PRO MUSICA

Călin Chendea
redactor al revistei Arca

Ara Malikian sau fascinanta călătorie a unei viori pe autostrada dintre clasic și modern

O mai veche amică, timișoreancă, cunoscătoare într-ale muzicilor bune, îmi scria pe la începutul lunii iulie a acestui an despre concertul unui violonist de origine armeană, Ara Malikian, care urma să aibă loc la data de 30 iulie în Parcul Rozelor din Timișoara. Ea sublinia că pare a fi vorba despre un adevărat showman și îmi recomanda să vizionez un videoclip cu un cover după Björk intitulat Bachelorette, precum și să ascult albumul El viaje de un violín.

Mai întâi, am urmărit videoclipul, care era de fapt un fragment dintr-un concert live desfășurat în bine cunoscuta Royal Albert Hall din Londra. Am fost șocat de-a dreptul de look-ul violonistului, care, împreună cu unele din mișcările sale scenice, păreau decupate dintr-un concert de heavy metal. Gândul mi-a zburat imediat la band-ul meu preferat din zona metalului alternativ american, System of a Down – , format, culmea!, tot din patru muzicieni de origine armeană.

Revenind la Bachelorette, mi s-a părut că Malikian a adaptat piesa pentru vioară și orchestră într-un mod care păstrează esența emoțională a originalului, dar adaugă sunete mult mai calde prin utilizarea viorii. Vioara devine vocea principală, reușind să transmită atât vulnerabilitatea, cât și forța care stau la baza piesei de pop alternativ a solistei islandeze. Piesa are o dinamică excelentă, cu momente de liniște tensionată care alternează cu adevărate explozii dramatice de sunet, reflectând oscilațiile emoționale din versurile originale. Din ceea ce se poate vedea pe filmare, interacțiunea directă dintre artist și audiență amplifică impactul emoțional al muzicii.

Cum acest cover m-a impresionat atât de mult, abia așteptam să ascult și albumul care mi-a fost recomandat. Am făcut-o prin intermediul serviciului meu preferat de streaming muzical audio, nu înainte de a consulta pagina rezervată biografiei artistului. Am aflat astfel că Ara Malikian e născut în Liban din părinți armeni (având tatăl violonist). Din cauza războiului, a imigrat cu familia în Germania când avea doar 14 ani. Aici și-a continuat studiile muzicale. A locuit pentru o perioadă scurtă de timp și la Londra, după care a ales Madridul, unde este rezident și astăzi.

Revenind la albumul El viaje de un violín (2018), acesta m-a fascinat încă de la primele acorduri și m-a determinat să-l ascult cap-coadă, fără întrerupere.

Piesa de deschidere este o variantă a unei compoziții din perioada romantică, semnată de violonistul și compozitorul spaniol Pablo de Sarasate. Intitulată Introducción y Tarantella, compoziția combină tușeurile fine ale pianistului Serouj Kradjian cu ritmurile rapide și pasionale ale viorii lui Ara Malikian, învăluind ascultătorul în energia trepidantă a tarantellei, un dans popular din sudul Italiei.

Sonrisa este o melodie încântătoare care combină elemente de muzică latino-americană cu sonorități specifice tangoului, datorate în special prezenței bandoneonului și a instrumentelor de percuție. Această compoziție a muzicianului spaniol José Luis Montón, care interpretează și la chitară clasică, transmite când melancolie, când optimism, asemenea zâmbetului (sonrisa) unei fete frumoase. Emoția este amplificată de tonalitățile calde ale viorii lui Ara Malikian.

Următoarea piesă din playlistul albumului, Canela, este compusă și interpretată de Ara Malikian împreună cu același José Luis Montón. Deși vioara lui Malikian este în prim-plan, interpretarea la chitară a lui Montón contribuie semnificativ la explorarea muzicii flamenco într-un cadru clasic. Textura sonoră rezultată aduce armonie și echilibru, creând o bază solidă pe care vioara poate să danseze liber. Ara leagă fiecare notă de următoarea cu o grație naturală, creând o linie melodică ce curge lin și continuu. „Canela” (scorțișoară, în traducere) are o tonalitate caldă, expresivă și captivantă.

