PROZĂ

Diana Dobrița Bîlea
prozatoare

Spărtură în zidul zilei
(fragment de roman)

În gară, Floarei i se spuse că primul tren pleacă spre București și ea cumpără biletul fără să stea pe gânduri. Intră în vagon cu inima și grea, și ușoară. Îi părea rău că se desparte de Lao Tzu, dar se bucura că se îndepărtează de locul unde arseseră de vii trei oameni. Acum, când scăpase de acolo, se miră că a putut să reziste atâta vreme cu răcnetele lor de groază și de durere în auz, de dimineață până seara. Nu știa cum de nu înnebunise. Îi dăduse Dumnezeu putere să viețuiască împreună cu urletele unite într-un fel de entitate de sine stătătoare. Cu entitatea aceasta se luptase ea zi și noapte acolo și nici acum nu voia s-o slăbească. O simțea alături, venise după ea. Îi devenise umbră. Nu avea nicio idee despre cum ar putea s-o lase în urmă.

Se așeză pe locul ei, la margine, și se uită pe fereastră pentru a ocoli privirile oamenilor. I se păruse că toți se uită la ea cu asprime, ca și când păcatul i-ar fi mirosit mai tare decât parfumul bărbătesc al lui Lao Tzu, din care pulverizase puțin pe reverul hainei înainte de plecare. Era și un grup de pasageri veseli, toți tineri, dar aceștia parcă nici n-o vedeau. Vorbeau puțin mai tare, glumeau și râdeau la toate replicile. Buna lor dispoziție îi netezi și ei unele asperități ale sufletului și o ajută să respire mai bine.

Se gândi la ce va face în București. Va putea să doarmă în gară până când își va găsi de lucru și o gazdă. Dacă nu va avea încotro, o să-i mai treacă o dată pragul judecătorului, care, dacă mai trăia, poate că s-ar fi bucurat s-o primească. Apoi se gândi că n-ar fi bine să se întoarcă la el. Avea nevoie să-și bea singură, și până la capăt, paharul cu mustul amar al atâtor greșeli. Își dădea voie să spere în izbăvire, dar știa că adevărata salvare va veni numai atunci când ochii ei vor putea vedea lumina prin pereții transparenți ai acestui pahar gol.

În timp ce se uita pe fereastră, cufundată în gânduri, îl zări, spre marea ei surprindere, pe Lao Tzu. Fusese în mulțime și tocmai se întorcea cu spatele pentru a părăsi gara. Asta însemna că a urmărit-o. A vrut să știe unde se duce și unde va putea s-o găsească. N-avea încredere că ea va răzbi de una singură și credea că va trebui să continue s-o facă pe bunul samaritean. Trenul porni și zgomotul roților o trezi ca dintr-un somn adânc.

„Nu, Lao Tzu nu trebuie să știe unde merg!” își zise și căută în jur o ieșire, vreo poartă prin care să poată fugi de această realitate.

Și găsi ceva, dar nu chiar poarta minunată de care ar fi avut nevoie, ci un fel de spărtură în zidul zilei.

„O să cobor la prima și-o să urc în trenul care vine”, hotărî.

Și așa făcu. Celălalt tren venise imediat și nu avusese timp să se dezmeticească. Urcase fără să aibă habar încotro se îndreaptă. Fu mulțumită când auzi scârțâitul roților și își puse nădejdea că destinația este cea justă, fiind aleasă de bunul Dumnezeu și nu de ea. Așa că nici nu mai întrebă unde merge.

Se răcori făcându-și o cruce mare, expiră aerul greu din plămâni și se relaxă.

„Fie ce-o fi!” își mai zise.

Abia când îl văzu pe controlor își dădu seama că n-are bilet. Îl privi cu atenție sperând să găsească în el un om cumsecade, care s-o înțeleagă. Era scund, îndesat, doar cu puțin păr grizonant rămas pe partea din spate a capului, cu ochelari ale căror lentile groase, rotunde și prea mari pentru fața lui îi dădeau un aer ușor ridicol. Ea îi explică situația, dar bărbatul, dinspre care venea un damf de vodcă ieftină, nu vru să asculte tot și nu se lăsă impresionat de poveste.

– Domnișoară, la prima cobori, hotărî el. Respectăm regulile.

Sughiță. Privirea aspră i se mai înmuie când văzu surâsul neașteptat al celei pe care se pregătea s-o dea jos din tren. Când zâmbetul acesta se transformă într-un râs mai mult nervos decât vesel, își afundă capul între umeri de parcă ar fi venit dintr-odată ploaia și ar fi vrut să se apere de picurii ascuțiți și reci.

