PROZĂ

Lajos Nótáros
eseist

Vizita
(Die Besichtigung)

În gară eram așteptați de Else și Muți. F. s-a dat jos prima și se uita la mine până am reușit să ating peronul cu piciorul, abia după asta s-a uitat definitiv în direcția lor. Stăteau câțiva pași mai încolo, în fața ușii celei mari care te ducea în holul gării, Else ținânând-o de mână pe fiica ei, amândouă urmărindu‑ne cum ne dăm jos din vagon. Au pornit deodată, F. și ele două întâlnindu-se după câțiva pași. F. și-a deschis larg brațele uitându-se zâmbind la Muți. Micuța a făcut încă un pas, ajungând astfel între brațele ei, lăsându-se îmbrățișată oarecum neconvinsă, dar încercând să nu arate asta, uitându-se curioasă la mine, cel care încă veneam în spatele mătușii care o strângea din ce în ce mai tare în brațe. În cele din urmă s-a desprins din îmbrățișare și a fugit cu pași mărunți spre mine. M-am ghemuit în fața ei să ne aflăm la aceeași înălțime și am prins-o de o mână. Era ca în fotografiile trimise în anii din urmă mătușii sale, ba, poate și mai năstrușnică. Am stat așa ochi în ochi câteva secunde, după care mi‑am adus mâna dreaptă de la spate, arătându-i păpușa promisă. A râs de s-au întors toți de pe peron spre noi. M-am ridicat și am prins-o de o mână, în timp ce mă-ndreptam spre mama ei care tocmai a terminat îmbrățișarea obligatorie cu sora ei, uitându‑se acum cu vădită încântare la noi doi, cum ne apropiam ținându‑ne de mână.

În poză e Muți (Muzzi), fiica Elsei.
A murit prin anii optzeci în Elveția.

Am văzut-o și pe ea în fotografii, dar în cazul ei diferența dintre poze și realitate era eclatantă. Asemănarea cu F. se reducea doar la contururi, amănuntele însă o transformau într-o ediție mult îmbunătățită a acesteia. Iar această impresie a devenit realitate palpabilă când a început să vorbească: „Ei, în cele din urmă ne și vedem în carne și oase chiar aici, la Arad”. A venit spre mine întinzând o mână fără să o miște parcă.

Ieșind din gară cu hamalul după noi, totul a devenit simplu și evident. F. mergea cu un pas în fața noastră, noi trei după ea, cu mine la mijloc, ținând-o pe Muți de mână în continuare, Else, pe partea cealaltă, îmi vorbea fără încetare. „Mergem cu autobusul. Da, avem și așa ceva aici la noi. Avem și tramvai, dar nu este electric ca la Praga. Lui Muți îi place tare sus, la etaj, cum se spune. Noi, femeile, ne punem jos, să nu ne strice vântul părul, dar voi doi puteți urca, de acolo se vede orașul mai bine. Mergem până la capăt, în fața hotelului. Te cazezi, iar de acolo până la noi mai sunt doar câțiva pași”. Zis și făcut: cele două femei s-au introdus la parterul autobusului, hamalul având grijă să aranjeze valizele noastre în spațiul din spatele lor, nefiind deloc surprins că F. îi plătește serviciile și nu singurul bărbat din grup. Eu cu Muți ne-am cățărat, pe o scară strâmtă, dar sigură, la etaj, supravegheați cu bunăvoință afișată de cei doi mustăcioși care colaborau, se pare, la funcționarea autobusului. Unul dintre ei, într-adevăr, a venit după noi, spunând, într-o germană ireproșabilă, costul biletului. De această dată, am plătit eu tot, inclusiv biletele doamnelor de jos, așa cum i-am atras atenția mustăciosului. „Natürlich”, a dat din cap acesta, după care s-a îndreptat satisfăcut spre ceilalți călători care au ales etajul busului. Erau destui, chiar și câteva doamne emoționate de călătoria scurtă care va urma. Una însă, pe care o vedeam doar din spate, stătea chiar în față, rezemată invizibil de balustradă, uitându-se atentă în dreapta. Mi-am dus și eu privirea în direcția indicată de capul ei. Era tramvaiul care trecea nu departe de noi, tras de o mică locomotivă care scotea nori de fum negru la fiecare opintire mai serioasă. „Eu nu mai călătoresc cu tramvaiul.” a spus Muți observând atenția mea. „E fum și miroase urât, busul e mult mai frumos și aici de sus vezi tot, chiar și acoperișul caselor.” După care, cu păpușa în poale, a schimbat brusc subiectul. „Tu de ce nu stai la noi?” I-am spus că nu au cameră și pentru mine și că nu este nicio problemă, stau la hotel doar noaptea, în rest vom fi împreună. A zâmbit, dar se pare că nu am convins-o: „Ai putea dormi cu mine. Și cu păpușa...”

