POEZIE

Monica Rodica Iacob
poetă

Caii

Uneori mă gândesc la caii pierduți
și îi revăd în sălbatec galop.
Unii din ei privind înapoi
cu genunchii juliți
și privire de ploi
caii pierduți, caii pierduți...
Unde-i copilul?
adună ninsori –
tot mai foșnește frunza din noi
și-i mai aud slab nechezând
tot mai departe caii pe drum.


Memoria lacrimei

O lacrimă trecută prin anestezie
uneori cu atât rămâi
și nu-ți mai aduci aminte nimic,
ca peste păduri ceața
ca peste munte norul alb și pufos
ca un abur,
iar dincolo de ele, ca un pisc golaș,
rana deschisă,
ce ușor-ușor aștepți să se vindece
după ce chirurgul a scos „răul”
și a cusut-o
cu ață chirurgicală
ca o dantelă de macrameu.


Șansă

Asemeni unui cuib de barză gol
într-un anotimp târziu,
când tristețea pășește pe stradă
îmbrăcată în paltonul cel vechi
și liniștea îți sparge timpanele,
nu există cadou mai mare
decât timpul
când încă mai poți traversa strada
ținându-te de mână
cu cel drag,
deoarece lucrurile importante
nu se văd
se simt,
chiar fluturele ce zboară
– această efemeridă -
ne învață a nu ceda,
fiindcă
tăcerea e cea mai grea dintre toate
sunetele.


Taină

Îngerii coborau din cer
unul câte unul
lângă patul meu
cu cearșaful și perna din hârtie albă
creponată,
parcă îmi auzeau foiala
când la stânga când la dreapta
în timp ce eu nu reușeam să mă trezesc,
unul din ei s-a cuibărit într-un vis
și n-a mai vrut să plece de acolo,
stătea și parcă privea
mai bine zis pândea
deschiderea pleoapelor mele
și
se ruga
doar el știa ce,
căci eu nu l-am auzit.


Ilustrată cu castani înfloriți

În parcurile Oradeei
castanii stau înfloriți în luna lui iunie,
policandre albe. Luminoase. Direct în natură
asemeni candelabrelor din catedrale,
noi privim pe geamul clinicii
și ne așteptăm rândul
înșirați cuminți, unul după celălalt.
– ne vom face bine, îmi spun cu speranță
doar suntem pe mâini bune, cu tratament de ultimă oră -
mai ales că afară este o adevărată sărbătoare
de flori albe înmiresmate ale castanilor.

Noi în mijlocul catedralei naturale ce ne
înconjoară
stăm pe paturi imaculate și primim picătură
cu picătură leacul miraculos.

Noi aici sus
jos parcul catedrală cu castanii înfloriți
albi înmiresmați, ne împresoară,
deasupra noastră, Dumnezeu.


N.R. Poeziile ne-au fost transmise de poetă de pe patul de suferință.