CRONICA LITERARĂ
Florin Ardelean
eseist, prozator
Licantropi și vârcolaci – studiu de caz[1]
Bogdan Boeru este un romancier cu apetit pentru monumentalitatea planului narativ. Asta poate avea și neajunsuri. Nu este tocmai la îndemâna oricui să se înhame la o lectură ce tinde spre 700 de pagini, în vremuri ce pariază câștigător doar pe experiențele alerte, frugale, fără o investiție de timp care să te transforme zile de-a rândul în prizonierul unui text luxuriant. Autorul știe bine asta. Tocmai de aceea întinde o capcană spre cititor, seducându-l printr-o scenă horror, chiar în primele pagini, asemenea compoziției unui roman polițist ce te va ține cu sufletul la gură pentru a descâlci ițe, a repertoria conflicte, puseuri de violență, în speranța ca, până spre crepuscul, să găsești și criminalul odios. Numai că Printre omeni și alte ființe bizare este un fals roman polițist. Miza este cu totul alta, iar personajele sunt puse la lucru pentru a instala o realitate resemnificată într-un registru simbolic, aproape de hotarele fabulosului. Imersiunile în actualitatea politică, ocheadele trase spre societățile secrete sau discrete, plonjeurile în secvențe ale trecutului din care ies, asemenea unor ființe spectrale, personaje ilustre, consemnate în istorie sau în paginile de literatură cu majuscule, împachetează un text fascinatoriu ce-și creează singur o tensiune. Spre final, ești readus, cât de cât, cu picioarele pe pământ. Se vede foarte bine că Bogdan Boeru e hotărât să-și dovedească abilitățile pe care le are în mai multe domenii, structura romanului depunând mărturie cu privire la pasiunile sale pentru muzică (chiar compune și interpretează muzică de tip metal în variantă Death Metal), pentru istorie și, în al treilea rând, pentru existența societăților de inițiați în treburi mai mult sau mai puțin obscure. De altfel, protagoniștii principali sunt membrii unui club exclusivist (Clubul G., în ficțiunea de față, frecventat de gentlemeni liberi și de bune moravuri), cu întâlniri ce asumă un anumit ritual și, de asemenea, o etică strictă a solidarității și asistenței de tip frățesc – sugestia că ar fi vorba de o lojă francmasonică este puternică, fără a fi însă mărturisită o astfel de apartenență.
Înainte de-a vedea cum e Printre oameni..., se cuvine menționat faptul că în anul 2022, aceeași editură propunea un roman al aceluiași autor, Benedictiana, cu o acțiune ce glisa între istorie și ficțiune, cu personaje de tip „centaur”, adică pe jumătate dezgropate din site-urile unor vremuri ce coborau spre orizontul de timp al Cruciadelor, cu identități precise (Saladin, Sir Walter Scott, printre alții), iar pe cealaltă jumătate „zidite” dintr-un imaginar ce dislocă planul unui realism convențional, cu licitarea fabulosului și aducerea în prim-plan a soluției legendar-mitologice pentru a rezolva intriga, sfidând astfel complet logica și firescul unor evenimente pe care le știm din manuale și tratate. Se vedea deja, prin mesajul global din Benedictiana, faptul că Bogdan Boeru se simte „arestat” în lumea de incidență, că are nevoie de evadări spectaculoase pentru a respira liber, pentru a se mișca dezinvolt, confortul fiindu-i asigurat doar de șansa de-a găsi un sens al lumii într-o altă dimensiune. Exercițiul său prozastic, amplu și sofisticat, nu este altceva decât întruparea prin text a sensului plauzibil, mulțumitor, dacă nu chiar salvator.