Muți avea dreptate cu perspectiva, mi-am putut da seama imediat după ce autobusul a pornit după o scurtă smucitură care a declanșat câteva firave țipete feminine. Până și doamna din botul mașinii a făcut un pas în spate, strângând tare de balustrada de fier care înconjura, deasupra peretelui de sus, mașina. S-a și întors un pic, aruncând o privire spre noi, încercând, evident, să își dea seama de relația dintre mine și fetița de lângă mine. Și-a reluat apoi poziția pe-ndelete, urmărind peisajul care trecea încet, nițel hurducăind, pe lângă mașina în mișcare. Avansam pe un lung bulevard care devenea din ce în ce mai spectaculos cum ne apropiam de zona centrală. Casele cu un etaj au dispărut dintr-o dată, locul lor fiind luat de adevărate palate, cu nimic deosebite de cele din Praga sau Viena, asta ca să nu mai vorbim de Berlin. Uimit de cele văzute, era să nu observ un grup statuar aflat chiar la mijlocul căii, atât de aproape de noi în trecere încât mi-am făcut impresia că puteam să-l ating dacă aș fi întins mâna.

I-am zâmbit fetiței de lângă mine, închizând astfel subiectul sensibil al prezenței mele, m-am ridicat cu băgare de seamă și m-am dus lângă doamna din botul mașinii să văd mai bine. Obișnuit deja cu ritmul autobusului, nu era o problemă să stai acolo, ținându-te de balustradă și să te delectezi cu perspectiva panoramică care ți se înfățișa astfel. Nu m-a surprins nici doamna care a început să vorbească în germană, comentând ce vedeam. „E monumentul dedicat liderului revoluției maghiare din 1848. Nițel romantic și cam deplasat. Omul nu le avea cu gesturile astea demonstrative”. M-am uitat înapoi să văd despre ce e vorba. Figura centrală se apleca umil și măreț în același timp spre un om aflat în fața sa în genunchi. Da, am înțeles exact ce a vrut să spună doamna, mi-am luat elan și am întrebat-o direct: „Dar numele orașului, ce înseamnă? Are vreun înțeles în vreuna din limbile vorbite aici?” A râs, uitându-se înainte, în direcția în care ne îndreptam, după care, ținându-se cu mâna stângă de bară, s-a întors drept spre mine, m-a privit atent în ochi și a început să vorbească exact cum mă așteptam să o facă: „Sunteți evreu, nu-i așa? Căutați înțelesuri peste tot. Da, poate fi ceva care are legătură. E atipic, aș zice, nu seamănă cu nimic din jur și nu are înțeles în nicio limbă care se vorbește pe aici”. Mă uitam la ea fără să spun nimic. Nici nu era nevoie, înțelegea totul dintr-o privire sau cuvânt. Sau dacă nu înțelegea, presupunea la sigur. A continuat după asta, schimbând subiectul pe nesimțite: „Ne apropiem de țintă. Hanul la care veți sta. Cel mai vechi hotel din oraș. Și eu acolo stau. Poate ne vedem, am câțiva cunoscuți care ar putea răspunde la întrebarea Dumneavoastră”.

N-a pornit însă imediat după ce mașina s-a oprit. A așteptat să se dea jos toată lumea, după care a pornit și ea spre scara care se arcuia spre pragul de jos de deasupra drumului asfaltat proaspăt aici. Noi eram deja împreună, gata de plecare. Mai precis de despărțire. Însă ne uitam cu toții spre doamna care cobora fără nicio emfază atrăgând totuși atenția tuturor. „E Amalia Ratkowsky”, mi-a șoptit aproape în ureche Else, cea care stătea lângă mine. Nu știam de ce, nici nu m-am gândit, eram convins că voi afla mult mai multe despre ea în scurt timp. Mai ales că stăteam în același hotel.

