâmplare că din acest punct de vedere teatrul este forma artistică cea mai apropiată de viață.

Toate acestea merită reținute acum când discutăm pe scurt noua ediție a festivalului de teatru underground, desfășurat timp de o săptămână, de fapt prima săptămână de iunie, la Arad. Reluat, după o întrerupere de peste un deceniu, organizat de HUB mArta, respectiv de Ovidiu Balint, revenit și el în fruntea unei instituții culturale după o întrerupere de peste un deceniu. O instituție la înființarea căreia a contribuit din plin, chiar dacă pentru asta a trebuit să facă slalom oarecum underground la nivel înalt printre interesele politice locale.

Pentru prima oară jurizate, spectacolele, spre 40 la număr, s‑au desfășurat, cele mai multe, așa cum era de așteptat, în spații neconvenționale. La fostul Mall Galeria, într-o hală din fosta Indagrara, respectiv fosta fabrică a baronului tutelar al Aradului, pe ștrand, dar și pe străzi, la clubul Flex, câteva totuși, cele cu vedetele Maia Morgenstern și Marcel Iureș, desfășurându‑se în sala Teatrului de Marionete. Acolo unde a avut loc și spectacolul de dans al celor de la trupa Tabán din Ungaria, cea care și-a adjudecat, în cele din urmă, Trofeul Festivalului. Și cea care, impresionant de-a dreptul, a prelucrat povestea reală a unor români plecați, la începutul secolului trecut, să înconjoare, mergând pe jos, Pământul.

Iar dacă am ajuns la spectacole, o observație importantă: fără intenție și, mai ales, preconcepție, suntem siguri de asta, majoritatea spectacolelor au abordat problema feminismului, respectiv a perspectivei feminine atât în teatru cât și în viață. Numai și pentru asta, festivalul și-a găsit, fără să caute explicit, un loc inedit în viața teatrală românească a zilelor noastre.

Surpriza a fost interesul mult peste așteptări, numărul spectatorilor fiind de regulă spre sau peste o sută, asta în situația în care majoritatea locațiilor nu favorizau o asistență atât de numeroasă. Au fost și excepții, desigur, pentru cel care vă scrie excepția cea mai intrigantă a fost lipsa de interes a arădenilor pentru Matei Vișniec, prezent câteva zile bune la Arad în timpul festivalului. Inclusiv la spectacolul italianului Beppe Rosso, cu care colaborează frecvent, de la Rațio Beach. Foarte puțină lume la acest spectacol, în fapt doar trupa și organizatorii, este drept un one man show, dar o bună ocazie pentru subsemnatul de a bea o bere tête à tête cu celebrul autor. Și dacă tot veni vorba, să nu uităm: festivalul a fost unul internațional, cu spectacole aduse din Anglia, Germania, Italia, Spania, asta ca să nu mai vorbim de Ungaria.

Și tot legat de asistență: e de observat absența, cu unele excepții care întăresc regula, lumii teatrale arădene. A celei oficiale, desigur. Nu e o mare problemă, în fond underground-ul tocmai asta înseamnă: prezentarea unei alternative la cea oficială și consacrată, scoaterea din culise a unor forme ascunse, mai puțin obișnuite.

Chiar dacă, mai nou, în această lume postmodernă digitalizată, alternativa, mai precis alternativul, precum franjurile la Doamne, tinde să devină regula.

PS: Pentru mine momentul sublim al festivalului s-a produs în cea de a patra zi.

Era luni seara, am ajuns în fața clubului Flex de la Marionete, acolo unde m-am delectat cu recitalul lui Marcel Iureș în rolul lui Moș Nichifor. Era un moment de repaus, de o bere, intrarea în club fiind populată de persoane care, ca și mine, căutau un moment de reculegere între două spectacole. Știam că cel care urmează, ultimul din ziua respectivă, era un one man show susținut de un englez. Cu chibriturile terminate m-am apropiat de un domn cam de vârsta mea care stătea fumând cu spatele la intrare, cerându-i un foc. Realizând că mă înțelege mai mult din gesturi, am trecut pe engleza mea de baltă, bănuind că am de a face chiar cu actorul înainte de spectacol. Am avut în cele din urmă un „schimb de replici” din care eu am înțeles că am în fața mea un om simplu și deschis, gata de o discuție de orice fel, un actor care nu ține cont de vârstă sau de locul și vremurile unde se află. Show-ul său care a urmat nu peste mult timp în spațiul underground al clubului a continuat pe același ton, ducând parcă mai departe discuția începută cu puțin înainte. Uitându-mă la el, încercând să nu pierd niciun cuvânt, acolo am înțeles pentru a nu știu câta oară taina teatrului adevărat. Sidney Kean, în monologul Toby Belch nu se simte bine a reușit pentru câteva zeci de minute să ne ducă dincolo de definiții și delimitări, diferențe și specificități, dincolo de limbă și cultură. Indiferent de timp și loc, indiferent de text sau alte formalități: cel care spune cu adevărat ceva este cel care se folosește de cuvinte gândindu-se la celălalt, la ceilalți.

Altfel cuvintele sunt sunete asamblate la întâmplare, viața și teatrul începând dincolo de ele.