Printre oameni și alte ființe bizare este un titlu care spune exact ceea ce se cuvine. Personajele propuse se împart în oameni normali, asemenea celor din preajma noastră, respectiv în mutanți. Sub aparența unor figuri comune, constatăm că se ascund vârcolaci sau licantropi. Incipitul romanului, acea secvență horror invocată deja, este o pregătire pentru tot ce va urma. „Canibalul”, Vâlcu Voinescu, căsătorit, tatăl a doi copii, deputat în Parlamentul României, cel ce pare să-l fi devorat, pur și simplu, pe homosexualul Ramon (Andrei Petrescu) este o astfel de făptură bizară, un vârcolac, o ființă „subpământeană”, de fapt camuflată sub înfățișare umană, dar care poate avea reacții animalice, mai ales sub efectul unor droguri. Chestorul Felix Albulescu, unul dintre puținii din categoria omenescului-standard, cel ce-a primit misia de-a rezolva misterul din camera de hotel, cu toată încărcătura lui de scandal, apelează la o structură a poliției menită să ne facă să repudiem cu totul normalitatea. Cel ce se va înhăma la treabă va fi un prieten al acestuia, desigur membru al Clubului G, Benone (Ben) Avădanei, șeful Departamentului de Cercetări Criptozoologice. Ei, și din acest moment, totul o ia razna! Aflăm, bucată cu bucată, că Ben nu este un om obișnuit, nici măcar nu e român, dar asta are cea mai mică importanță. Născut în Thuringia, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, este de fapt un călugăr benedictin scos din sărăcie, orfelin fiind, de către un alt călugăr, mai bătrân decât el cu cel puțin două sute de ani, Fra Levantinus, unul dintre cei șapte eremiți ce stăpâneau secretul imortalității. După o perioadă de doisprezece ani în care își asumă canonul tăcerii, novicele ajunge să devină el însuși nemuritor (dar nu tocmai pe deplin!), având dreptul să se sinucidă. Pentru a putea reveni la firul narativ principal, trebuie spus că Ben Avădanei, ciudat cât cuprinde, dar posesor al unui farmec de om din altă lume, va cunoaște mai multe întrupări sau avataruri. Astfel, povestea din anul 1825, consumată la Baltimore, care îl atrage în urzeală chiar pe Edgar Allan Poe, îl are protagonist pe Garland O’Pale, propunând o întâmplare cu automatoni (roboți inteligenți, creați pentru a-l apăra pe Ben Avădanei, patruzeci la număr, identici, dar primul creat având numele Talos, după un personaj din mitologia greacă). A doua poveste, de data aceasta petrecută în sudul Franței, în anul 1953, propune o altă întrupare a aceluiași călugăr thuringian, sub numele de Luc Fanelli, implicat în dezlegarea unui mister legat de câteva crime comise de către licantropi. Originea acestor făpturi ce înfricoșează este devoalată dintr-o legendă în care se înfruntă spiritul pământului, forțele răului și cele ale unui Bine izbăvitor (licantropii, suntem lămuriți imediat, țin de bine. Frumoasa Chanté aduce o pată de culoare în istorioara sumbră, cum de altfel este și cea care o propune, de data aceasta într-o ambianță a Munților Apuseni, pe Calista lui Neacșu, o frumusețe de fată, cu talent de pictoriță, decisă să se automutileze pentru a opri un blestem. Cititorul face, în cea din urmă întâmplare, cunoștință cu Marțolea, altă ființă cu alură fabuloasă, întâlnit, poate, în poveștile bunicii, cu strigoi și vrăjitoare, dar și cu anumite cenzuri legate de ziua de marți. Trei narațiuni, același personaj multiplicat în trei identități, Ben Avădanei, toate gonflând și parazitând linia prozastică principală, putând constitui foarte bine bucăți autonome de roman sau nuvelă. Bogdan Boeru nu uită să noteze în pagină și-o intuiție ce reușește să pună în criză sau într-o ecuație de ambiguitate fericită relația fundamentală dintre scriitor și literatură, pe linia deschisă de Mario Vargas Llosa, în Povestașul: „contează foarte mult cine spune povestea. Uneori contează mai mult decât povestea în sine” (p. 237). Căci tocmai asta îl bântuie și pe teolog sau pe mistic, atunci când pune pe un taler Faptele Apostolului Pavel, iar pe celălalt gestul agonal al Crucificatului.
Revenind în prezent și lăsând cititorului plăcerea de a aprofunda eresurile puse în operă, să consemnăm faptul că aura mitologică rămâne o constantă. Personaj cu totul straniu este Adam, un urangutan ce se dovedește a fi o ființă inteligentă, descendent uluitor al unei specii de maimuță antropomorfă din pleistocen, Gigantopithecus blacki. Cea mai bună prietenă a acestuia, ființă candidă, de-o bunătate angelică, devotată lui Ben Avădanei, este Annamaria Gramma, băcăoancă de obârșie, studentă la Istorie-filosofie, iubitoare de muzică Death Metal, până la urmă dovedindu-se a fi și ea o licantropă, adică o ființă bună și justițiară.
Și pentru că nu se putea ca intriga să nu conțină un caz de corupție, că doar o bună parte din acțiune se petrece, totuși, pe plaiuri mioritice, ni se dezvăluie de către șeful Departamentului de Cercetări Criptozoologice că Vâlcu Voinescu fusese atras într-o cursă de către oameni odioși, gata de cele mai condamnabile fapte pentru a zădărnici un proiect european de reciclare a deșeurilor, mafia autohtonă văzându-și periclitate interesele. Celor buni li se vor opune cei răi, așa cum prevede orice manual de literatură clasică, fără a discrimina între personajele create din stofa oamenilor normali, față de cei atinși de diferite mutații genetice și de năpasta (sau norocul) unor existențe cu totul abnorme. Din lotul celor răi se impun patru. Primul, Ilie Mircești, om de afaceri cu nimb de mecena, membru al Clubului G, va derapa spre Rău, atras fiind într-o cabală, iar autorul va ține să-l pedepsească exemplar, fiind „ars între coloane” (procedură masonică de pedepsire a fratelui ce trădează sau comite fărădelegi), adică, dincolo de simbolismul evident, găsindu-și moartea autoprovocată într-o baltă de combustibil căreia îi dă foc, după ce o cisternă este avariată într-un accident de circulație exact în fața coloanelor de la intrarea în Gara de Nord. Răul are și o figură feminină, