PRO MUSICA
Alexandra Rebeca Iancu
muziciană
Apropieri surprinzătoare Bloch – Enescu
Preocupările pentru viața și creația compozitorului elvețian de origine evreiască Ernest Bloch și parcurgerea unei consistente bibliografii[1] legată de acest subiect au dus la întâlnirea unei serii de referiri la George Enescu, la relațiile sale cu lumea evreiască, la contactele determinante pe care le-a avut cu alți compozitori, dirijori, interpreți și personalități din alte domenii aparținătoare acestei vaste preocupări: muzica. Încercarea de-a grupa referirile la George Enescu o vom realiza având în vedere violonistul, compozitorul, dirijorul și pedagogul Enescu și a unor activități mondene: recepții, audiții la care a luat parte ca invitat. Parcurgerea acestor citări va reliefa o amplă întrețesere a activității lui Enescu cu activitățile contemporanilor săi evrei, fie ei muzicieni sau nume prestigioase din alte domenii, dintre care îi amintim pe Ernest Bloch, Reynaldo Hahn, Edmond Fleg, Franz Kneisel, Yehudi Menuhin, Ida Haendel, Chaïm Weizmann, Nadia Reisenberg, Marcel Mihalovici, Stephan Zweig ș.a.
Era o perioadă cu o istorie complicată, în care capetele de acuzare la adresa evreilor se înmulțeau înfricoșător, ei fiind priviți ca vinovați principali de marile probleme cu care se confrunta Europa. Aprecierile, simpatiile față de ei, creau suspiciuni pentru cei din jur și frecventele manifestări de solidaritate cu lumea artistică evreiască, de altfel foarte numeroasă, i-a atras lui Enescu calificări îngrijorătoare uneori. Despre ei înșiși, Bloch se exprimă astfel:
„În ceea ce îi privește pe evrei, ei nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât ceilalți. Aici, la Cleveland, ei sunt probabil superiori (o spun prietenii mei creștini care îi judecă), mai puțin ostentativi, mai generoși, mai discreți, mai bine educați. [...] Nu trebuie să uităm că în întreaga lume sunt 12-13 milioane de evrei, și că această mână de oameni, încă apăsați peste tot de cel puțin un secol, a dat oameni de prim rang pentru științe și arte, în toate țările.” [2]
Înflăcărată de mișcarea hasidică, lumea evreiască trăia intens, până la extazul mistic, momentele de sărbătoare sau de rugăciune colectivă, animați de o incandescență proprie și însoțiți de o muzică exaltantă. Despre aceste lucruri Móshe, tatăl lui Yehudi Menuhin, spune:
„Cântecele însoțeau întotdeauna masa. Cântece misterioase, fără cuvinte, cântate cu fervoare, cu ochii deschiși spre cer, [...]. În felul acesta eu am învățat multă muzică hasidică și atunci când am avut un fiu, eu i-am cântat adesea aceste melodii. [...] Bărbații dansau cu exaltare: își puneau mâinile pe umerii aproapelui și cântau în timp ce dansau. Dansul era însoțit de exaltări mistice și de extaz până în punctul în care ei credeau într-adevăr că plutesc în aer.” [3]
În Dorohoiul Moldovei populația evreiască era numeroasă, iar astfel de manifestări l-au impresionat și pe tânărul Enescu, sensibil la această lume acustică ciudată – și impresiile îl vor însoți de-a lungul vieții și-i vor alimenta atașamentul față de lumea evreiască. Viața sa concertistică și mondenă se va intersecta frecvent cu lumea evreiască, cu beneficii de ambele părți.
