LECTURI PARALELE
Romulus Bucur
poet, eseist, traducător
fragmentare & continuum
Această a doua carte a Minei Decu,[1] după ce prima, Desprindere (2018), a strîns un număr de premii, confirmă valoarea poetei. Și, de asemenea, lipsa de grabă, în condițiile în care o mulțime de lume se simte presată să publice anual.
Tagliatelle, sau, pe românește, tăiței. Adică, aluat, din cel mai simplu, frămîntat, întins bine pînă devine o foaie subțire, apoi tăiat în fîșii și pus la uscat pentru a fi folosit ulterior. Metaforic, o posibilă expunere pe scurt a unei poetici: experiența, bine (și intens) procesată, decupată, în imagini, versuri, poeme, apoi pusă în carte.
Ceea ce, în altă ordine de idei, dă seamă de structura cărții: aceasta e un proiect care nu respectă ideea tradițională de structură, cu titluri ale poemelor, cu grupaje, toate rezumate într-un sumar. Nimic din acestea nu există, iar ordinea e cea din mintea autoarei, și pe care ar trebui să încercăm s-o reconstituim, cu șanse mai mici sau mai mari de succes. Un indiciu: există două motouri, unul din Ted Bundy, unul din Rumi. Un asasin în serie și un înțelept, mistic și poet; virtual, există cîte ceva din cam în fiecare dintre noi.
Participarea autoarei la festivalul de poezie papercuts, dedicat poeziei și editării acesteia, și finalizată într-o micro-antologie[2], a fost o binevenită ocazie de clarificare a poeticii personale – avem două variante ale unui poem, cea inițială și cea din volum, plus explicația intervențiilor: „aici încerc să fac la fel ca cearșaful alb mototolit/ să văd cum ce vezi tu nu e întinderea asta ca de nisip strălucitor/ în lipsa oricărei lumini ochii își aleg imaginea preferată/ și o derulează în spatele opacității infinite/ nu e așa cum aș fi vrut acum știu și nu contează/ continuăm/ ne întindem pe spate/ cuburi de gheață sub aripile omoplaților/ contorsionăm trupul să nu mai doară la fel/ în chinul mișcărilor suferința nou apărută o anulează pentru moment/ pe cea veche/ permanent nimic nu poate fi/ acum știm asta și nu contează/ o mână un umăr buze întredeschise dinți/ zgomot alb și somn liniștit/ mâine când ne trezim în centrul privirii o cută/ palma ta și palma mea o netezesc din alte părți/ cafea un fresh și ziua din spatele zilei pierdute începe aici” (Papercuts, 28; autocomentariile, 30).
Și versiunea din volum: „aici încerci să fii la fel ca cearșaful mototolit/ să vezi cum ce vede el nu e întinderea aia ca de nisip strălucitor/ în lipsa oricărei lumini/ ochii își aleg imaginea preferată/ vă întindeți pe spate/ cuburi de gheață sub aripile omoplaților/ contorsionați stupul să nu va mai doară la fel/ în chinul mișcărilor suferința nou apărută o anulează pentru moment/ pe cea veche/ permanent nimic nu poate fi/ acum știți asta și nu contează/ o mână un umăr buze întredeschise dinți/ zgomot alb și somn liniștit/ mâine când vă treziți în centrul privirii o cută/ palma lui și palma ta o netezesc din alte părți/ o cafea un fresh și ziua din spatele zilei pierdute începe acolo”; se văd tăieturile, simplificarea, încercarea de a elimina tot ce e irelevant, nepermis de personal, redundant fără motiv.
Prima observație care poate fi făcută e legată de ceea ce am putea numi poeme într-un vers. Sau elemente de legătură. Ori titluri pentru ceea ce va urma: „de-aici încolo, doar voi doi, tu și cu el”; „interstițiul unui alt început”; „ceva ce n-ar fi trebuit să fie aici, dar s-a cerut strecurat”; „finalul mai aproape ca pielea de pe tine” (înaintea ultimului poem: „în Pietermaritzburg a început să plouă/ maxima e de 17 grade și minima de 11/ ascult Rodriguez și mă întreb cum îți mai e/ nu te întreb dar îți trimit cu gândul mult curaj”); „ceea ce începe de-aici e deja altceva” (după ultimul poem, sau chiar ultimul poem, sau înaintea primului poem al unei cărți viitoare).