Un alt moment muzical remarcabil al acestui album este Sonata 1 Presto de Johann Sebastian Bach. Datorită cerințelor sale tehnice ridicate, această lucrare, parte din Sonatele și Partitele pentru vioară solo, BWV 1001-1006, este considerată o adevărată piatră de încercare pentru un violonist profesionist. Interpretarea lui Ara este plină de energie, reflectând pe deplin caracterul „Presto” (un tempo foarte rapid) al piesei. Sunetele viorii sunt într-o continuă mișcare și progresie, creând senzația unui torent de teme muzicale care curg neîntrerupt. Malikian rămâne fidel spiritului autentic al lui Bach, aducând, totodată, un plus de dinamism cu amprentă modernă.

Capriciul Nr. 11 în Do major, Andante-Presto, de Niccolò Paganini, impresionează prin contrastul dintre cele două părți componente ale piesei. Prima parte, Andante, este lentă, melodică și ușor melancolică, evocând un sentiment de calm și reflecție. Dinamica subtilă cu care Malikian mânuiește arcușul și corzile scoate în evidență lirismul și frumusețea partiturii. Trecerea la partea a doua, Presto, nu este doar o simplă schimbare de tempo, ci o explozie de energie care face ca piesa să fie vie și plină de imprevizibilitate. Ara trece cu o fluență uimitoare chiar și prin cele mai rapide pasaje, fără a sacrifica claritatea muzicală.

Interpretarea lui Malikian reușește să cuprindă atât subtilitatea, cât și virtuozitatea acestei lucrări, demonstrând din nou măiestria sa tehnică și capacitatea de a reda nuanțele complexe ale unei compoziții de mare dificultate.

O altă piesă în care Malikian își demonstrează tehnica impecabilă, într-o manieră subtilă, astfel încât virtuozitatea să nu domine expresivitatea, este Spanish Dances, op. 22: nr. 3, Romanza andaluza de Pablo de Sarasate. Compoziția este puternic influențată de muzica tradițională din sudul Spaniei, în special din regiunea Andaluzia, de unde provine flamenco-ul și alte forme muzicale populare. Lirismul este elementul central, iar tonul cald și bogat al viorii lui Ara creează o intensă expresivitate emoțională, evocând o poveste de dor, pasiune și melancolie. Pianistul Serouj Kradjian, un colaborator frecvent al lui Malikian, oferă un acompaniament discret, dar bogat în detalii, subliniind momentele dramatice și amplificând tensiunea muzicală în secțiunile mai intense.

Una dintre lucrările pentru vioară și orchestră preferate de mine, pe care am descoperit-o încă din perioada adolescenței, este Anotimpurile de Antonio Vivaldi. Acest ciclu de concerte pentru vioară conține patru secțiuni, fiecare inspirată de un anotimp diferit. Ara Malikian propune o versiune plină de energie și dinamism a părții finale, Allegro, din concertul dedicat toamnei. Toamna este o celebrare a recoltei, iar muzica surprinde bucuria și caracterul festiv al acestei perioade. Se spune că Allegro-ul din partea a treia a toamnei este asociat cu scene de vânătoare, iar ritmurile sale rapide și energice simbolizează atât mișcarea frenetică a animalelor, cât și agitația participanților. Interpretarea lui Malikian se remarcă prin claritatea articulării notelor și controlul excelent al arcușului și corzilor. Fiecare frază muzicală este bine conturată, iar pasajele rapide nu par niciodată grăbite, fiind cântate cu o precizie meticuloasă.