Referirile cele mai numeroase la Enescu sunt cele care îl portretizează ca violonist. Ne vom opri asupra unor episoade conturate în monografia Lewinski – Dijon, începând cu concertul din 26 noiembrie 1909 de la Lausanne, dirijat de Ernest Bloch, avându-l ca solist pe Enescu, care va interpreta remarcabil Concertul în la minor pentru vioară și orchestră de Camille Saint-Saëns și Sonata în sol minor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach.[4] În 5 octombrie Bloch îi scrie lui Edmond Fleg: „Enescu este angajat pentru 27 noiembrie.”[5]. Acest lucru poate să însemne că aceștia au susținut două concert în 26-27 noiembrie – sau Bloch a notat greșit data în scrisoarea trimisă lui Fleg. O mică cronică în maniera lui Bloch consemnează: „26 noiembrie 1909: al patrulea concert la Lausanne. Simfonia a II-a de Brahms, destul de bine primită. Violonistul român George Enescu triumfă în concertul de Saint-Saëns”.[6] În urma concertului ziarul Tribune de Lausanne din 27 noiembrie 1909 consemnează în cronica sa muzicală:
„Violonistul român George Enescu a obținut ieri seară un foarte mare succes, datorat mai puțin tehnicii sale care este transcendentă, impecabilă, cât individualității scoase în relief de talentul său. Acest lucru a fost sugestiv mai ales în Sonata de Bach, pe care el a executat-o cu o corectitudine perfectă, dar în interpretarea căreia a pus un amestec de grație și finețe care nu intră de obicei în obișnuitele virtuozități. Nici o urmă de pedanterie în interpretarea lui Enescu; multă vervă, expresie și sunete de o incomparabilă frumusețe, iată ce ni s-a părut a constitui caracteristica talentului său.” [7]
Reiterând adjectivele cronicii, reținem o execuție care, dincolo de perfecțiunea tehnică, alătură grație, finețe, vervă, expresie și sunete de o incomparabilă frumusețe, toate curgând dintr‑un talent inconfundabil.
Citările îl amintesc pe Enescu alături de cvartetul Flonzaley[8]. Acest cvartet privat a fost pe scenă timp de 26 de ani (1903-1929), și a dat peste 3.000 de concerte. Activitatea concertistică a fost centrată în jurul domeniului Coppet, unde cvartetul Flonzaley susținea 10-12 concerte în fiecare iarnă, pentru care artiștii se pregăteau prin cinci scurte repetiții pe săptămână, lucru care era insuficient. Pentru bunul mers al cvartetului, membrii Alfren Pochon, Adolfo Betti – vioara I și II, Ugo Ara – violă, Ivan d’Archambeau – violoncel, hotărăsc să angajeze încă un violonist care să-și asume rolul de vioara întâi în funcție de ocazie. Este consemnat că: „Violonistul George Enescu a fost de asemenea avut în vedere, dar regina României i-a trimis un mesaj lui Pochon pentru a-l scuza”.[9]
Studiul programelor de concerte și al celor discografice reliefează cele două lucrări ale creației lui Boch devenite populare, și anume Baal Shem pentru vioară și pian (în special partea a doua – Nigun), și Shelomo pentru violoncel și orchestră. O mică cronică din 1948, în maniera lui Bloch, consemnează: „Noiembrie 1948: am muncit cu ferocitate, zi după zi, pentru Scherzo Fantasque, care este aproape gata. Baal Shem este cântat la 25 noiembrie la New York (Carnegie Hall), de George Enescu, acompaniat la pian de Nadia Reisenberg[10]”.[11] Acest concert este consemnat în New-York Times în aceeași zi, la pagina 48, de un anonim care-și intitulează cronica Concert pentru ajutarea Israelului:
„Compozitorul George Enescu a apărut noaptea trecută în triplul rol: de violonist, pianist și filantrop, pentru că în afară de participarea sa la concert, destinat strângerii de fonduri pentru copii evrei din Israel, el a fost unul dintre inițiatorii acestei lucrări caritabile.” [12]
Situarea lui Enescu printre cei ce au inițiat un astfel de concert cu un astfel de scop ne scutește de orice comentariu privind plasarea sa față de problema evreiască.