Dominanta volumului mi se pare examinarea, pe cît se poate din toate perspectivele, cu lumea. Cu altă ființă umană în primul rînd: „uite azi te-ai gândit la ceva diferit/ ai un test pentru el// dacă te-ai trezi brusc dintr-o comă/ pe cine ai întreba ce zi e/ la cine te-ai uita cu îngrijorare/ gândindu-te că poate ai ceva pe foc/ mâna cui ai vrea să o simți foarte aproape de buze/ cui ai putea să încerci să-i spui că nimic nu e clar/ ți-ar fi oare teamă de redundanțe/ și când ți-ai dat seama cât timp a trecut”. Plus poemul următor, în conexiune directă: „Mi-ai dat un test/ Nu‑mi place/ Așa că/ Am să-ți spun 10 lucruri despre mine:// 1. Azi nu m-am trezit/ 2. De folos îmi e doar ce consider eu că e bun pentru mine/ 3. Știu foarte bine ce urmează să fac/ 4. Sunt o dezamăgire/ 5. Poate ar fi mai bine să nu fiu/ 6. Uneori oamenii îmi amintesc de anumite lucruri neînsuflețite/ 7. Mă bucură atunci când pe oameni îi bucură ceva din ce fac eu/ 8. Cred că fericirea poate apărea oricând dar eu nu o cunosc/ 9. Obișnuiesc să spun că îmi place suferința dar nu știu dacă e chiar așa/ 10. De multe ori mint doar pentru a mi se spune că nu e adevărat”.
Apoi, la nivelul propriului corp, unde avem o conștientizare a acestuia, nu și o intelectualizare: „Tot ce a fost frumos azi mi se duce de pe palme atunci când mă spăl/ Atingerea care m-a făcut să tresar e la câteva minute distanță la câțiva kilometri depărtare deja/ Dacă îmi pun brațele în jurul corpului. o pot face să mai rămână puțin/ Pot face asta doar dacă lângă mine nu mai e nicio ființă umană”.
Urmează un nivel al interacțiunii corporale: „nu se poate vorbi despre/ felul în care te simți când mâna ta nu-i poate trece prin păr/ ceea ce trece pe deasupra pieptului între stern și piele și se zbate” și unul al minții: „ai observat că dacă te uiți la reality-show-uri înainte să adormi ai coșmaruri/ oare te poți întoarce în cel de noaptea trecută/ poate dacă te uiți la același reality-show/ ți-ai dori să fii din nou în casa fără mansardă/ nu era casa ta și tu erai altcineva care cumva știa că acolo ar mai trebui să fie ceva”.
Cercul se închide la relația cu lumea: „Apoi vin frigul și animalele care vor să mă încălzească/ Dispare orice urmă de lipsă din mine/ Știu foarte bine că fost mai bine dacă s-ar fi ales alt drum/ Acum doar capul lăsat să cadă pe brațele împreunate/ Nu sunt aici nu mă strigați nu vă spun de unde am să vin/ Mă întorc stați liniștiți no drama here today I’m fine”.
Aceasta explorare specifică sau altfel spus, delimitarea, marcarea unui teritoriu poetic propriu sfîrșește, previzibil, în anxietate. A noastră, a tuturor: „tot ce te oprește să vezi golul/ e gândul războiului pus pe pauză de citirea unui poem în liniște/ cu atenție și zâmbetul pe față/ curiozitatea celui care vede pentru prima dată o carte cu mult spațiu alb/ întorci pagina aici ești bine/ aici ai pe cine cunoaște înveli cui spune că/ mâine totul se poate opri/ azi nu”.
Acest al doilea volum al Minei Decu are meritul de a ne face să ne regîndim cît din efemerul din viețile noastre e de fapt durabil (sau are șansa de a deveni prin repetitivitate).
[1] Mina Decu, Tagliatelle allegro, Chișinău, Cartier, 2024.
[2] Adrian Lăcătuș și Robert G. Elekes, editori, Papercuts. Antologia, Brașov, editura Universității Transilvania, 2024.