LECTURI PARALELE
Doina Adriana Nicolăiță
eseistă
Între ludic și metafizic[1]
Hanna Bota este un spirit deschis, căutând sensuri profunde dincolo de cele trăite. Continuu își sondează propriile disponibilități literare și spirituale. Mărturisește despre sine: „Tot ce trăiesc, într-un fel sau altul, devine literatură”. Și avem toate motivele să o credem. Dovadă stau multiplele inițieri în teologie, filologie, etnologie, antropologie culturală precum și tot parcursul literar ascendent de până acum. Este o autoare fecundă cu peste douăsprezece volume de poezie, începând cu Candidați pentru ploaia târzie (1994) și până la cel mai recent De-a timpul (2024); cu șapte volume de proză de la Tabla de șah (2006) la cărțile de mare succes Ultimul canibal. Jurnal de antropolog (2012) și Trei femei, cu mine, patru (2023).
Așadar, este vorba de un timp efervescent pentru Hanna Bota, pe care îl fructifică literar într-un nou titlu de poezie. De-a timpul pare un joc conștient, de la spontan la bine lucrat, dar neluat prea în serios. Un joc plin de înțelesuri. Poeta alege forța simbolului (cercul/ roata, barca, monada, chipul, balanța, pendulul, timpul și clipa, ceasul, cheia, trenul). Adaugă un plus imaginarului poetic, lărgind sfera reflecțiilor personale dincolo de con-strângerile temporale, acel bine cunoscut fugit irreparabile tempus. Aidoma unei balanțe, aceasta înclină alegerile proprii într-o direcție, apoi în alta a timpului, într-un joc convențional: „Mă port prin lume/ trecând și rămânând/ trecând// rămânând” (Timpul și clipa, p. 23). Lectura poemelor presupune și ea o aventură temporală. Între clipe și momente, oscilând „ca o pendulă”. Poeta își dorește să oprească balansarea trecut/viitor, să oprească acel tempora labuntur. Află însă că nemișcarea, adică lipsa de acțiune, este chiar moartea. Conștientizează că ieșirea din timp presupune intrarea în alt univers, acolo unde eul liric potențează.
O întrebarea răvășitoare se insinuează. Cine pe cine guvernează?
„până la urmă/ între tine și timp/ cine-i stăpânul/ și cine e sclavul/ cine cu cine se joacă/ cine pe cine trăiește/ sau moare...” (De-a timpul, p. 19).
În această carte surprind plăcut nuanțele Hannei Bota asupra timpului și modul în care autoarea se raportează la el. Sensului linear al curgerii dinspre trecut înspre viitor i se opune timpul curbat. Oamenilor le stă în putință să-l manipuleze în propriile vieți, pot călători în timp la nivel mental. Permanent retrăiesc episoade din trecut transpuse în viitor:
„ mă întorc în spațiul surpat/ în timpul curbat/ îmi înfing mâinile în țărână.../ în epiderma palmelor/ vibrează pașii mamei/ o simt cum trece ușor/ pe linia vieții din palma mea stângă...” (Scrisoare către tata, p. 17).
Bărcuțe de hârtie aduc o delicatețe autentică, copilăroasă, inocentă. Autoarea dă drumul imaginației să brodeze pe tema călătoriei în care „tata scrutează zarea”, apoi, ea însăși urmează succesiunea timpului între risipire și regăsire. O adevărată aventură interioară:
„cine știe/ poate că-n burta uneia dintre bărcuțe/ m-oi întâlni cu mine, fetița din copilărie,/ călătorind printr-un tunel de timp”. (Bărcuțe de hârtie, p. 8)
Cercul ilustrează ideea că orice mișcare ia forma unei permanente reîntoarceri ascensionale. Cercul/ roata simbolizează timpul în rostogolirea lui permanentă care: „părea mânat de aceeași unire:/ cerc-mână-trup de fată în alergare”. Poziționându-se în centrul cercului, poeta încearcă imaginativ-volitiv să se opună mișcării liniare, să schimbe sensul rotației, să-l facă reversibil:
„azi/ trec prin gura cercului/ înapoi/ făcând naveta între atunci și acum/ anulez timp, spațiu și legi// roata eternei reîntoarceri/ funcționează și invers...” (Cercul, p. 11)
Scurtele incursiuni, în afara conceptului explorat, sunt experimentate cu intensitate, în tumultul vieții interioare, profund interogativ-meditative. În evenimentele rememorate, secvențe de timp, își fac apariția arhetipul, patern și matern, casa ca spațiu al formării, ipostazele propriei entități: copilă, mireasă, femeie sau mamă.
Atenția poetei este îndreptată insistent spre fenomene repetitive: pendulul, ceasul. În poemul Tic-tac, cel care se rotește continuu, timpul, se oprește brusc. Prilej de meditație și percepții. Astfel, constată că nemișcarea presupune o trecere, fie intrarea în somn conștient/ treaz, fie inconștient/ în semi-somn: „Nu de veșnicie m-am speriat/ ci de nemișcare,/ de întunericul care/ m‑a prins// toți dorm acoperiți cu pături/ somn veșnic// doar pe mine/ m-a nimerit veșnicia/ trează”.
Dar Cronos își cere Tributul. Nemilos cu trupul care „întreg spre pământ/ se apleacă”, ca mai apoi un vlăstar nou să crească și să devină purtătorul unui chip imaterial: „când trupul tău în țărână va cădea/ va cădea și timpul împreună cu tine/ va-nceta să mai bată noianul de clipe// se va întoarce în albie/ purtând vlăstarul – / chipul tău imaterial”.
Deducem în poemele Hannei Bota o percepție feminină a noțiunii (timpul este, în fond, neutru ca gen), dacă putem spune așa. Frumusețea cea repede trecătoare, perisabilitatea modifică coordonatele personale, între trecător și veșnic, între aici și dincolo, între fizic și spiritual, între corporal și imaterial.
Sub semnul timpului stă și Chipul nevăzut al femeilor. Iată semnificațiile cuvântului chip, văzut ca o oglindire incompletă sau trecătoare a persoanei: „un grup de siluete fără chip.../ un grup ca un buchet/ un snop legat la mijloc/ boabe de grâu în loc de cap/ pâine caldă pusă pe masă...”. Dar femeile nu au nevoie de chip: „lăuntrul le e plin/ toată silueta le e plină de chipuri...chipul lor celest”.
Hanna Bota se plasează în această carte în prezent, aici și acum, denumindu-se „Fata fără trecut fără viitor/ doar prezent” (Din șapte în șapte, p. 62). Dovedește atingerea nevoii de a trăi împreună cu timpul, după imperativele interioare. O incursiune lirică între ludic și metafizic care deschide noi perspective de cunoaștere a temei expuse. O carte care te cheamă la lectură și la o călătoriei insațiabilă.
[1] Hanna Bota, De-a timpul, Editura Tracus Arte, 2024