LECTURI PARALELE

Dumitru Sârghie
poet

Un fel de martiraj al viețuirii[1]

Nefericirea de a nu fi destul de nefericită, cum ar spune Emil Cioran, o determină pe Nicole Sere, autoarea volumului de poeme Femeia indigo (Editura Eikon, București, 2023), să respire „identități și comete”, să-și îmbrace moartea „cu rochia albă a ființei”, supraviețuind „tornadei unui vis irosit” și invocând ajutorul alter-egoului ei – al unei „Afrodite de fum”, pentru a închide „toate clepsidrele cu fluturi”, pentru a zidi „toate apele, toate” și, sorescian, să se mai nască o dată.

Nicole Sere nu se mulțumește cu nefericirea ce i-a fost dată, ci caută, izvodind o avalanșă de emoții estetice, perfecțiunea suferinței, ca o reacție lirică împotriva vidului existențial feminin, fără a se plasa, prin arta sa poetică, în zona activismului unui feminism comun, internaționalist, în genul celui politically correct, care se practică în zilele noastre.

Din „imperiul nimicului”, în care cu toții respirăm anevoie, Nicole Sere calcă maiestuos, „cu pantofi de fum” pe cărăruile acestui veac năucitor, distilând, prin versu-i remanent, „daravera supraviețuirii”, ca să adaste, apoi, în „mansarde albastre”, care duhnesc a „obsesii și tristețe”, ea dansând „printre mesele tavernei (...), / cu ploi în pahare și inimi”.

Poeta de la Oradea Mare este însăși „Femeia de pe Strada Speranței numărul 13”, care „a plecat în Burgul Art Nouveau / să culeagă amurguri de lebădă”. Cu „gleznele spânzurate de stele”, ea își descântă, elegiac, „rătăcirea buiastră,/ La poarta de ploi, la nadir”. Fumează „iluzii”, dimpreună cu iubitul ei imaginar și „visează porturi albastre” (albastru fiind culoarea serenității), reușind să picteze liric „lumea ei îngustă/ în culorile de cer ale zâmbetului amar”.

Versurile ei amării (amărui), care ating paroxismul existențial feminin, îl caută pe Dumnezeu în neant și, apoi, caută neantul în Dumnezeu, într-o „filosofie a cosmogoniei iubirii”, poeta pierzându-și aproapele iubirii, „în clipa sură,/ când (acesta) a plecat spre nordul mâinelui”. Spune ea, deși pare complicat, că e atât de limpede că o iubește încă, el fiindu-i „jumătatea din oglinda acelui nor/ defect de atâta nepotrivire”.În tot acest „descântec de tristani și isolde”, spune Nicole, „cel mai greu de dus/ era războiul cu propria inimă...”. Un război, care trebuie purtat azi, pentru că „mâine va fi prea târziu”, fiindcă, nu-i așa? „pe lucarna sufletului, valsează efemerul”, ea riscând, dară, să-și uite partenerul „în vremelnicie/ abandonat pe o bancă a clipei”.

„În pași de dans”, ca într-un fel de martiraj al viețuirii, pe care îl savurează precum un deliciu, într-o nostalgie a însingurării aurorale, poeta străpunge liniștea neantului, în tentativa-i reușită de a ne îndestula de poezie.

Pentru noi, „iubitorii de poezie, pământenii cu aripi de îngeri invizibili”, cum ar spune regretatul scriitor Petre Anghel versul poetei devine un „diamant în care se... (oglindește) / reflexia sufletului ei și umbra lui”: „și tăcută găteam... o supă din Ursa Mare,/ friptura mi-era asezonată cu iubirea de înalt”. Regăsim aici, rostul Femeii-poet, care preia suferințele lui Iov, în variantă feminină, sperând, totuși, că jumătatea ei masculină „a găsit drumul ploii/ și s-a întors acasă”.

Nostalgică, de-a dreptul, Nicole Sere își revede „copilăria/ încălțată în șoșonii inimii”, suspină după iubirile fugare, din nopțile împreunate cu nebunia fericirii, fiindcă ea iubește nebunii, aceștia „fiind înnebuniți unul după altul”: „iubito, tu îmi ești ultima evanghelie, cea de după.../ ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan (...)”.

Emigrează, din când în când, „în pași de blues, pe Marte”, contemplă imaginea – amintirii „Bunicii-Dumnezeu, cu tandrețea-i infinită”, profesoară de iubire și istorie fiind, Nicole predă „lecții de iubire”, în „limba neiubirii”, apoi teoretizează „timpul lui zero cuantic (...)/ timpul acela când s-a sfârșit totul”, în timp ce „fluturii polenizează cenușa florilor,/ pentru următorul răsărit...” .

„Murgul (ei) roz plângea cu lacrimi de sfârșit”, sufletu-i devine o Mare, în fluxul și refluxul propriei sihăstrii scrise „în slove”, iar timpul dragostei moare „pe tâmpla dionisiacă a serii de toamnă”. Tălpile obosite ale femeii-simbol sărută „betoanele orașului”, poeta „aude un pian în laptele mamei”, „pisica lui Ramses al II-lea” zgârie răstimpul și timpul „sudului femeiesc”, Nicole Sere fiind, parcă, „ultima Scarlet O’Hara” a vremurilor acestea neomarxiste.

Schițează, prin vers, simfonii și tipare procustiene, ploi de fluturi, salcâmi cu înnoptări străfulgerate, simte organic frigul erotic al ierbii și al vântului înserării, prefăcându-se într-o vestală stelară, care scrie, desigur, o poezie stelară și care se lasă interpelată de craii-prizonieri ai „unui vis cântat la balalaică”: „Unde ți-e tricoul de dragoste, femeie?... Rămâne-mi!”

Citind cartea de poeme Femeia indigo, simți că rămâne în aer parfumul dionisiac al metaforei „din parnasul alb al sinelui” său, așa cum rămâne mireasma crinilor și aromele vântului, care te invită la „tangoul în roșu”, în „primăvara extazului”, acea primăvară, care ai vrea, ca femeie, să nu se termine niciodată: „of, dragul meu.../ mi-am pus în valiza cu vieți:/ cele zece clipe, clavecinul vocii tale, aroma vântului și pe cea a metaforei” (Scrisoarea unei jumătăți de înger).

Deși aflată la debut, cu acest volum serafic, Nicole Sere „ridică însumarea” unor harfe lirice, aflate metafizic la intersecția existențialismului feminin cu azurul, poeta locuindu-se pe sine, făcând artă din nimicul vieții, agonizând, uneori, în poezie, colorându-și visele „într-o îmbrățișare de albastru”, adică în culoarea dezlipirii de lucrurile comune, terne, și pregătindu-și saltul în poezia mare, escaladând „muntele alb al inimii” și având nevoie pentru acest ideal de un Serafim.

[1] Nicole Sere, Femeia indigo, Editura Eikon, București, 2023.