– Nu știu de ce râdeți, domnișoară. Eu... Eu nu sunt băut.

Ea râse și mai tare și ar fi vrut să-l ironizeze cu o vorbă mai degrabă dulce decât mușcătoare, dar bărbatul se enervă imediat:

– După ce că ești hoață, mai ești și fandosită!

Nu rușinea că a râs de controlorul turmentat atârna greu în inima ei acum, ci mirarea. Rarăul nu voia să se despartă de ea, mai avea ceva să-i descopere, poate mai trebuia s-o supună la probe de netrecut și la caznele care vin negreșit după aceea.

Lăsă în urmă clădirea mică a gării și, privind în sus, către un Dumnezeu ascuns în dosul norilor, nu văzu decât pădurea. Era aidoma unei ființe uriașe, toată verde, cu trupul deșirat pe orizontală și pe verticală, hotărâtă, parcă, să cucerească și piscurile golașe ale Rarăului. Merse la întâmplare, iar pașii n-o purtară către inima acelei localități, ci în sens opus. Când obosi, se opri. Se așeză pe o piatră și privi în jur. În sus, se vedea pădurea, iar în jos, o pășune cu iarbă fragedă, numai bună pentru mioarele flămânde. Se ridică hotărâtă să cuprindă mai mult cu privirea și chiar zări o stână între câțiva copaci umbroși. Pe versantul unui deal pășteau într-adevăr niște oi și acum, că le văzuse, le auzi și tălăngile. Se gândi că n-ar putea lipsi de lângă turmă câinii ciobanilor, neînvățați cu străinii, și se sperie. Dar până să-și facă un plan de apărare în caz de pericol, se pomeni că un dulău aleargă deja în salturi spre ea. Tot ce avea la îndemână era geanta și îi strânse baierele pentru a lovi cu aceasta la o adică. Agresorul se apropia turbat de furie, iar după el mai veneau câțiva, chemați de lătratul lui fioros. Floare îngheță. Trebuia să se bată de una singură cu o haită de câini ciobănești? Cum să iasă teafără și din asta? Spre norocul ei, ajunse înaintea lor un cioban. Avea, ca toți păstorii, un toiag în mână, de fapt un băț drept, făcut dintr-o creangă a unui alun. Pe acesta îl ridică el și câinii se opriră ca la o comandă, schelălăind ușor, așezându-se apoi pe picioarele din spate și dând bucuroși din coadă.

Floare expiră lung, scoțând astfel din ea frica de moarte care aproape că-i otrăvise sufletul, apoi inspiră și mai lung, trăgând în locul acesteia un abur plăcut, venit din afară sau dinăuntru, dintr-o bucurie nelămurită. Omul din fața ei era îmbrăcat ca un cioban, cel puțin așa credea, pentru că nu mai văzuse unul în realitate până acum. Purta pe deasupra o sarică lungă până la glezne, iar pe dedesubt, pantaloni groși de dimie și un pulover gros din lână. Pe cap îi stătea bine o căciulă din blană de miel. În loc de opinci, cum se aștepta ea să vadă, avea niște bocanci negri, prăfuiți de drumul lung printre mioare. Floarei i se păru cunoscut și-l privi lung, cu o îndrăzneală datorată acestui simțământ plăcut. Îl mai văzuse cândva, deși nu-și amintea decât privirea aceasta blândă și zâmbetul de om tare bun la inimă. Era un bărbat tânăr, cu o înfățișare frumoasă.

– M-ar fi sfâșiat oare? îl întrebă arătând cu mâna spre câini.

– Da. După ei, nu trebuia să fii aici.

– M-am oprit doar să mă odihnesc, n-aveam de gând să rămân. De unde ai apărut? Nu te-am văzut când am făcut ochii roată.

– Eram pe aproape, în spatele unei movile. Mi-am dat seama că dulăii au văzut om și nu animal.

– Om rău?

Regretă imediat că a rostit aceste cuvinte. Mintea îi fusese sfredelită câteva clipe de faptul că doar oamenii răi sunt atacați de câini. Citise sau auzise asta undeva.

– Omul care se crede rău. O asemenea convingere i se vede pe față, i se citește în ochi, i se răspândește în corp ca niște metastaze și-l face să miroasă într-un fel pe care câinii pot să-l sesizeze.

– Și cum să scape bietul om năpăstuit de o asemenea convingere neonorantă și primejdioasă?