Piesa Suite for Violin and String Orchestra, Op. 117: Country Scenery de Jean Sibelius încheie albumul într-o notă suavă. Așa cum sugerează și titlul secțiunii (Country Scenery), compoziția are un caracter pastoral, evocând frumusețea naturii nordice, cu peisajele sale rustice și liniștite, elemente specifice muzicii compozitorului finlandez. Deși piesa este destul de scurtă (2, 18 min) și nu necesită o virtuozitate extremă, Malikian interpretează fiecare notă cu o atenție deosebită la detalii, reușind să surprindă acea melancolie blândă atât de caracteristică culturii și psihologiei popoarelor nordice.

Am încercat să vă prezint câteva repere sonore ale dublului album El viaje de un violín, un puzzle muzical bogat și complex ce cuprinde 30 de piese, desfășurate pe parcursul a nu mai puțin de 2 ore și 23 de minute. Ara Malikian, prin virtuozitatea sa tehnică și vibrato-ul său expresiv, explorează o varietate impresionantă de stiluri, de la rigoarea barocului lui Bach și strălucirea tehnică a lui Paganini, până la lirismul pasional al muzicii spaniole și energia tarantellei italiene.

Vă invit să ascultați acest album în întregime și să vă lăsați purtați de muzica vibrantă și plină de emoție a lui Ara Malikian. Cel puțin mie, El viaje de un violín a reușit să-mi transmită, încă de la prima audiție, o stare de bine și optimism, care m-a convins să-mi achiziționez imediat bilet la concertul său de la Timișoara.

A venit și ziua concertului. Am ajuns în zona renumitului Parc al Rozelor din „Orașul Rozelor” cu câteva ore înainte de începerea spectacolului, așa că am găsit cu ușurință un loc de parcare. Atât vremea, cât și prognoza erau excelente, cu o maximă plăcută de 29 de grade – o temperatură ideală pentru mijlocul unei veri caniculare. Zona centrală a orașului era împânzită cu afișe ale evenimentului din cadrul „The Ara Malikian World Tour”. Am admirat designul acestora, care-l înfățișau pe artist cu părul vâlvoi, în bătaia vântului, ceea ce mi-a sporit nerăbdarea și emoția.

Cu aproximativ 20 de minute înainte de ora 20:00, am intrat pe una dintre căile de acces spre teatrul de vară din parc. Prin mulțimea animată, l-am zărit la câțiva metri de mine pe Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor din România. Ulterior, în prezentarea concertului, am aflat că, în ziua premergătoare evenimentului, a avut loc un spectacol de muzică și poezie în semn de bun venit pentru marele violonist, pe aceeași scenă, cu texte de Varujan Vosganian – poet român de origine armeană.

O altă surpriză plăcută din partea organizatorilor a fost recitalul live al trupei Cosmin Rafael Băleanu Band, care a cântat muzică tradițională armeană în deschidere. A fost pentru mine ocazia perfectă de a face cunoștință cu dudukul, un instrument tradițional armenesc, un soi de fluier confecționat din lemn de cais, ale cărui sonorități îmi aminteau de taragot. La scurt timp după acest moment, pe scenă a urcat Orchestra Simfonică Lira a Filarmonicii Banatul, condusă de Radu Popa, care urma să-l acompanieze pe Ara Malikian.

Malikian, un muzician de renume mondial, care a concertat pe toate scenele mari ale lumii – inclusiv la Royal Albert Hall din Londra, Carnegie Hall din New York, Salle Pleyel din Paris și Musikverein din Viena – era acum așteptat cu nerăbdare și pe scena din „mica Vienă”, cum este adesea alintată Timișoara.

După ce orchestra de coarde și suflători a creat un fundal sonor dens, mă întrebam cum își va face apariția Ara. Intuiția nu m-a înșelat – intrarea sa a fost una atipică. La început, doar vioara lui putea fi auzită, plutind ca o voce solistă deasupra covorului sonor pregătit de orchestră. Apoi, l-am văzut mai întâi pe cele două ecrane mari amplasate de-o parte și de alta a scenei, ca în cele din urmă să-l observ venind de undeva din spate, traversând zona dintre scenă și primul rând de spectatori.

Interpreta o bucată într-un tempo lent, într-o atmosferă contemplativă, permițând publicului să savureze fiecare notă. După ce a urcat pe scenă pe treptele pregătite special din fața acesteia, odată ajuns în fața orchestrei, a schimbat brusc registrul. A trecut la o interpretare vivace, plină de exuberanță, reușind astfel să creeze un contrast dinamic și să inducă o energie puternică în rândul publicului.

Pe durata acestei prime piese, mi-a atras atenția look-ul său unic și distinctiv, cu un păr lung, negru și ondulat, care lăsat liber (nearanjat, nepieptănat), adăuga un aer de nonconformism și libertate. Ceea ce, pe loc, mi-a amintit de Robert Plant, solistul formației Led Zeppelin, și de Brian May, chitaristul trupei Queen. Ara avea, de asemenea, o barbă deasă, neagră și relativ scurtă, asemănătoare cu cea purtată de Antonio Banderas, în special în rolurile în care acesta a optat pentru un stil ușor dezordonat, sugerând virilitate. Malikian purta un costum bej deschis, cu un model interesant de forme geometrice neregulate de culoare maro închis. Croiala lejeră și modernă reflecta stilul său excentric. Pentru a-și completa look-ul, a ales pantofi sport albi, creând un contrast subtil cu restul ținutei și adăugând o notă de nonconformism și lejeritate.

Cea de-a doua piesă, a fost, practic, legată de prima, Ara lăsând doar câteva zeci de secunde între ele, timp în care au răsunat aplauzele publicului. Acestea au fost repede liniștite de delicatețea și sensibilitatea acordurilor viorii, care cu sprijinul întregii orchestre aduceau o melodicitate calmă și introspectivă, transmițând publicului un amestec de melancolie și tandrețe. Melodia (intitulată Nana Arrugada) seamănă cu un cântec de leagăn („nana” înseamnă cântec de leagăn în spaniolă), iar „arrugada” (încrețit) ar putea sugera dragostea și grijile vieții. Prin Nana Arrugada, Malikian pare să spună o poveste personală, plină de sensibilitate, lăsând ascultătorul să se conecteze la propriile sale trăiri.

A urmat primul moment în care violonistul s-a adresat publicului în engleză. Mai întâi a prezentat primele două piese – With Lots of Cream (Con mucha nata – titlul original de pe album) și Wrinkled Lullaby (Nana Arrugada), a spus că sunt propriile sale compoziții și că a ales să înceapă cu acestea pentru că le consideră cele mai slabe din program, autoironia lui declanșând râsete și aplauze în public. Apoi a anunțat că va interpreta o piesă pe care a învățat-o încă din prima parte a vieții, pe când locuia în Beirut. Își petrecea atunci cea mai mare parte a timpului studiind în subterane, la adăpost de bombardamentele din exterior. E vorba despre un capriciu de Paganini, despre care a spus că are și câte 12 note pe secundă și că era o bucată pe care o ura în copilărie din cauză că tatăl lui, fiind foarte aspru cu el, l-a pus să cânte acel Paganini până când nu va mai face nicio greșeală, adică zile și nopți la rând. Cu umor, a adăugat că acum iubește piesa pentru că e sigur că noi, publicul, nu îl vom pune niciodată să o repete când va greși.

În amuzamentul general, orchestra a introdus, iar apoi a acompaniat temele lucrării, punând în evidență virtuozitatea și intensitatea pasajelor solistice. Ascultându-le, m-am întrebat dacă nu cumva Paganini a scris aceste capricii tocmai pentru a testa abilitățile excepționale ale violoniștilor.

Interpretarea lui Malikian a fost una plină de viață și expresivitate, cu accente dramatice și un control impresionant asupra dinamicii și tehnicii arcușului. La un moment dat, chiar s-a rupt un fir din părul arcușului, care apoi a fluturat în bătaia brizei pe tot parcursul concertului, asemenea pletelor violonistului. Moment în care unei doamne din apropierea mea i-a scăpat cu voce tare remarca: „Vai, i s-a rupt arcușul!”

A prezentat apoi piesa Stepping on Flowers (Pisando flores), despre care, după ce a spus că a scris-o inspirându-se din folclorul evreiesc, s-a întors spre dirijorul orchestrei, întrebându-l: „Radu, how can I say in Romanian Stepping on flowers”? Râzând, dirijorul i-a răspuns, iar Ara a repetat ușor sacadat: „Cal-cand pe floli”, ceea ce, firește, a stârnit un ropot general de aplauze și un entuziam general. A promis, în acel moment, că până la următorul lui concert pe care-l va susține în România, va învăța să vorbească cu noi în limba română.

Malikian a continuat, povestind cum muzica evreiască l‑a ajutat foarte mult în adolescență. Pe când studia muzica în Germania, a interpretat această piesă într-un concert. În pauză, o doamnă elegantă s-a apropiat de el și i-a pus mai multe întrebări. Cum avea doar 15 ani și nu știa deloc germană, singurele cuvinte pe care i le putea spune erau „da, da, desigurˮ (acel ja, ja, natürlich). Foarte bucuroasă, femeia a chemat câțiva prieteni mai tineri, care i-au mai pus câteva întrebări, iar el, aprobându-i din nou, i-a făcut și pe ei fericiți. Atunci și-a zis că Germania este o țară minunată, știi să spui doar „da” și aduci bucurie tuturor! După concert, s-a găsit cu greu o persoană care să-i traducă discuția în franceză. A aflat că fusese întrebat dacă este evreu, dacă interpretează muzică evreiască și dacă ar dori să cânte la o nuntă. A ezitat, dar nu a mai fost lăsat să dea înapoi sub nicio formă, nunta trebuia să aibă loc. A avut doar o săptămână la dispoziție ca să învețe piesele potrivite pentru eveniment. În cele din urmă, „a reușit să-i cunune pe cei doi tineri”. Ca urmare a acestui succes, a avut parte de patru ani plini de nunți evreiești. A putut astfel să câștige mulți bani care l-au ajutat să se întrețină.

Pisando Flores a început cu un sentiment de mister, adus în prim-plan de orchestrație și de melodicitatea viorii lui Malikian. Tensiunea s-a dezvoltat treptat, crescând în intensitate odată cu evoluția temelor muzicale. Interacțiunea cu orchestra a oferit un fundal sonor bogat, în timp ce vioara solo își desfășura linia melodică, uneori cu impetuozitate, alteori cu delicatețe.

Aceasta a fost piesa în care Ara a avut cel mai alert joc de scenă, pe alocuri chiar cu sărituri într-un picior à la Angus Young, chitaristul trupei de hard rock AC/DC. A reușit astfel să transmită un vibe extraordinar publicului, energia sa fiind molipsitoare.

A urmat o poveste din mai scurta perioadă în care a studiat și locuit la Londra. Aici, Ara a reușit să se alăture trupei de acompaniament a lui Boy George, cu care a repetat și pregătit un concert. Însă, chiar în ziua concertului, și-a cumpărat un disc al grupului britanic de rock alternativ Radiohead, al cărui mare fan era. Ascultând albumul, a uitat pur și simplu de concert. Când a ajuns la sală, cu mai bine de o oră întârziere, impresarul lui Boy George l-a întâmpinat și i-a spus că nu va mai cânta niciodată cu ei. Această experiență l-a determinat să se mute la Madrid, unde a reușit să intre într-o orchestră simfonică.

Ca un omagiu adus trupei Radiohead, a rescris hitul lor Paranoid Android pentru vioară și orchestră, interpretând această piesă în cadrul programului serii. Malikian a substituit practic rolul chitarelor și tobei cu cel al orchestrei simfonice, în timp ce vioara a preluat rolul solistului vocal.

