LECTURI PARALELE

Anton Ilica
eseist

Magia cântecului[1]

Într-un eseu amplu despre poezie intitulat Principii de estetică, Călinescu, ca să-i folosim o expresie proprie, „bate câmpii cu grație” scriind că „dacă nimerești cuvântul magic, universul începe să cânte”. Dar când putem atribui verbului magia cântecului? Când acesta se cuibărește în aura artei și când în lumina esteticii? E completat de Manolescu dezvoltând ideea „divorțului dintre artă și frumos”, odată cu trecerea la „poezia modernă”. Tendința de a scoate frumosul din scenă, prin renunțarea la claritate, echilibru, muzicalitate, armonie a făcut loc expresiei caricaturizate, grotescă, facilă, distopică (infirmă), suplinind liricitatea prin sexualitate, schimonosiri, aberații gramaticale și limbaj monstruos. Impostura glăsuirii rebarbative și a abaterilor logice sunt alcătuiri în care dialogul liric a decăzut într-o „estetică a urâtului”, îmbrăcând toga originalității. Multe versificări contemporane sunt un fel de „dicteuri automate”, puse de amatorismul celor fără/ sau cu insuficientă cultură poetică într-o neorânduială verbală, fără noimă, fără suflet, fără grație. Așa și astfel se publică la edituri economice mai multe broșurele, obțin amiciția vreunei prefețe și prietenia unui publicist literar, sperând la titlul de scriitor.

Aceste considerații introductive nu au vreo legătură cu volumul Împrimăvărarea pietrelor, semnat de Ramona Pantea. Nici vorbă. Ramona Pantea scrie poeme din copilărie, adolescență, tinerețe, cu titlul Caii de zăpadă aleargă prin inimă, confirmă grija sa pentru rigoare, responsabilitate și exigență. Finisează expresia și șlefuiește cuvintele până la a fi lucitoare și luminoase. Are multe caiete cu texte versificate, semn al pasiunii sale pentru frumos, valorificând „virtuțile esteticii” potrivit unor trăiri sufletești complexe și irigate de lirism. Ramona Pantea este psiholog psihoterapeut, o profesie care, precum se știe, încarcă structura sa afectivă cu problemele derivate din exercițiile de însănătoșire a celor afectați de derapaje psihice. Asumarea metodei lirismului, a scrierii cu sufletul, în vederea propriei purificări, evidențiază o latură a personalității sale. Sufletul îi este dedat prin jarul cuvintelor, în care ard reziduuri emoționale negative în vederea propriei protejări de malignități și complexe psihice. Așa că Împrimăvărarea pietrelor respiră de credința în virtuțile regenerative ale lirismului, folosind cuvinte fermecate de aspirația spre optimism și armonie, de sănătate și încredere.

Cine este Ramona Pantea? Arădeancă, recunoscută în mediul cultural ca psiholog, și-a alcătuit o carieră profesională, prin valorificarea efectelor terapeutice pentru minte, suflet și trup. Volumul Practica vieții cuprinde cugetări, mărturisiri, aforisme.

Volumul Zorii trec prin ziduri relatează cazuri din cabinet, așa cum va face și în proiectul unui roman, deocamdată în lucru și fără titlu.

 Piatra înflorește, „se împrimăvărează”, întinerește și emană arome de lirism cu inspirație în propriul destin de viață. Ramona Pantea se aseamănă cu ceea ce scrie, desenată de oglindirile în propria imaginație. Privindu-se, oglinda reține de fiecare dată o altă ilustrare, iar personajul iese din când în când pe poarta lirismului să admire bujori ori trandafiri, să miroase buchetul de stamine ori să se dedice fascinației feminității. Fiecare cititor devine un „pacient” căutând întremarea psihică, iar cel ce trece dincolo, în boala psihozei, regăsește cuvinte sculptate în suflet cu suflet. Unii vor fi cuprinși de frumusețea ideilor și vor bea cu nesaț ambrozia dulce a acestora. Alții se vor lăsa ademeniți de visarea cuvintelor, ascunzând confesiuni ori eliberând flăcări metaforizate, iar ceilalți vor fi uluiți de mesajul condiției umane implantat în fiecare arhitectură lirică. Dintr-o asemenea experiență sufletească și tonifiantă, cititorii resimt efectele lecției, dobândind, cum spune Ion Cocora, editorul, un îndemn la „reflecție” și un exercițiu de „terapie”.

Volumul e străbătut de un val de optimism, cu frământări afective și fantazări lirice, drapat de emoții interioare și stări sentimentale. Acestea sunt înălțate deasupra metaforizării, prin intermediul unui limbaj esențializat. Femeia din mine a încetat să se mai teamă de cuvinte, de complexe, de timidități, comparându-se cu „pasărea Phoenix”. Se descoperă pe sine și se mărturisește într-o stare de bucurie (senzuală), cuprinzându-i gura (Bucură-te gură/ de taina dintre frăguțe), mâna (Bucură-te mână/ că tu scrii ce simte/ talpa-n iarba udă), ochi (Bucurați-vă ochi/ că aveți cuvântul/ încrustat în retină). Combustia autoarei se hrănește dintr-un mimesis reactiv, extras din sufletul însetat de referințe. Aproape fiecare poem începe cu verbalizări imperative, un îndemn la implicare, o căutare a sinelui, un fel de arheologie a sentimentelor, cu regăsirea în albastru, în pietre, prin iubire: sunt o balerină de suflete, sădesc bujori, am cuprins în palme…, hai să ne scriem/ povestea iubirii, cântă, suflete, cântă, mi-am desfrunzit limitele și multe altele. Iubirea caligrafiază forma sufletului: „Iubirea ne îndulcește/ ne ritmează/ ne rimează/ ne luminează gestul/ doar așa/ simplu/ cât să ne vedem cu sufletul/ unii pe alții”. (Cât să ne vedem). Încă din exemplificările de mai sus, constatăm că se evită fastuozitățile, metaforizările gratuite, textele exced gramaticalul, iar sintaxa se decantează spre a se esențializa, în structuri lirice dintr-o starea de emoționalitate: „Scriu cuminte poeme./ Tremur de emoție./ Tremur de extaz/ de parcă aș privi cum/ la începutul lumii/ se coc merele albastre.”/ (Scriu cuminte poeme). Continuând lectura, regăsim atâtea frumuseți creionate din verbalizări și subtile mărturii afective.

Încântarea se alimentează din semnificația pietrelor încondeiate cu verdele primăvăratic (Împrimăvărarea pietrelor!) și cu zbuciumul (totuși calm al) vieții din natură, prin identificarea culorii „destrămate” a florile preferate: bujorul roșu (asemănat cu „femeile îndrăgostite”/ „femei îmbujorate”, având pentru fiecare emoție o petală), trandafirul, „păpădia magică”, „maci aprinși” etc. și toate răspândesc „semințe de lumină”.

 De bună seamă, cuvântul „piatră” se dezvoltă într-o altă semnificație feminină. Câteva poeme sunt adorabile, scoase parcă direct din sufletul lămurit (de la lamură – creangă dată prin baia de aur), emoționat de capacitatea cuvintelor de a se lăsa ademenite într-un joc al iubirii: Portret, Ce suflet frumos, Scriu cuminte poeme, Mereu, Aerul, Deja, Ador bujorii, Ardere de tot, … (cazi curată ploaie), Împrimăvărarea pietrelor etc. Asemenea poeme nu pot lipsi dintr-o eventuală selecție din poezia autoarei.

[1] Ramona Pantea, Împrimăvărarea pietrelor, Editura Palimpsest, București, 2023.