Vom încheia șirul consemnărilor lui Enescu ca violonist cu o întâmplare petrecută la București în primăvara lui 1934, perioadă mai mult decât alarmantă cu privire la problema avută în vedere. În revista Musical America din 10 mai 1934, la pagina 16, un anonim care își intitulează materialul Personalities – Enesco, consemnează: „Prima sonată pentru vioară și pian de Bloch este cântată la București în primă audiție românească în primăvara lui 1934 de violonistul Georgé Enesco și pianistul Alfred Alessandrescu”. Noel Malcolm, în cartea sa despre Enescu, povestește o anecdotă semnificativă legată de acest recital bucureștean:
„Cu prilejul unui concert în cuprinsul căruia Enescu trebuia să cânte Sonata de Ernest Bloch, sala era plină de partizani ai mișcării fasciste românești care au protestat vehement împotriva acestui compozitor evreu. Enescu s-a urcat atunci pe scenă și a declarat că nu va cânta această sonată, declanșând o furtună de aplauze. În locul ei, a adăugat Enescu, voi cânta lucrarea unui compozitor francez, Kaddish de Ravel, rugăciune evreiască. Auditoriul a rămas tăcut. Nu mai aveau nimic de spus.” [13]
Consemnările despre Enescu îl prezintă din nou alături de cvartetul Flonzaley, dar de această dată compozitor. Această formație camerală era de departe formația cea mai titrată din America, pentru care au compus lucrări cu dedicații Gustav Doret, Paderewski, Gabrilowitch, Enescu, Bloch, Emmanuel Moor, Stravinski, Strong Templeton, Leone Sinigaglia, Rosario Scalero, Albert Spalding și alții. Vioara întâi a cvartetului, Alfred Pochon, spune: „George Enescu a compus pentru noi.”[14]; acesta dedică Cvartetul în Mib Major, op. 22, nr. 1 cvartetului Flonzaley, care interpretează lucrarea în primă audiție pariziană (Salle Gaveau) în 19 octombrie 1921.[15]
Monografia Lewinski-Dijon propune o apropiere între trei mari compozitori care dedică viorii pagini care ar putea fi puse împreună prin perspectiva comună asupra folclorului muzical. Fără a face o analiză critică asupra celor afirmate, cităm:
„Nigun este în genul său – cel al muzicii clasice – un arhetip de muzică «folclorică» pentru vioară și pian. Ca atare, Nigun se poate apropia de Dansurile românești pentru vioară și pian de Béla Bartók. Această apropiere este de altfel făcută în programul turneului din Olanda din 1925 a duoului Zoltan Székely – Béla Bartók. În aceeași ordine de idei, se poate evoca una din lucrările cele mai populare ale lui George Enescu, magnifica a Treia Sonată pentru vioară și pian, în caracter popular românesc, compusă în 1926.” [16]
Referirile la compozitorul Enescu pun împreună trei nume: Bloch, Fleg, Enescu, și centrează consemnările în jurul operei Oedip. Genevez și el ca și Bloch, Fleg este un sionist convins și un lider al evreimii franceze. Prin întreaga activitate ca dramaturg, critic de teatru, eseist de succes sau poet, Fleg este un evreu militant, iar în Antologia evreiască realizează un monumental compendiu al gândirii iudaice; este celebru crezul său în 12 puncte, penultimul fiind „Sunt evreu fiindcă, mai presus de neamuri și de Israel, Israel pune omul și unitatea lui”. La 1 decembrie 1908, Fleg îi scrie lui Bloch despre opera Oedip care va avea premiera 28 de ani mai târziu, în 10 martie 1936, la Paris:
„Dragă prieten, astăzi doar două vorbe. Bréval mi l-a prezentat pe Enescu, care dorea să mă vadă pentru că Lalo i-a spus «Fleg este singurul om capabil să scrie un libret pentru Oedip». Enescu are aerul de artist. Are 27 de ani. El se caută. Bréval mi-a spus că el a scris o frumoasă simfonie și că are mult talent. Problema este despre cei care pot să mă pună la încercare. Eu nu țin la această colaborare, dar eu m-am învoit atât de sincer și din adâncul inimii încât să nu vedeți în asta nicio obiecție.” [17]
Jaques Tchámkerten scrie în monografia sa: „Fleg gustă profund muzica pe care o practică foarte bine ca amator și va fi libretistul nu numai a lui Bloch, dar de asemenea a lui Reynaldo Hahn și mai ales a lui George Enescu, căruia îi scrie textul pentru admirabilul său Oedip”.[18] Vestea colaborării Fleg – Enescu este primită de Bloch cu o bucurie politicoasă.