Ara interpretează melodia principală cu un ton expresiv și puternic, utilizând adesea fie un vibrato intens, fie glissando-uri dramatice. Schimbările dinamice, de la pasajele lirice la cele energice, conferă piesei o profunzime aparte. Vioara devine elementul central în această versiune, înlocuind vocea lui Thom Yorke, dar reușind să transmită emoțiile melodiei originale – frustrare, disperare, dar și tandrețe și încântare. Această abordare ilustrează perfect conceptul de crossover clasic, unde granițele dintre genuri sunt estompate, realizându-se astfel o intersectare perfectă a timpurilor muzicale.

Ajuns cu povestea lui în Spania, Ara ne-a mărturisit că, în timp ce cânta la diverse spectacole de balet, a simțit izolarea din fosa Orchestrei Operei. Toată atenția, căldura și aprecierile publicului erau îndreptate doar spre balerini, deși dansul nu s-ar fi putut desfășura fără contribuția instrumentiștilor. Din acest motiv, a prelucrat un vals de Ceaikovski și ne-a rugat ca, pe parcursul interpretării, să ne concentrăm toată atenția asupra instrumentiștilor.

Odată începută piesa, Ara a coborât de pe scenă și s-a plimbat printre scaune, interacționând astfel direct cu publicul. Cu siguranță ar fi ajuns și în zona a treia de scaune, unde mă aflam și eu, dacă nu i-ar fi stat în cale pupitrul tehnic al echipei de scenă, organizatorii neluând, pasămite, în calcul și factorul de imprevizibilitate care constituie, nu-i așa?, o marcă distinctivă a acestui artist unic și nonconformist.

Fără a mai face referiri la întâmplări din trecutul său, Ara Malikian a prezentat foarte pe scurt propria-i variantă a hitului pop-rock Life on Mars de David Bowie.

Interpretarea lui Malikian a păstrat esența piesei lui Bowie, ale cărei versuri explorează dorința de evadare dintr‑o realitate cotidiană plină de confuzie, frustrări, contradicții și superficialitate, și se întreabă dacă nu ar exista cumva o viață mai bună „pe Marte”. Ara a adus și în acest cover un plus de emoție prin tonurile clasice și calde ale viorii și orchestrației.

Cum din păcate se apropia finalul show-ului, Ara a povestit din nou cu mult umor despre câteva aspecte ale concertelor, pe care nu le-a înțeles niciodată. De ce se anunță întotdeauna că urmează ultima piesă, când, de fapt, nu e ultima? De ce, la final, când orchestra salută publicul, se ridică mai întâi în picioare prim-violonistul? Arătând spre prin-violonistul orchestrei timișorene, a mărturisit că din postura acestuia, în care a fost și el mai mulți ani, uita mereu de protocolul din final. Astfel, nu și-a dat seama de ce colegii îi făceau semn cu capul: sus, sus. Nereacționând, se trezea că era tras de umeri din spate și ridicat în picioare. Apoi, de ce dirijorul și solistul ies de pe scenă în aplauzele publicului, doar pentru a se întoarce și a saluta din nou? De ce și de unde a început acest teatru din finalul concertelor? El niciodată n-a înțeles asta! În timp ce membrii orchestrei și publicul se amuzau de aceste observații, Ara a anunțat că urmează „ultima piesă, care de fapt nu e ultima” – Introduction and Rondo Capriccioso de Camille Saint-Saëns, care a fost și momentul meu muzical favorit al serii. Această piesă pentru vioară și orchestră a fost dedicată marelui violonist spaniol Pablo de Sarasate, care a interpretat-o în premieră, sub bagheta compozitorului, la 4 aprilie 1867.

În introducerea lentă, Ara a oferit o interpretare caldă, explorând frumusețea melodică și delicatețea temelor romantice. Această secțiune a permis publicului să aprecieze finețea controlului său asupra dinamicii interpretării. La intrarea în Rondo Capriccioso, Malikian a trecut la accelerări și schimbări rapide de arcuș în pasajele dificile din punct de vedere tehnic. M-a fascinat dialogul armonios și încântător dintre solist și orchestră, susținut de un acompaniament solid al instrumentiștilor. Orchestra a contribuit din plin la crearea unei atmosfere exuberante completând prezența scenică atât de atractivă a lui Ara, chiar și în momentele în care acesta a condus linia melodică principală.

