POEZIE

Viorel Mureşan
poet

Stofa

înserarea e o stofă
care ni se răsucește în mâini

pe măsură ce o întindem pe o masă
pare tot mai rărită

degetele ni se ating
printre firele de lână

o pasăre tulbură apa unei ferești
vrând să bea întunericul dinăuntru


Ceară de sigiliu

corabia era plină de găuri
și sufletul tău trecea prin ele
ca o pasăre care pleacă ori se întoarce la cuib
ca inima tânără care făcând curățenie în gardul de spini
se agață și sângerează-ntr-o floare

o goeletă ușoară la intrarea în port
mi te aducea de pe mare

fire lungi din părul tău au cusut
laolaltă soarele și luna
ziua și noaptea
și – horror vacui! –
golurile din privirile celorlalți

noi ne trecem din mână în mână
o pânză
gândind la șirul de răstigniri
care ies de-a lungul unei șosele
una câte una din ceață


Ar trebui să țin un jurnal

„de ce domnișoara nu cântă azi la pian:”

asta era o propoziție care atunci se scria
cu lopeți de petale albe aruncate pe geam

pentru că voi nu bănuiți încotro
vor zbura liniile așezate
pe obrazul ei de astru zbârcit

ea sta întinsă în mijlocul unei scrisori

umbrele
castanilor de la poartă
par cerșetoare cu saci în spinare
și mâna înfiptă în coamele
unor cai galopând pe pereți

acum ea se ridică-n picioare
cu fața și ochii îngropate într-o scrisoare
peste care se închide un plic


Fotoliu tăcut

o muscă
pare vârful unui creion
cu care degetele morții
își desenează umbra pe un perete


Mâna care își aruncă degetele în foc

noi suntem două mâini care
își scutură degetele în foc

privim
cum cineva ne așază bagajele
lângă un pod

trecem unul pe lângă altul
ca două corzi de vioară

un tren se aude cum urcă
turla bisericii


Avuții plutitoare

prin memoria mea
vântul aleargă cu o rochiță verde de brusture

să privim
cum se apropie un șir de ferestre de tren
cu călători întorcându-ne spatele

și cum se îndepărtează
cerul
în care auzim cum
se mai rupe câte-o cazma


Foileton

tu umpli abisul cu umbre de cai
și turnuri aflate în mers

răsucești secundele nopții
pe o nuielușă de trestie

asfințitul e scufundat
în duruitul unor ferăstraie mecanice

tot ce ne mai rămâne e
să ne îndepărtăm
de această sfârlează
rotindu-se

iar mirosul acela intens
de la pădurea de tei
mai lasă-l să putrezească în aer


Cana pictată

râme abia smulse din pământul proaspăt arat
sclipesc o clipă în soare
în ciocul unei păsări care se ridică la cer

așa își vede și ea ridurile
în cana cu apă

lăsată în fugă pe masă
de o copilă grăbită