CRONICA LITERARĂ
Vasile Dan
poet, eseist, redactor-şef al revistei Arca
Tobă de carte[1]
Am primit zilele acestea una dintre cele mai frumoase cărți tipărite la noi în ultimul timp, un adevărat obiect estetic: Ioan T. Morar, Toba de piatră, poezii. Un răsfăț, nu altceva. Ea a apărut cu sprijinul generos al „The Cismas Foundation și Stoica și Asociații”, creată cu pasiune și savoir-faire. Nu mă întrebați mai multe despre editori și asociați, că nu știu. Și în fond nu asta contează. Totuși, nu mă pot abține. Într-un timp al producției industriale în serie de carte pe bandă rulantă, mai toate obiecte inestetice, uneori bizare, de cele mai multe ori trase la indigo sub scuza „În colecția” sau „Seria”, în edituri obscure sau per persona, iată, în fine, că cineva are norocul sau, mă rog, nebunia nostalgică a apuselor vremuri de altădată, cînd duceai cartea nou-nouță la ochi și-i miroseai cerneala tipografică proaspătă, să tipărească o Carte. Una cu majusculă.
Poeziile din Toba de piatră – vreo 80 la număr, structurate în patru secvențe (Memoria, Peștera, Templu, Îndoiala) – apațin unui personaj mai degrabă public, răsfățat de public, decît unui poet pudibond și timid, așa cum ar sugera lirismul său. Aș zice că cele două fațete ale poetului nu prea comunică, deși fiecare excelează în felul ei. Căci Ioan T. Morar este, public, un histrion înnăscut, cu un umor irezistibil, bine înfipt în viața noastră de zi cu zi, mai ales în cea politică, un bufon al regelui așa-zicînd, căruia i se permite, singurului, totul, inclusiv să-l ia în derîdere și pe Măria Sa. În parodii cu acid ce arde. Dacă treci însă fila, deschizîndu-i cartea de poezie, dai peste o lirică de un rafinament livresc bine exersat, oarecum solitară în formulă, în contextul poeziei de astăzi atît de puțin calofilă. Ca să nu spun mai mult. Asta dacă nu ne-am aminti totuși de cea a primei generații livrești echinoxiste – Ion Mircea, Adrian Popescu, Dinu Flămînd, Ion Pop. E o poezie cu suflu exclusiv livresc în substanță, și cu o expresie fin rafinată, vreau să spun, și la Ioan T. Morar.
Același sunet cultural, aceeași subțirime a cuvîntului, aceeași ținută solemnă a expresiei înalte domină toate poeziile așezate cu grijă în cele patru secțiuni ale cărții. Altfel, segmentarea ei în secțiuni este cel mult un truc, o regie a lecturii spre buna respirație și receptare a poemului. Printre trucurile folosite de Ioan T. Morar în poezia lui este și acela al pseudocitatului, firește între ghilimele. El inventează pur și simplu ziceri memorabile pe care le încarnează cu mînă sigură și fără nicio temere în trupul poemului. Alt truc este ortografierea cu majusculă exact a acelui cuvînt care este cheia de acces la înțelesuri: „Ne-ngropăm de vii/ în memorie ca într-o ceață/ căzută din Ceruri/ asemenea unui fum care nu a fost primit// Să vină seara, strigăm în piețe/ Și vine seara/ Vine seara ca orice altceva/ Ca o jucărie abandonată/ (bateriile nu sînt incluse)/ Ca un calcul greșit/ Ca un răspuns pe care nu-l așteptăm / (semănăm unii cu alții) // Un zeu zelos ne-ar trebui acum/ Un zeu care să ne spună/ Că ține minte totul în locul nostru// «amintirea ta nu ești tu»// Seara e o ceață fără identitate/ în care ne stingem numele/ ca pe o făclie bătrînă” (Amintirea mea nu sînt eu, p. 11).
Poetul este un adevărat prestidigitator jucîndu-se la masa verde cu opțiunile și gustul literar al cititorului. Poeziile au un suflu înșelător narativ, sînt o mică și unică poveste da capo al fine, una insinuată șiret în mintea cititorului. E o provocare a memoriei noastre culturale, a chipului nostru interior de la clipa nașterii pînă la cea prezentă: „Mă înspăimântă/ călătoria tot mai anevoioasă/ a trupului meu tînăr/ în trupul meu bătrân/ faptul că am putut fi/ orice nu ne amintim că am fost// viața noastră,/ un algoritm (scris dinaninte?)/ un oftat fără zei/ un creier conectat la aparate/ o grupă sanguină care a plîns// trupul meu ieșind/ din trupul mamei tinere (pata albă din memoria tuturor)/ lumina care m-a orbit (așa cred) Apoi/ m-au spălat de sînge/ mi-au dat un nume în templu/ mi-au dat/ o singurătate care să fie numai a mea/ înainte de a-mi aminti/ am început să uit:/ o parte din mama mea sînt eu// Nu există zei/ În afara memoriei” (O parte din mama mea, pp. 16-17).
