LECTURI PARALELE

Ionel Bota
eseist, Oraviţa

Antimelancolia și poemul ca un tratat al întrebărilor piezișe

Nu o dată viața se dovedește a fi o lucrătură infamă a hazardului, dacă nu cumva e doar o înlănțuire continuă de istorie anecdotică la purtător. Totuși, chiar și cei mai pesimiști dintre noi încearcă măcar o singură dată emoția descoperirii lumii, își alintă prejudecățile sub acoperământul criteriilor pietist-milostive și se ambiționează să creadă că totul e un necontenit ceremonial de astuții și alte egoisme așa-zicând protective. În literatura de azi nici ironia mușcătoare și nici autopastișa nu mai pot opri năvala conformismului, panica empatică întrerupe translația și vaccinul poeziei moleșește iar testamentul artistic nu se mai simte în siguranța amplasamentului tradițional. Exeget riguros al fenomenului literaturii de la noi, Mircea Mihăieș notează, la întâmpinarea volumului Falsificatorii stropului de rouă[1], despre natura postmodernistă a poemelor lui Gheorghe Vidican dar cu același entuziasm insertează aceeași operă în tradiția expresionismului interbelic, cu nostalgia modernismului calm al lui Ion Pillat și a patetismului din poezia lui Lucian Blaga. Desigur, nu despre cadre mentalitare ale scrisului liric ar trebui să vorbim în clipa de față a literaturii române, cât de nevoia de a fundamenta un resort etic în interpretarea creației unui poet autentic descins de undeva, din cetățile Bihariei. Poet pentru care jubilația lirică este mai cu seamă un proces cognitiv și abia mai apoi o înaltă conștiință artistică indică un bon viveur care, în adevăr, merită să stea la masa poganilor dintr-o literatură unde totul ține, la urma urmei, de modul în care se iscă, uneori instant, natura unor relații surprinzătoare.

Cartea lui Vidican pare un tratat de întrebări piezișe, așadar fără înflorituri retorice, dincolo de mode și contexte, pe care și le pune eul auctorial într-un cotidian de lume fantasmatică, ostilă componentelor morale ale umanului și în aparență neaderentă la orice formă de sentiment acut al esteticului. Inducții rusticane de jubilație aproape narativă (ale cronicarului ad-hoc sunt impuse într-o insolită poeticitate a notelor de neliniște; filonul religios face parte din această sugerată sursologie, eul sub povara amintirilor încearcă diluate culpabilizări (privirea bunicii/ împovărată de tinerețea mea/ mă petrece/ până mă pierd în gălăgia celorlalți țânci), o întreagă misteriologie a satului (în fiecare se zidește o despărțire/ sau o fântână/ să stâmpere flăcările/ venite parcă din iad) inspiră aceluiași eu scriptor o contestare masivă a societății demotivate. Poetul deține cheia întregului cod al edificării (și al edificiului liric ca atare) și, precum un pictor al pensulațiilor subtile, duce dincolo de limitele memoriei un scenariu mimând mari convulsii sociale; în realitate, acest neo-tradiționalism (un tardo-tadiționalism, în fapt) imprimă, dezinhibant, ca pe o crudă ironie a istoriei, „stări” de poeticitate marasmului epocii rău famate (ante 90) și omului fondului existențial-ideologic degenerescent: în coliba din baloți de paie/ la ferma de legume a colectivului/ bunicul își bărbierea amintirile/ cu briciul adus de pe frontul/ din serbia unde luptase sub steag austriac/ niciodată nu i-au plăcut femeile vorbărețe/ sunt rele de muscă și puturoase/ la ferma de legume/ se prășea cu noaptea în cap/ înhămată la plug rudi/ numele de răsfăț al iepei bunicului/ luată cu japca de comuniști/ trăgea răsăritul soarelui prin pământul reavăn/ la ivitul zorilor/ se nasc poveștile cu bastarzii satului” (ferma de legume, p. 38).

Ruralitatea, însă, nu e nicidecum emblema poemelor lui Gheorghe Vidican din această nouă carte a sa. De altfel, eul liric nu înseamnă, aici, mai mult decât un vector de comunicare. Eul auctorial „povestește” în compoziții-caleidoscop (nu aș greși asemuindu-l, iar, cu un pictor al mulțimii), explorează un destin tragic comun, totuși, omul și lumea (lui) sunt supuși focalizării progresive în vreme ce „consensul” decrepit al societății evocă, din ludismul aceleiași participări egotice, doar o încăpățânare mucalită: nebunul satului/ a dinamitat dangătul clopotului/ la interogatoriu/ ceteraș aparent calm/ îi întrebă/ din ce unghi privește credința/ cine ți-a înlocuit/ dorința de pace din trup/ cu acest mecanism terorist/ ce-i bântuie sângele/ cu o seninătate hilară/ nebunul îi răspunde/ domnule plutonier permiteți să raportez/ am devenit ateu/ în mine a încolțit miracolul mirării/ dangătul clopotului îmi ignoră liniștea/ intimitatea mea a fost golită de clorofilă/ partea ei crudă a vândut-o la talcioc/ joia trecută în binș/ pe trei grițari/ așa că domnule plutonier/ permiteți să raportez/ mă consider în legitimă apărare/ am ripostat cu armele din dotare/ lăsând să se vadă cum i se despică/ furia din cerul gurii/ am fost în legitimă apărare /domn plutonier/ arătând cu dosul palmei/ către cei care nu-l înțeleg/ așa că declar pe proprie răspundere/ și semnez/ în deplinătatea facultăților mele mintale/ că am apărat/ interesele comunității din care provin/ cu toată ardoarea mea/ acum mă simt liber și răzbunat” (nebunul devenit ateu, p. 124).

Sub regula consecutivului, trecutul nu mai poate fi idealizat, o ierarhie ab initio a ordinii satului au stabilit-o structuri de personalitate individuală. Astfel că volumul, in integrum, are acum aspectul unui mâhnit reproș la adresa capriciilor istoriei. Trăind în țara-limită, poetul solemnizează, asemeni unui ochi macroscopic, un biografism aparte, secvențialul documentării solide nu lasă loc îndestul „dumiririlor”, în cazul multora dintre poeme operând un tratament suprarealist. Ici-colo butaforii minulesciene duc spre un model recognoscibil, tăieturi sintactice întrețin o manieră distinctivă, antropologia imaginarului solicitând și ea destulă acribie și atașament. Acum este mai important să spunem că Gheorghe Vidican nu se depărtează nici cu acest volum de matricea identitară și confirmă că se află în continuare pe drumul cel bun.

[1] Gheorghe Vidican, Falsificatorii stropului de rouă, Iași, Editura Tipo Moldova, 2024, 150 p.