II

Câteva clipe mai târziu a sosit Bernat, soțul Elsei. Golit de călători, autobusul etajat a pornit încet, bălăngănindu-se oarecum amenințător, lăsând spațiul de dinaintea hotelului pustiu. Oamenii au dispărut fără urmă în timp ce noi ne uitam după Amalia care s-a topit în cadrul ușii de intrare. „A sosit în oraș cu câțiva ani după noi, e aici abia de doi-trei ani, dar are deja orașul la picioare.” A început Bernat în timp ce femeile, cu Muți alergând în jurul lor cu păpușa în mână, discutau fără nicio grabă. „Nu frecventează niciuna dintre cele două sinagogi, dar donează lunar sume pentru amândouă. Mă rog, la cea de rit vechi nici nu ar fi bine văzută, din moment ce deține cea mai selectă casă de plăceri din oraș. Ea îi zice clubul desfătărilor rafinate, cei din oraș însă rămân la denumirea veche de Cocoșul Schiop. Aveți grijă cu ea, are un mod de a pune ochii pe toți cei interesanți sau folositori. Și îi cunoaște sau îi recunoaște din prima. E din Polonia, dar a umblat peste tot, inclusiv la Praga”. Mă gândeam, oare de ce ține Bernat să îmi spună toate astea, dar n-am ajuns la capătul gândului în timp ce ne despărțeam, cu promisiunea că seara ne vom revedea la ei, am luat-o cu hamalul după mine spre intrarea masivă, dar oarecum nesemnificativă. În hol am fost preluat de un alt servitor. A pornit pe scări de parcă eram un vechi client și știam unde mergem. Hotelul, dincolo de numele său, arăta bine, nu se compara cu cele în care am locuit prin Ungaria cu Ottla acum doi ani. Ajuns în cameră, una curată și foarte spațioasă, m-am aruncat pe pat. Încercam să realizez ce se întâmplă. E ceva aici ce nu înțeleg și nu mă deranjează. Familia Braun se poartă de parcă am fi venit în vizită, nu să anunțăm căsătoria cu F. Ceilalți se poartă cu mine de parcă ne-am ști de când îi lumea. Taxatorul din autobuz, până și șoferul, și-au ridicat pălăriile la despărțire. Pe drumul de la gară abia dacă am auzit altă limbă decât germana. Și asta după ce, din câte știu, majoritatea sunt unguri, dar sunt și sârbi și români destui. Dar cel mai straniu este orașul acesta care este și nu este în același timp. Nemaivorbind de faptul că de o vreme, încă de la plecarea din Budapesta, simt ceva neobișnuit în gât. Nu e răceală sau ceva asemănător, îmi dădeam seama dacă asta era.

N-am ajuns la nimic și niciunde când am auzit o bătaie discretă în ușă. După ce am spus apăsat „Ja”, servitorul care m-a adus până aici acum câteva minute și-a băgat capul și mi-a spus că sunt așteptat de Doamna Ratkowsky și încă doi domni la restaurant. Nu m-am mirat foarte tare, m-am aranjat un pic, m-am uitat în oglindă și i-am făcut semn servitorului că putem porni.

Din hol am luat-o oarecum paralel cu casa scărilor. Era un coridor strâmt, o intrare de peșteră. Cu atât mai mare a fost surpriza atunci când s-a terminat într-o sală de o frumusețe mai rară. Oarecum rotundă, cu o cupolă la mijloc, prin care lumina pătrundea difuză printr-un vitraliu cu decorații florale. Un fel de stil nou, dar în același timp foarte vechi. I-am văzut imediat pe cei trei, așezați la o masă aproape de nevăzut pentru cei care caută doar evidența. Doamna Ratkowsky zâmbea după un evantai pe care o mișca mai mult pentru efectul vizual, cei doi bărbați de lângă ea, eleganți și sobri, într-o așteptare neostentativă. S-au ridicat toți după ce m-am oprit la masă, am făcut prezentările, după care am așteptat cu toții ca Doamna Ratkowsky să se așeze. Servitorul s-a retras fără urmă, iar noi, după ce am luat locuri pe scaune ne uitam unul la altul, așteptând continuarea. De fapt o așteptam toți pe ea, singura femeie între trei bărbați, dar care părea că este cea care dă tonul în toate. „Da...”, a început ea după o scurtă vreme, lăsând o pauză de reculegere, parcă, înainte să continue: „Domnii Goldberg și Rozsnyai au ținut neapărat să se întâlnească cu Dumneavoastră, după ce le-am spus cine a sosit pe nepusă masă în oraș”. La mirarea mea abia schițată, a continuat după un scurt chicot: „Da, vă cunosc încă din Praga, dar ne-am întâlnit și acum doi ani la Budapesta. Mai precis, eu știam că sunteți acolo și vă îndreptați spre front, la soțul surorii Dumneavoastră. Cunosc o mulțime de lume în Praga și la Budapesta, în frunte cu prietenul Dumneavoastră Max”.