Multe poezii lansează definiții axiomatice existențiale pe care, mai apoi, poetul ori le abandonează, ori le contrazice: „Trecutul e o peșteră/ de unde fugim zilnic:/ am fost desene neterminate/ în care vîntul încă mai mișcă/ pentru că nu a văzut omul/ de la capătul suliței/ «desenează doar cel care scapă»” (Să uităm înseamnă să nu mai scriem, p. 25).
În fond, poezia lui Ioan T. Morar vine, întotdeauna, ca un ecou, din zestrea lecturilor lui bine păzite și cultivate, memorabile. Alteori poetul chiar explicitează această metodă a scrierii, cea a transfuziei organice prin procedeul osmozei lecturii: „Tot ce am scris/ nu e o dîră de sînge/ nu e un tren/ care pleacă/ înapoi/ nu e o aripă fără pereche/ nu e ceea ce am ținut/ în brațe/ și a îmbătrănit// Tot ce am scris/ nu e trecutul:/ e umbra mea/ ascunzîndu-se/ în umbra mamei mele/ și așteptîndu-mă să mă nasc// «poate scrisul/ e o transfuzie/ și nu știm»” (p. 28).
Acest stil al meditației interioare, existențiale e uneori chiar explicitat: „Viața nu a fost/ niciodată/ fluviul pe care/ ni l-am imaginat/ apa murdară în care/ au plutit păcatele noastre/ întîmplările/ care au ars/ înainte/ de a le povesti/ sentimentele colorate/ pentru a distra turiștii/ de pe fiecare mal// (o sărbătoare a culorilor vii)// Viața mea ar fi putut fi/ O vrabie fără prieteni// O codobatură de cîmpie/ Un sturz/ Orice altă pasăre// Dar eu n-am avut aripi/ Viața mea a fost un chibrit/ Incendii mai mari decît mine” (Dar viața, p. 34).
Este interesant cum se amestecă, firesc, cum se umplu reciproc ca în principiul vaselor comunicante lumea exterioară cu cea interioară, funcțiile anatomice, fiziologice și cele codificate cultural prin cuvînt: „Închid ochii și mă văd/ Ca un orb pe dinăuntru/ Nicio rază de lumină în trupul meu/ Nicio poieniță pentru hematii/ Niciun luminiș pentru celulele slabe/ Nicio pungă de gheață/ o vom stinge într-o patrie oarecare/ ca într-o identitate rece/ și strîmtă: sîntem egali/ cu pământul ăsta/ o adiere care se repetă// Venele și arterele/ Se cred iederă care se cațără/ sub piele/ Sîngele meu află că sînt roșu/ doar/ cînd îl duc la analize// dar inima mea își amintește/ de mama: în întunericul ei a pompat prima dată/ ca și cum ar fi umflat un balon/ la aniversarea unui copil/ care încă nu avea nume/ «eu nu eram decât cea mai nouă/ parte din mama»/ Închid ochii: /Nicio rază de lumină/ Nu trece de pleoape/ (vor primi ca răsplată/ un bănuț de argint)/ Înăuntru un întuneric trăiește/ În locul meu” (Întunericul viu, pp. 42-43). Și noțiunile familiare, cumva exterioare intimității noastre existențiale, cele din mediul în care respirăm și trăim, social chiar, politic, sînt atrase, topite prin expresia lirică, în metaforă: „Mi-aș dori o patrie/ simplificată/ doar mamă și tată/ doar zeul pe care nu l-am văzut/ niciodată/ Doar o flacără/ de care să ne ferim.//Mi-aș dori/ Un toiag mai bătrînd decît omul/ O pasăre desenată în peșteri/ Cîteva principii/ Pe care să le nesocotim// Mi-aș dori o patrie/ un oftat al identității/ o ceremonie greșită/ o monedă fără valoare/ (nici cap, nici pajură/ «un nimic născut din nimic»)// Nu există păsări desenate în peșteri// Am citit toate cărțile/ Am plîns în toate intersecțiile/ Ca la toate înmormîntările celor vechi/ Am privit cerul și am crezut/ Că luna e bănuțul fertilității/ Fiecare dintre noi/ E o patrie simplificată/ Făcută din pămînt puțin” (Pămînt puțin, p. 49). Melancolia este la Ioan T. Morar suprimată instant, fără milă: „Nu privi înapoi/ trecutul e un rîu/ fără pești/ o inimă obosită/ un întuneric bătrîn” (Un rîu fără pești, p. 51). Sub trucul citatului inventat de autorul însuși se ascunde mereu autointrospecția nemiloasă: „ne vom stinge într-o patrie oarecare/ ca într-o identitate rece/ și strîmtă:/ sîntem egali/ cu pămîntul dislocuit” (Vinul altui imperiu, p. 61).
În fine, Ioan T. Morar este una dintre puținele personalități literare de astăzi care se legitimează valoric, aș zice cu lejeritate și siguranță de sine, în toate genurile practicate: și ale scrisului și ale artei interpretative. În poezie, proză, jurnalism de calitate transparentă, nu o dată cu umor, dar și în actorie: e un interpret înnăscut, nu făcut, care seduce degrabă, de la prima expresie pe scena reală sau simbolică a actualității. A vieții. În poezie e subtil și mereu inconfundabil.
[1] Ioan T. Morar, Tobă de piatră, Baroque Books & Arts, 2024, 134 p.