Și această bucată, ca și cele precedente, a fost răsplătită cu aplauze îndelungi și cu strigăte de „Bravo!” venite din toate părțile asistenței.

Primul bis a fost un alt punct culminant al serii, piesa Pena, penita, pena – o reinterpretare instrumentală a unui cântec faimos din cultura spaniolă, popularizat în întreaga lume de cântăreața Lola Flores. Versurile și melodia variantei originale exprimă o durere profundă, un sentiment de dor și suferință („pena”) caracteristic muzicii flamenco. În versiunea instrumentală interpretată de Malikian, orchestra, cu coardele în prim-plan folosind tehnica pizzicato, a creat un fundal ritmic discret care a evidențiat vioara solistă. Aceasta a reușit să trasmită o atmosferă de durere solemnă – pe alocuri intensă și copleșitoare, pe alocuri reținută. Ara și-a demonstrat din nou abilitatea de a combina tehnica sa impresionantă cu o înțelegere profundă a emoțiilor umane.

Al doilea bis a fost Pisando Flores, încă o dată, cu întreg publicul ținând de data asta ritmul cu bătăi sacadate din palme pe parcursul temei principale.

Ara a mai ținut un scurt discurs de final. Și acesta plin de umor. A povestit – măgulitoare confesiune – că toate concertele lui le începe și le încheie cu Ciocârlia. Doar în România nu o cântă niciodată, pentru că îi este teamă că, dacă ar greși, românii – care iubesc atât de mult această piesă – l-ar „linșa”. În mijlocul râsetelor generale, au început acordurile Ciocârliei, cu care senzaționalul violonist de origine armeană a încheiat în mod spectaculos programul serii.

Aveam să aflu mai apoi, pe parcursul documentării pentru scrierea acestui text, că Ara Malikian este un mare admirator al muzicii tradiționale românești și că a studiat toți marii violoniști pe care i-a dat România. El a făcut această mărturisire într-un interviu acordat Roxanei Morar cu ocazia concertului susținut la Sala Palatului din București, pe 25 mai 2024. În cadrul dialogului, pe care îl puteți asculta pe site-ul radioromaniacultural.ro, Ara sublinia faptul că vioara în muzica tradițională românească este un instrument special, care impulsionează elanul creator. De asemenea, a menționat că multe dintre compozițiile sale „au nuanțe sonore tradiționale românești” și că este de părere că toți violoniștii care „își iau arta în serios” s-au inspirat, măcar o dată, „de ceea ce propune universul sonor românesc”.

Finalul a fost grandios, cu minute bune de aplauze în picioare, pe parcursul cărora Ara s-a îmbrățișat călduros cu dirijorul și prim-violonistul. Și, desigur, a părăsit scena pentru câ­teva momente, doar ca să revină și să salute publicul încă o dată. M-am uitat atunci la ceas – Malikian cânta de o oră și 20 de minute. Absolut incredibil cât de repede a trecut timpul. La ieșire, toată lumea era cuprinsă de o stare de fericire maximă, zâmbea și comenta la superlativ muzica ascultată. Starea de bine mă cuprinsese întru totul și pe mine, dându-mi acea senzație de plutire și libertate deplină.

Dacă veți avea vreodată ocazia să participați la un concert Ara Malikian, fie în România, fie în alt colț al lumii, nu ezitați să o faceți. Muzica lui, prezența sa scenică și prezentările pline de umor, vă vor transpune într-o lume a frumosului și a bucuriei.

Participarea la un concert al lui Ara Malikian nu este doar o simplă experiență muzicală, ci o călătorie palpitantă care îți rămâne în suflet mult timp după ce ultimele acorduri s-au stins. Cu vioara sa, Ara nu doar cântă, ci creează o legătură emoțională profundă între scenă și public, făcând fiecare concert o sărbătoare a artei sunetelor și a bucuriei de a trăi.