Încercam să îmi amintesc ceva, dar nu apărea nimic. Doamna era atât de remarcabilă încât n-aveam cum să o uit dacă ne-am fi întâlnit măcar odată la Praga sau altundeva. N-am ajuns la nimic când, îmbărbătat de tăcerea Doamnei Ratkowsky, a intervenit domnul cu nume evident unguresc. Tot într-o germană perfectă: „Nemaivorbind de faptul că noi trei suntem, probabil, singurii din acest oraș care am citit Die Verwandlung. Și, dați-mi voie să răspund și la întrebarea Dumneavoastră adresată Domnei Ratkowsky în autobus: există cel puțin două, de fapt trei posibilități în ebraică pentru numele orașului. A fugi, a deveni liber și a tremura de frică, depinde de foarte puțin: arad, arod, harad. Ultima varianta, harad, poate fi și termenul pentru Herod. Asta este cu vocalele, se schimbă în timp, cine să știe asta mai bine ca noi. În prima menționare a orașului forma este Orod. „Desigur, a preluat vorba foarte firesc domnul Goldberg, toate astea sunt presupoziții, ipoteze, dar prezența evreilor în zonă este documentată din cele mai vechi timpuri. Chiar dacă cea din perioada turcească este ocultată, din motive lesne de înțeles. Însă să trecem la subiect, cred că toate astea vă interesează doar așa colateral”.

Nu știu de ce, dar mă simțeam din ce în ce mai comod și liniștit, oarecum fericit, așa că m-aș fi așteptat să fie surprinși de izbucnirea mea, dar nici vorbă: „Chiar că ar fi bine. Mă bucur că am aflat câte ceva despre numele orașului, însă ceea ce mă interesează cu adevărat acum este motivul pentru care ați ținut să vă vedeți cu mine. N-aș crede că este legat de ceea ce ați citit în Die Verwandlung.” Se uitau la mine toți trei zâmbind. Un zâmbet nu neapărat răuvoitor, dar oarecum neutru, superior. Chiar și asta mă desfăta, dar am hotărât să mă port reținut, așa voi afla și voi înțelege mai multe. Poate. De pe acum perfect previzibil, a început Doamna Ratkowsky. Firesc și binevoitor: „Domnii numai de asta sunt aici. Personaje importante în oraș, fără să epateze cu asta. Mă ajută în tot felul de chestii, afacerea în care mă învârt de o vreme, are nevoie de susținerea discretă a oamenilor importanți. Și probabil sunt singurii care realizează că avem printre noi un scriitor ales, de mare viitor. Dar, într-adevăr, motivul este altul. Ține de convingerea mea că sunteți pe cale să faceți o greșeală”.

Am lăsat ca cele spuse să facă înconjurul lumii, în timp ce realizam cu plăcere că un zâmbet frivol îmi acoperă fața, iar cuvintele pornesc sigure pe ele: „Greta Bloch îmi vorbea de o prietenă a ei, Amalia. Trebuia să caut de la început după nume, nu după persoană. Numai cuvinte de admirație. Îmi spunea câ­teodată, inclusiv în scrisori, că nu poate decide între F. si această Amalia. Chiar dacă era evident pentru ea că singura ființă cu care se înțelege întru totul este ea. Amalia. Nu-i dădeam prea mare importanță, dar de câteva ori mi-a trecut prin minte că ar fi interesant s-o cunosc. Iar acum această Amalia, pentru că sunt sigur că am întâlnit-o, îmi spune ceva de care sunt și eu convins: că sunt pe cale să comit o mare greșeală. Nimic nou, de altfel”.

Nu se mai punea problema să verific efectul celor zise de mine. Știam că de data aceasta, probabil singura dată de când mă lupt cu viața, am nimerit-o. Și tot pentru prima oară, lucrurile depind de mine. Nu de tata, nu de Ottla, nu de F, ci de mine. Iritarea din gât a devenit, probabil din cauza emoției ascunse, mai intensă, încercam să-mi dau seama dacă e chiar asta sau e ceva fizic. Nu mâncasem nimic, am băut un ceai, în timp ce ei sorbeau câte un pahar de șampanie. Mi-am cerut scuze, spunând că mă duc până la toaletă. Șeful de sală, aflat chiar la ieșirea din tunel, mi-a făcut semn, arătându-mi unde se află. Am intrat în trombă, fiindcă simțeam că ceva vrea să iasă din mine. Am tușit deasupra chiuvetei, mi-am scos batista, dar nu s-a întâmplat nimic, nu am vomitat, am înghițit ceea ce părea că nu mai vrea să iasă și m-am șters pe buze. M-am uitat într-o doară, observând că pe batistă a apărut vag o urmă roșie, parcă de sânge.