După 4 ani, la 16 iunie 1922, Fleg îi scrie lui Bloch că Enescu a scris deja o mare parte din Oedip pe libretul său: „L-am văzut recent pe Enescu, care ne-a cântat schița completă a lui Oedip, care este de departe lucrul cel mai bun pe care l-a făcut el până acum”.[19] Câteva luni mai târziu, la 12 februarie 1923, o altă scrisoare către Bloch anunță:
„Antologia mea în două volume va apărea la sfârșitul lui martie; ți-o voi trimite, cred că te va interesa. Enescu, la trecerea lui pe aici [Paris], ne-a cântat de la un capăt la altul opera sa Oedip, pe care nu trebuie decât să o orchestreze; este un lucru foarte frumos și foarte puternic, de departe ceea ce Enescu a produs cel mai viu.” [20]
Încă de la aflarea colaborării, Bloch i se adresează lui Fleg prin cuvinte politicoase; printre rânduri se citește un soi de protecție paternală generoasă din partea susceptibilului Bloch. Scrisoarea datată 24 noiembrie 1909 începe cu un ton de intimă apropiere:
„Dragul meu bătrân Fleg, Mulțumesc pentru politicoasa ta scrisoare. Eu sunt bucuros că totul merge bine și vă felicit pentru terminarea [libretului] lui Oedip. Enescu, într-un cuvânt pe care mi l-a scris, este în plin avânt. Deci, bine! O splendidă muzică se arată! Copilul vine la timp și prosperă! Eu nu pot decât să mă asociez la bucuria părinților și să beau în sănătatea acestei colaborări Fleg – Enescu.” [21]
Deducem că Enescu a purtat corespondență cu Bloch, Enescu ,,copilul” fiind în ascensiune. În ziua premierei operei Oedip (10 martie 1936), Bloch îi scrie lui Fleg plângându-se de condițiile americane și lăudând talentul lui Enescu:
„Dragă prietene, am ascultat de la București o admirabilă muzică, aici imposibilă. Cealaltă seară, de data aceasta la Hamburg, am auzit o altă Rapsodie de Enescu, de asemenea superbă – și asta m-a făcut încă în plus să doresc să ascult Oedipul vostru.” [22]
Acest „Oedipul vostru” poate fi doar o referire la munca comuna a celor doi, Fleg – Enescu, dar de asemenea putem lua în considerare și o abordare care lasă o ușoară umbră peste textul laudativ; scrisoarea adresată lui Boaz Pillier[23] ar putea sublinia această discretă nemulțumire personală:
„Ați văzut că Filarmonica de aici [New-York] a angajat ca «șefi invitați» pe Enescu, Prokofiev, Stoessel... M-au ignorat deci complet. Mă tem că America va suferi o nouă înmormântare. Viața mea a fost construită din astfel de înmormântări, în ciuda unor succese efemere.” [24]
Ca dirijor, menționările în bibliografia amintită sunt puține. Într-unul din acestea este amintit concertul din Cleveland din februarie 1925, în care Enescu apare în tripla ipostază de dirijor, interpret violonist și compozitor:
„George Enescu a dirijat Orchestra din Cleveland la Masonic Hall în 5 și 7 februarie, cu un extras din Oedip și prima Rapsodie română, apoi, sub conducerea lui Sokoloff, el a interpretat Concertul pentru vioară în Mi major de Bach și Poemul de Chausson.” [25]
Este impresionantă anvergura muzicală a unei astfel de personalități care, la un interval de doar două zile, antrenează forțe enorme pentru a acoperi o atât de vastă plajă concertistică. Totodată textul vorbește de altitudinea aprecierii de care se bucura în epocă Enescu în tripla ipostază de interpret, compozitor și dirijor.
O a doua consemnare este cuprinsă într-o mică cronică din anul 1950, în maniera lui Bloch, care consemnează: „La Londra, la BBC, sunt cântat frecvent; premiera la Concerto Grosso s‑a realizat la 7 august de George Enescu, care a dirijat Boyd Neel Orchestra”.[26] Solista concertului a fost pianista franceză Monique Haas (1906-1987). Enescu dirijând în primă audiție o lucrare a lui Bloch, denotă relațiile strânse dintre cei doi. Din aceste relatări sunt conturate ipostaze în care Enescu cântă muzică de Bloch, dirijează lucrări ale acestuia sau îl caută în momente grele, întrețin o corespondență semnificativă și își întrețes traseele muzicale.
Relația dintre Bloch și Enescu nu este marcată doar de întâlnirile acestora sau de colaborările lor, ci și de persoanele cu care au intrat în contact ambii muzicieni.