– Tot printr-o convingere, cui pe cui se scoate, nu? Trebuie să creadă că este bun.

– Creierul nu-i așa ușor de păcălit.

– Dar cine a zis că trebuie păcălit creierul?! Răul îl leagă pe om și mai tare de rău și îl chinuie până când îl pierde. Binele îl dezleagă, îl eliberează, îl face să se simtă ca păsările, cu aripi, vrednic să atingă înaltul.

Tânărul păstor privi brusc în sus și zise:

– O să plângă cerul o vreme. Ar trebui s-o iei din loc spre un adăpost. Dacă n-ai altă idee, te poți duce la stână până trece ploaia.

– Vii și tu?

– Nu pot să las mioarele singure.

Duse două degete la gură și fluieră. Auzindu-l, câinii se ridicară și porniră în fugă spre turma care păștea mai departe. Floare mai văzu un cioban, sprijinit în toiag printre oi și îmbrăcat la fel ca și cel din fața ei. Se miră când acesta o luă cu pași mari după câini, fără să-și ia rămas-bun. Îi păru rău că pleacă. Nu avea impresia că a întâlnit un cioban oarecare. Sentimentul acesta de regret săpă adânc în sufletul și-n cugetul ei până când, brusc, se lumină pe dinăuntru și își dădu seama de un fapt uluitor: ciobanul semăna la chip cu Acela care stătuse pe pat în chilia pustnicului Zaharia la începutul spovedaniei. I se înmuiară picioarele și i se așternu o ceață pe ochi. Când reuși să vadă din nou, vrând să-l strige și să-l întrebe mai multe, păstorul pierise. Parcă intrase în pământ. Căută să-și limpezească mintea, dar nu avu răbdare să găsească un răspuns satisfăcător și începu să alerge între povârnișuri și de la o stâncă la alta, în dosul cărora s-ar fi putut opri, pentru odihnă și meditație, misteriosul cioban. În timp ce se ostenea așa, îmbătată de esența tare a întâmplării și, poate, și de parfumul primăvăratic al ierbii, se întrebă dacă nu cumva visează. Cine era ea pentru a merita să i se arate fie și cel mai mic dintre îngeri? Cum să afle o păcătoasă îndurarea angelică, îndurarea divină? Nu putea să se amăgească. Și continuă să caute, mai abitir, izbucnind de data aceasta în lacrimi, gonind încoace și încolo, hohotind tremurat și rugându-se în cuvinte rostite anevoie, pentru că avea buzele umflate și grele. Oricât răscoli împrejurimile, nu-i fu dat să-l mai vadă o dată pe păstor. În schimb, îi veniră în minte ochii lui blânzi, vocea caldă și imaginea mâinii care ținea toiagul. Imediat, rămase pe loc, ca fulgerată. Mâna aceea nu putea fi a unui cioban adevărat. Fină, cu degetele lungi și subțiri, neobișnuit de albă, era mai degrabă mâna unui învățat.

„Învățat, învățător...”

Gândul acesta se dovedi a fi fost mai greu decât trupul ei și o puse la pământ. Nu mai avea putere nici pentru a sta așezată, așa că, de îndată ce atinse iarba moale, se întinse cu fața în sus. Văzu cerul împărțit în trei: bucata de la mijloc, cea de deasupra ei, era înnegurată ca un obraz trist și nu-i făcu bine privind‑o; celelalte două, de parcă n-ar fi aparținut aceleiași bolți, îi mângâiară cu mătasea lor albastră nu atât privirea, cât mai ales nevoia de a întrezări vreun liman al suferinței sale. Razele aurii pătrundeau în vâlcelele ce izolau partea întunecată a cerului, dar soarele stătea acum captiv în colivia de lacrimi care nu se îndurau să se risipească pe pământ. Și totuși, un trăsnet sparse norul acesta și-l prefăcu într-o ploaie cu picături mari și reci, care se amestecară cu pârâiașele izvorâte din ochii ei. Văzând urgia, își spuse că ar fi cazul să se ridice și să se adăpostească sub o stâncă, dar n-o făcu. Nu mai știa dacă nu vrea sau dacă nu poate. Pur și simplu n-o mâna nimic să schimbe ceva. Simțea în fiecare celulă a ființei sale măreția unei taine pe care nu putea s-o mărturisească decât tăriilor văzduhului, acum și aici.

„O întâlnire minunată...”

Atât putu să-și spună în gând. Apoi zâmbi și plânse în continuare liniștită, privind înăuntrul ei la imaginea mâinii fine, pe care nu știuse s-o sărute, a bunului păstor.