III

Am venit înapoi la masă ușurat definitiv. Ceva nemaiîntâlnit și simțit, era aproape neverosimil că pot simți astfel. Cei trei mă așteptau cu un zâmbet uniform pe buze, de parcă eram cu toții în cunoștință de cauză. „Domnii pleacă, v-au așteptat doar să-și ia rămas bun”, a spus Amalia cu aerul că anunță ceva nemaipomenit și irepetabil. Și într-adevăr, a urmat un scurt moment în care cei doi, asigurându-mă de aprecierea lor și de onoarea în care s-au simțit scufundați în aceste câteva minute, și-au luat rămas bun. Domnul Goldberg s-a uitat în treacăt la Amalia, indicând ceva despre care eu nu ar fi trebuit să am habar, dar pe care o aveam și eu în minte. S-a uitat apoi la mine, ca unul care se pregătește să spună poanta unui banc de mare rafinament: „Știm cu toții, nu-i așa, că este vineri, treisprezece”.

Rămași în doi, Amalia a continuat de parcă nici nu s-ar fi întrerupt vreodată: „Vom continua la mine, sus. Este mai comod și nu trebuie neapărat să ne purtăm bine. Vom lua și o cină, pentru tine am comandat ceva lângă orez, așa cum știu că îți place. Plec eu prima, tu vei veni după câteva minute, doar să dau indicațiile chelnerului”. A trecut de la dumneavoastră la tine de parcă asta ar fi cel mai firesc lucru în situația dată. Și în cele câteva minute cât am rămas singur, a trebuit să realizez că are din nou dreptate. Amalia nu se asemăna cu nicio femeie pe care am cunoscut-o și eram sigur că nici în viitor nu voi mai cunoaște una ca ea. De fapt situația nu se asemăna cu nimic trăit de mine până atunci. Cel mai important că nu aveam gânduri. Nu-mi trecea nimic prin cap. Dar nici emoții nu aveam. Cred că pentru prima oară în viață eram identic cu mine însumi. Lumea devenise simplă și de la sine înțeles. Sensurile ascunse au dispărut. Toate astea le formulez acum, atunci doar am pornit, îndreptându-mă pe drumul deja cunoscut spre apartamentul ei. A fost simplu: la capătul scărilor de la etaj mă aștepta un servitor. A făcut un pas lateral indicând prin poziție direcția. Era ușa de la capătul coridorului, servitorul mi-a deschis-o, iar eu am intrat, în timp ce ușa se închidea liniștită în spatele meu. Amalia stătea dincolo de hol, în camera de zi, astfel ca să o văd din poziția în care eram. Am înaintat fără nicio emoție. Mă urmărea și ea cu aerul cel mai natural din lume până am luat loc la masa pregătită pentru două persoane față-n față. Avea pe ea o rochie lejeră albastră, una care sublinia cu subtilitate tot ce ascundea. A luat loc la masă, a ridicat paharul de șampanie și atunci m-am uitat în dreapta mea. Era un pahar de șampanie, dar conținutul nu părea să fie șampanie. Am ridicat ceremonios, m-am uitat la ea și am gustat: era șampanie. Franțuzească. De cea mai bună calitate. A râs scurt, după care a spus cu o voce care venea parcă din eternitate: „Atâta nu strică, ba dimpotrivă”. Apoi a pus jos paharul, așteptând să gust salata care părea o operă de artă. Dar și la gust tot așa se simțea. Am mâncat lejer, aruncând priviri la ea pe care le întorcea de fiecare dată, indicând firesc că au ajuns exact acolo unde trebuia. M-am uita și prin cameră, așa cum fac oamenii de obicei, așa cum eu nu am făcut niciodată până atunci. Nu era o cameră de hotel, era chiar o locuință mobilată cu rafinament, dar fără nimic exagerat. Emana liniște și pace, un loc în care te retragi și te simți bine. Eram pe sfârșite cu mâncarea, a început să vorbească, așa cum mă așteptam de altfel: „Da, Greta este una dintre prietenele mele. La un moment dat a și lucrat pentru mine. Este o foarte bună secretară, te poți baza pe ea. Dar atât, în rest nimic deosebit. Știu toată povestea. Am încercat să o opresc atunci când s-a dus cu scrisorile tale la F. Înainte mi le-a arătat mie. Voiam să îi spun că alea nu erau scrisori de dragoste, ci fragmente literare. Nu aveau nimic cu realitatea, ci doar cu imaginația. Am dreptate?” Am dat din cap fără mare convingere. Spunea lucruri pe care eu le știam, dar nu mi le-am spus niciodată. Era evident satisfăcută de tăcerea mea aprobatoare. „Să te duci acum la Brauni ar fi greșeala care le adună pe toate. F. nu este pentru tine. Iar tu nu ai cum să fi pentru ea. Știe și ea asta, altfel nu te lăsa să o amețești și să te amețești singur de cinci ani. Dacă rupi definitiv și irevocabil cu ea, în jumătate de an se va mărita cu unul”. S-a oprit mai mult ca să vadă dacă doresc să îi răspund. Realizând că încă nu m-am hotărât, a dat din cap a înțelegere și grijă. „Nu ai nicio obligație. Față de nimeni și cu atât mai puțin față de mine. Eu doar mă joc. Asta este slăbiciunea mea. Îmi place să mă joc. Mă bine dispune, chiar mă face fericită. Doar jocul”.

