LECTURI PARALELE

Elina Adam
poetă, prozatoare

Poetul – firul de praf în lacrima lui Dumnezeu

Am citit cu ochii și cu sufletul un volum de poezie altfel. O poezie față în față cu ea însăși, în tăcerea revelatoare a privirii retrospective, a privirii cu sens, în care rostirea devine rost și rostuire spre înveșnicire. Autorul acestui volum de poeme[1] nu mai are nevoie de nicio prezentare. O voce distinctă în peisajul literar românesc, redactor-șef al revistei Hyperion, membru în comitetul de redacție al unor reviste literare de prim rang, inițiatorul Premiului de Poezie „Mihai Eminescu”, Gellu Dorian face dovada, cu acest volum, a îndrăznelii celei bune: răspunsul la întrebarea cine sunt eu?, prin revelarea răspunsului la întrebarea Cine este el?. Nimic mai mult, deși deloc puțin lucru, decât o stare față în față cu sine, o privire prin chiar ochiul Lui. Și, deși această lucrare nu este una ușoară, pentru că „ochiul lui e chiar invizibilul din care-l extrag” (El), este una pe de-a-ntregul mărturisitoare, pe care poetul și-o asumă ca pe o datorie. Cine este El? El, care „nu poate fi zărit atît de ușor” (Bonus) pare a fi om ca noi: bea, fumează, privește în gol, stă la masă, doarme, deși știm că El „nu are nici casă,/ nu are nimic/ nici trup” (Idem). Această dorință de a-L face cunoscut îl obligă pe poet să recurgă la gesturi grave, care îl supun uneori la încercări grozave, aproape imposibile pentru omul de rând. Poetul privește înalt, deasupra lumii, dar totuși mult mai în adânc. Pentru că doar o privire în oglindă poate revela adevăratul chip: „El stă liniștit/ și crede că liniștea Lui/ sunt chiar eu”. ((Dor-(Y)i(n)-(Y)an(g)). Vorbirea aceasta, sau, mai degrabă, starea de vorbă/ în vorbă, înseamnă punere în vizibil a unei realități invizibile. Poetul acceptă această împreună-lucrare în care „El încă mai speră să (mă) privească în ochi/ zilnic face exerciții în oglindă,/ coboară cerul acolo” (Crai vechi). Pe de altă parte, există o înțelegere completă, totală între cei doi parteneri de dialog: „cînd vreau să-i vorbesc,/ devin mut/ și El înțelege totul.” (El) sau: „știu că dacă L-aș striga,/ tăcerea lui mi-ar confirma că există” (Idem).

Dialogul se consumă și în scris, sub formă de scrisori, ecouri ale sufletului, circumscrise sibilinicului, tainei pe care poetul este conștient că o va dezlega înainte de marea întâlnire, în chiar ultima scrisoare. Poetul scrie la masa goală, din gară, și gara este chiar El. Iar viața o partidă de zaruri, jucată la nesfîrșit, pe o tablă încinsă. Un joc perpetuu. Un joc uneori grav, cu miză, alteori un joc de copil, în care mâinile Lui „ne vor aduna/ ca pe niște jucării, pentru alții – ” (Joc în joc). Jocul e permis atâta vreme cât lumea există. Și lumea există pentru că El crede. Poetul nu este un jucător nepriceput. Doar că uneori obosește și are nevoie de odihnă, de liniște, această placentă din care se va naște, în care El, Cel Ce este, se lasă ghicit, convertit în limbajul finitudinii, pentru a putea fi văzut și înțeles, pentru a putea fi scris pe coala de hârtie: „nesfîrșitul care devine punct” (Nori). Tot acest joc al identității/ alterității îl consumă pe poet ca un foc interior, e un joc de oglinzi cu reflexii uneori colorate, strălucitoare, alteori terne, mincinoase, o vorbire rugăciune la capătul căreia așteaptă El. Călătoria cu trenul, ca metaforă a viețuirii, ne apare în tușe simple, evocatoare, puțin tremurate, ca fumul, care se risipește ca și când n-ar fi fost. Ea, călătoria – lungă sau scurtă, absconsă – se va sfârși într-un mâine palpabil numit destinație, la dreapta sau la stînga Lui. O țară. Cerul. Locul „căruia toți cei care vor să aibă un loc al lor îi zic țară” (Țara). Poetul este omul – și e de ajuns să fie doar el, un singur om –, care îi face și pe ceilalți să creadă. El este un mărturisitor, care își asumă și chipul lui Petru, cealaltă față de la al treilea cîntat al cocoșului. Această țară de dincolo are o ușă prin care va intra și în spatele căreia va începe ceea ce poetul a sperat să fie viața cea adevărată. Numai că ușa e grea, asemeni trupului, materie ce poartă în ea rănile adânci ale călătoriei. Răspunsurile aflate prin această privire retrospectivă înnobilată de înțelegerea tainei nu fac decât să sporească uimirea, care este mai presus de cuvinte: atît și numai atît este el (Waw).

Gelu Dorian, în cele 31 de poeme, ne descoperă metafora vieții și a viețuirii: când o povestire în ramă, când o pictură (tot înrămată), pe care poetul și-a apropriat-o, urcând, după propria mărturisire, șaptezeci de trepte spre unde doar El știe. Cu urcușuri și coborâșuri, cu poticniri, cu tușe limpezi și fericite, alteori inaccesibile, vâscoase, impenetrabile. Viața: o scrisoare, o poveste sau un poem, o înșiruire de palimpseste, în care poetul vede lumea prin chiar cuvintele pe care le creează, ca printr-o fereastră ce îi întoarce privirii inefabilul, indicibilul. Pe de o parte, am putea spune că Gellu Dorian este un poet matur și înțelept, care a ajuns să dezlege taine care nu se devoalează oricui, un călător însingurat, într-un tren cu destinație precisă. Dar nu ar fi de ajuns. Pentru că Gellu Dorian, în acest volum de poeme, se joacă. Un joc pe viață și pe moarte. Uneori îl joacă în liniște, alteori cu înfrigurare, teribil, simțind frisonul metafizicului și traducându-l în cuvinte pe înțelesul nostru. Scrie/ spune, știind că ceea ce nu a reușit să scrie/ să spună va fi completat de El. Pictează, știind că ceea ce nu a reușit să surprindă pe pânză va fi desăvârșit de El. Este pregătit să ajungă la destinație în gara în care va fi așteptat doar de El. Cu umilință și claritate, poetul își explică sieși (și nouă!) viața, ca pe o călătorie, între cele două borne statutare: venirea în lume (bine ai venit!) și ieșirea din lume (drum bun!). Fie că scrie ori pictează, Gellu Dorian ne arată o posibilă cale de urmat. Celor fără de țară el le arată Țara. Iar acolo, odată ajunși, ei Îl vor recunoaște. Pentru că El este zarea prin care privim ziua de mîine cea nesfîrșită.

EL sau ieșirea din ramă se apropie foarte mult de cartea-obiect prin melanjul inspirat de text și imagine. Ilustrațiile, 12 la număr, aparțin Norei Dorian, fiica poetului, un artist plastic cunoscut și îndeobște apreciat. Acestea vin în completarea zicerii poetului, ca o pecete care cimentează legătura de sânge a celor doi. Fiica, prin lucrarea sa, mărturisește pentru tatăl său. Iar El înțelege.

[1] Gellu Dorian, EL sau Ieșirea din ramă, Bistrița, Editura Charmides, 2023