Enescu este prezentat ca profesor a trei mari muzicieni care au interpretat lucrările lui Ernest Bloch: Vera Janacopoulos, Yehudi Menuhin și Ida Haendel; vom consemna notele întâlnite, alături de aportul în interpretarea creației compozitorului Bloch. Vera Janacopoulos (1896-1956), se pregătește întâi pentru o carieră violonistică studiind cu George Enescu mai mulți ani. La vârsta de 17 ani Enescu o sfătuiește să studieze și canto, el fiind atât de impresionat de talentul său vocal încât îi recomandă să i se consacre în totalitate. Ea va spune mai târziu:
„știi anii nu au fost pierduți pentru mine, chiar dacă eu nu mai cânt acum la vioară. Enescu este o mare personalitate, pe care eu l-am cunoscut în același timp ca profesor și prieten. El știe să dezvolte într-un elev sensul muzicii. Chiar dacă vocea este necesară, sensul muzicii este esența.” [27]
Astfel, Vera Janacopoulos, soprană braziliană de origine greacă, va ajunge să facă cunoscută lucrarea lui Ernest Bloch Deux Psaumes pour Soprano et orhestre précédés d’un Prélude orchestral prin interpretarea acesteia în primă audiție la Paris pe 24 ianuarie 1922[28], în variantă cu acompaniament la pian realizat de Lola Schlepianoff, pe 10 februarie 1924 la New York alături de orchestra Metropolitan Opera Orchestra, dirijor fiind chiar Ernest Bloch, și va avea ocazia să marcheze premiera elvețiană a acestei lucrări alături de Orchestre de la Suisse Romande și de dirijorul Ernest Ansermet pe 20 decembrie 1924.
Enescu este amintit în ipostaza de profesor alături de două personalități importante în viața lui Bloch: Eugen Ysaÿe și Yehudi Menuhin: „Dar atunci când el sosește în Europa, Ysaÿe era bolnav și Enescu este cel ce se va însărcina cu învățarea lui”.[29] Enescu este prezentat aici cu rol de liant între cel care a fost și profesorul de vioară a lui Bloch, Eugen Ysaÿe[30], și Yehudi Menuhin[31], unul dintre violoniștii care au dat viață operelor lui Bloch și cu care a legat o prietenie semnificativă.
Ida Haendel (n. 1923) este o violonistă engleză de origine poloneză care „s-a perfecționat cu Carl Flesch și George Enescu și face o carieră internațională”[32], a contribuit semnificativ la răspândirea creației lui Bloch, interpretând lucrările acestuia până în ziua de azi și înregistrând compozițiile Abodah pentru vioară și pian – 1928 și Baal Schem pentru vioară și pian: Nigun – 1923.
Din consemnările legate de participarea lui Enescu la diverse audiții, serate, aniversări, recepții, remarcăm frecvent prezența împreună a lui Fleg, Enescu și Bloch. Fleg, fervent sionist și militant pentru iudaism, fondează în 1948 societatea Prietenia Iudeo-Creștină, devenind unul dintre animatorii săi cei mai zeloși. Formula lui Edmond Fleg pentru a aprecia și diferenția credințele evreiască și creștină a făcut carieră:
„Evreii așteaptă ca Mesia să vină; creștinii așteaptă ca el să revină. Esențial este de a lucra împreună în urma luminilor care ne-au fost oferite despre venirea pentru prima sau a doua oară a acestui Mesia și a cărui urcare pe tron ne va lumina și pe unii, și pe alții.” [33]
Între 16 iulie și 5 august, în timpul unui sejur la Paris, Bloch cântă Avodat haKodesh, lucrarea cea mai reprezentativă pentru iudaismul său, la Vila Avray, în casa familiei Menuhin, în fața gazdelor, a lui Fleg și a lui Enescu. Lucrarea produce o vie emoție celor prezenți, care, copleșiți de mesajul ei, nu și-au ascuns trăirile. După ani, în 1968, într-un interviu acordat fiicei lui Bloch, Suzanne, și transcris în Ernest Bloch Society Bulletin în 1991, Menuhin spune:
„Una din cele mai mari impresii pe care am resimțit-o și de care îmi voi aminti întotdeauna a fost când tatăl dumneavoastră a venit să ne vadă în casa de lângă Paris unde noi locuiam de cinci ani, pe vremea când studiam cu Enescu. Acesta era acolo – și tatăl dumneavoastră a cântat la pian întreaga Avodat haKodesh pe care tocmai a scris-o. Manuscrisul era aproape terminat. Enescu era aplecat peste partitură. Surorile mele, tata, mama, cred și eu însumi, eram copleșiți. Enescu a declarat că aceasta este una din cele mai mari opere ale secolului nostru.” [34]