Mi se întâmpla pentru prima oară să înțeleg exact și fără rest ce îmi zicea celălalt. Și lumea în care trăiește ea, iar acum, pentru câteva momente, și eu. Uitându-mă la ea, observându‑i zâmbetul care se deschidea și se permanentiza, anunțând parcă un viitor și mai de înțeles, am întrebat-o doar atât: „Știi maghiara?” „Da”, a răspuns ea simplu și evident, de parcă aștepta întrebarea. „Avem o ramură a familiei în Ungaria, care locuia pe atunci într-o comună mai mare, nu departe de Balaton, mi-am petrecut verile copilăriei acolo. Nu am învățat-o acum, de când sunt aici. De altfel, aici m-aș descurca și dacă aș vorbi doar germana, acolo nu aveam cum, toți vorbeau doar maghiara. Și numai maghiara”.

Noaptea spre dimineață m-am trezit, din nou, că mă râcâie ceva în gât. Am deschis ochii, uitându-mă la tavanul pe care umbrele se jucau între ele în lumina firavă care intra pe lângă draperiile ferestrelor. M-am întors încet spre Amalia, dormea cu fața spre perete, îi vedeam doar contururile pe care acum le cunoșteam de aproape. M-am sculat încet și m-am dus până la baie. Era o liniște imposibilă, nu mișca nimic, nu se întâmpla nimic. Era liniște și în mine, o liniște care nu s-a terminat nici când am văzut saliva amestecată cu sânge pe care am scuipat‑o în chiuvetă. Mi-am clătit gura, am băut o înghițitură de apă și m-am dus înapoi în pat, încercând să mă furișez fără să fiu sesizat. Dar deja pe drum spre pat, simțeam că sunt urmărit, iar ajungând acolo am văzut și perechea de ochi care mă urmărea. „Trebuie să mergi la doctor, imediat când ajungi la Praga. Poate ar fi și mai bine la Viena”. M-am băgat sub cearșaful pe care îl foloseam în loc de plapumă, având în vedere căldura care intra în casă prin toți porii. Amalia a continuat netulburată schițarea programului: „Dacă nu te mai duci la Brauni, F. poimâine se va întoarce la Berlin. Tu trebuie să pleci mâine, duminica stai la Budapesta, eventual vorbești cu un amic să te aștepte luni la Viena, să mergeți acolo la un medic bun. Ai astfel și un motiv verosimil de ce nu te-ai mai dus la cină la Brauni. Contează prea puțin cât este de adevărat, important e să fie de necontestat”.

Practic și calculat. Așa cum gândesc și eu, dar acționez mereu invers. M-am întors spre ea, am pus mâna pe capul ei și am zis doar atât: „Nu mai am timp, Amalia”.

„Tocmai de aceea”, a șoptit ea...

Notă: În iulie 1917 Franz Kafka a venit cu logodnica sa, Felice Bauer, la Arad, la sora acesteia, Else, căsătorită Braun. Era o vizită care trebuia să anunțe data căsătoriei dintre cei doi. Este însă arhicunoscut că s-au întors separat de la Arad, iar căsătoria cu Felice nu s-a mai realizat. Kafka efectiv nu pomenește numele orașului nici în jurnal, nici în nenumăratele scrisori care se învârt în jurul celor întâmplate atunci.