LECTURI PARALELE

Ionel Bota
eseist, Oraviţa

Poezia stanțelor depresive și spectacolul imagistic în opera lui Rolf Bossert[1]

Pe cât de mult talent posedă, scriitorii valoroși se nasc și cu nefericirile ghinionului, episodul gloriei personale este umbrit de clipa tragică, zonele gri ale supraviețuirii abundă. Rolf Bossert este încă unul din autorii pentru care sensul vieții a avut predestinarea tragediei, pas cu pas umbra morții a însoțit până la substituire ființa împovărată de imprevizibilul destinului, sisteme reziliente par că ar evoca fundalul cosmic infinit din versetul șamanic iar între „componentele” paralelismului compozițional dominanta ritualului religios funerar este de ne-exclus. Nora Iuga a tradus poezia lui Rolf Bossert, cu erudiția ei și cu acel insolit al habitudinilor sale care o situează dintotdeauna între granzii din loja culturii române, când pe scenă se produce mai ales regalul literaturii. Volumul Unde suntem, ceea ce suntem marchează cu adevărat o traversare imersivă în lirica reșițeanului devenit celebru prin poema umbrelor, penumbrelor și neprihănitei „eboșă la umbrele nocturne”, numai fiindcă indecizia naște (și ea) monștri („Ei stau la ușă, cu/ ciocan și crizanteme/ fără musafir. Și nici muncitorii,/ ăștia nu-s ruși, ăia/ nu se împrăștie printre ulucile/ gândurilor etern complementare./ Ei iubesc frumusețea/ ruptura stilului. Și tot nu sunt/ îngerii de piele ai Domnului./ Ei vor pielea ta și vorbele mele.”), dar dincolo de această simfonie (fals) cromatică din sărăcăciosul alb-negru al vitraliului altei mirungeri, vom intui și noi că așa-zisa limbă de adopție a ființei care scrie tot Poezia este.

Cu aptitudinile (și atitudinile) unui remarcabil maestru spiritual, dar fără vreun discipol, Rolf Bossert face prin poezia sa una din cele mai generoase oferte acestui tezaur de tipologii ale sacralului miturilor din lirica neomodernismului Europei Centrale. În varii formule, poemul lui Rolf Bossert încorporează „țipătul” lugubru al luminii umanității („Cuprinsă de-o bucurie descreierată/ mansarda oaselor mele/ de pe streașină pe jgheab/ întreaga noapte-și varsă spălătura.// Îți dăruiesc cea mai fluidă/ îndoială, te mint/ cu bună știință în dimineața/ asta idioată și roșie.// Și ei strigă la cer/ La cerul cu gura/ Acoperită de apă: Vezi/ așa se-neacă aștrii.”) amenințată să fie strangulată de complicitatea ludic-monstruoasă a întunericului straniu. Acest fantastic-coșmaresc întărește univoc armistițiul fragil cu instrumentalizarea cinismului durerii de a constata dezintegrarea morală a umanului. Nu este adeptul unei estetici realiste poetul nostru ci aneantizarea ipostazei victimei (în țările estului comunist) devine ea însăși surprinzătoarea inducție catalitică a raționalului morfotic („privirea mea// nu a intrat încă în șomaj,/ îmi trag timpul/ peste mutră. Cum îi spun/ vieții din spatele geamului?”), stanțele depresive traumatizează teme ale vieții, chiar și suferința se vinde în calupuri de identități „virusate”.

Lirismul lui Rolf Bossert nu e sincron cu nimic, sincronismele dăunează destinului unui poet, el, poetul trebuie să se lase răvășit de idealul originarității, să moară pentru convingerile poeziei sale, să renască pentru alte „diversiuni” ale distilărilor ființei posibile. Iată de ce formula distorsionată a cotidianului depresiv sau deprimarea (ambele, stări), sunt prilejul mobilizărilor spectrului. Cuvintele se rostogolesc abundent și alarmant, avem un climat interior (nu interiorizat) al poeziei care-și repliază acolo soluția decentă a tuturor detoxifierilor, începând cu reconfigurarea spectacolului imagistic: „I. Orașul are șapte poduri/ Fiecare pod e-o cârjă./ Orașul e rănit la subsuori.// II. /Pe maluri sunt case./ Inima, o locuință sângeroasă,/ Se privește singură pe fereastră.// III. /Strig o silabă dincolo./ Tu strigi o slibabă încoace./ La mijloc valea e rece./ Cuvântul un zbor strâmb./ Cuvântul o pasăre țeapănă.” (Orașul, p. 89).

Cu siguranță omiterea definibilului nu ține cu deosebire de practici magice. Dar nici măcar proiecție rezumativă nu este poezia lui Rolf Bossert. El a intuit clasa bolnavă, timpul maladiei și mediocritatea „elitei”; dar nu l-au interesat călătoria și turnirul, l-a interesat omul. Tot Nora Iuga, traducătoarea și prefațatoarea (Ecoul ultimului chibrit), surprinde bine „finalul de transmisie”, forma aceasta de credință neclintită în adevăr: „Sunt oameni care merg până la capăt cu moartea în față... De aceea, poezia lor atinge registrul cel mai înalt pentru că în ea rămâne viu strigătul celui care sfidează moartea, pentru a fi liber.”

[1] Rolf Bossert, Unde suntem, ceea ce suntem, traducere din limba germană și prefață de Nora Iuga, București, Editura Tracus Arte, 2023, 102 p.