În seara de 10 februarie 1926 doamna J.F.D. Lanier, președinta asociației Prietenii muzicii, oferă o recepție somptuoasă în onoarea lui Ernest Bloch, la care au participat numeroși șefi de orchestră: Mengeberg, Bodanzky, Brunó Walter, Kurt Schindler, Van Hoogstraten, și interpreți: doamna Charles Cahier, Marýa Freuńd, George Enescu, Carlos Salzedo.[35] Despre un alt dineu la care participă și viitorul prim președinte al noului stat Israel, Chaïm Weizmann, Bloch îi scrie lui Fleg:
„L-am întrevăzut pe Enescu pentru câteva momente la un dineu oficial la New-York. El va dirija la Cleveland în februarie, eu cred și sper să-l văd mai mult, cu toate că el nu a fost cald-cald cu mine, cum ziceți voi la Paris.” [36]
O altă perspectivă asupra relației Bloch – Enescu este conturată de un moment de cumpănă. Astfel, la 9 mai 1924 Bloch îi scrie lui Fleg:
„Dragul meu prieten, mă gândesc că Enescu ți-a povestit despre scurta sa vizită la Cleveland. Eu eram convalescent, scăpat pe drept după o otrăvire cu veronal, după 6 zile între viață și moarte și cele mai rele complicații; vizita sa mi-a făcut un bine enorm... era ceva puțin din Europa... ideea de a crea aici este pentru mine atroce! Este deja prea mult de a trebui să trăiesc aici. M-a luat cu el la concertul său, în acest timp, cu toată slăbiciunea mea, am putut să mă bucur intens de minunata sa interpretare a Concertului de Brahms, de emoționanta sa Rapsodie română, atât de sinceră și de a mă bucura de viziunea unui artist atât de adevărat, independent și onest. Dar mi se pare că tu nu l-ai văzut pe Enescu, altfel mi-ai fi scris cu siguranță”. [37]
Ultimele două consemnări vorbesc despre o căutare preferențială a lui Bloch pentru revederi cu Enescu, a cărui personalitate l-a marcat și al cărui sprijin nu-l uită. La 26 august 1931 scrie către Ada Clement și Lillian Hodghead, prietenele sale din America:
„Parisul mi-a făcut puțin bine. L-am văzut pe Fleg, pe Orloff [...], pe Straram, care vrea ca eu să dirijez un concert în iarna viitoare [...], pe Menuhin, Enescu, Rebecca Clarke și mulți alți prieteni.” [38]
Câțiva ani mai târziu îi scrie aceleiași Lillian:
„Dragă Lillian, din cauza sănătății mele (o rea gripă din fericire terminată), nu am putut asculta concerte și am văzut puțină lume în afară de Enescu, doamna de Sompigny, o excelentă violonistă care cântă muzica mea de ani buni.” [39]
Am trecut în revistă conținutul notelor referitoare la Enescu din bibliografia enumerată dedicată lui Ernest Bloch (nume nepomenite deloc în ampla monografie dedicată lui Enescu și coordonată de Mircea Voicana, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, București, 1971). Cele 34 de trimiteri la numele lui Enescu creionează o perspectivă nuanțată legată de relațiile de prietenie care l-au legat pe Enescu de lumea artistică și mondenă evreiască. Cuvintele scrise la adresa sa amplifică personalitatea copleșitoare a muzicianului român și așează o notă de înalt umanism în relația lui cu prietenii prietenilor copilăriei lui moldave.
[1] Materialul bibliografic a cuprins volumele Jaques Tchámkerten, Ernest Bloch, Editura Papillion, Geneva, 2001; cele 4 volume scrise de dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch – Sa vie et sa pensée, Editura Slatkine, Geneva, 1998 – Tome I: Les années de galères (1880-1916); 2001 – Tome II: La Consécration américaine (1916-1930); 2004 – Tome III: Le Retour en Europe (1930-1938); 2005 – Tome IV Le Havre de Paix en Oregon (1939-1959). Într-un total de 3.643 de pagini (Tchámkerten: 142 pag., Lewinski – Dijon, vol. I: 794 pag., vol. II: 944 pag., vol. III: 723 pag., vol. IV: 1.040 pag.), am întâlnit 34 de referiri la George Enescu și la relația acestuia cu Ernest Bloch.
[2] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome II: La Consécration américaine (1916-1930), ed.cit., p. 351.
[3] Ibidem, p. 463.
[4] Pentru programul complet al concertului din 26 noiembrie 1909 (Laussane, dirijor: Ernest Bloch, solist: George Enescu), a se vedea Anexa 16.
[5] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome I: Les années de galères (1880-1916), ed.cit., p. 437.
[6] Ibidem, p. 442.
[7] Ibidem, p. 449.
[8] Flonzaley înseamnă mic pârâiaș în dialect vaudois; era numele micului râuleț care înconjura proprietatea milionarului Coppet.
[9] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome II: La Consécration américaine (1916-1930), ed.cit., p. 23.
[10] Nadia Reisenberg (1904-1983) – evreică de origine rusă.
[11] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome IV Le Havre de Paix en Oregon (1939-1959), ed.cit., p. 289.
[12] Ibidem, p. 319
[13] Noel Malcolm, George Enescu – His Life and Music, Toccata Press, Londra, 1990, p. 210.
[14] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome II: La Consécration américaine (1916-1930), ed.cit., p. 27.
[15] Pascal Bentoiu, Capodopere enesciene, Editura Muzicală, București, 1999, p. 242.
[16] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome II: La Consécration américaine (1916-1930), ed.cit., 2001, p. 467.
[17] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome I: Les années de galères (1880-1916), ed.cit., p. 415.
[18] Jaques Tchámkerten, op.cit., p. 15.
[19] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome II: La Consécration américaine (1916-1930), ed.cit., p. 370.
[20] Ibidem, p. 419.
[21] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome I: Les années de galères (1880-1916), ed.cit., p. 447.
[22] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome III: Le Retour en Europe (1930-1938), Editura Slatkine, Geneva, 2004, p. 433.
[23] Boaz Pillier – fagotist timp de 36 de ani la Boston Symphony Orchestra, evreu de origine olandeză, interpretul oficial al orchestrei în relațiile cu dirijorii ca poliglot (engleză, germană, franceză, olandeză, italiană).
[24] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome IV Le Havre de Paix en Oregon (1939-1959), Editura Slatkine, Geneva, 2005, p. 35.
[25] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome II: La Consécration américaine (1916-1930), ed.cit., p. 579.
[26] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome IV Le Havre de Paix en Oregon (1939-1959), ed.cit., p. 371.
[27] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome II: La Consécration américaine (1916-1930), ed.cit., p. 359.
[28] Din păcate această interpretare va trece neobservată, iar presa va marca prima audiție a acestei lucrări în concertul din 17 mai 1924, unde solistă a fost Marya Freund.
[29] Ibidem, p. 759.
[30] Ernest Bloch studiază la Bruxelles cu Eugen Ysaÿe (1858-1931), în perioada octombrie 1897 – aprilie 1899; înainte de începerea studiilor îi dedică viitorului profesor Fantaisie pour violin et piano (13 mai 1897), iar soției acestuia, Louise, Musette, melodie pour chant et piano (29 martie 1897, pe un text de Louis Avennier). Când Eugen Ysaÿe își scrie propria carte – With Strings attached, acesta insistă asupra influenței „Ysaÿennes” în operele pentru vioară compuse de Bloch, în special în sonate – Concertul pentru vioară (1938), și în lucrarea celebră Nigun.
[31] Yehudi Menuhin (1916-1999), violinist de origine evreiască, Concertul pentru vioară și orchestră: 12 și 13 decembrie 1957 la New York (dirijor Fernando Previtali, New York Philharmonic), primă audiție israeliană, 5 martie 1959, la Ierusalim (dirijor Jean Fournet, Israel Philharmonic Orchestra); îi sunt dedicate lucrările: Suitele nr. 1 și 2 pentru vioară solo (1958) – realizează premiera mondială în Anglia în data de 27 iunie 1959, în cadrul Festivalului Aldeburgh.
[32] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome IV Le Havre de Paix en Oregon (1939-1959), ed.cit., p. 40.
[33] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome I: Les années de galères (1880-1916), ed.cit., p. 155.
[34] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome III: Le Retour en Europe (1930-1938), ed.cit., p. 74.
[35] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome II: La Consécration américaine (1916-1930), ed.cit., p. 496
[36] Ibidem, p. 495.
[37] Ibidem, p. 506.
[38] Dr. Joseph Lewinski, Emanuelle Dijon, Ernest Bloch, Tome III: Le Retour en Europe (1930-1938), ed.cit., p. 75.
[39] Ibidem, p. 373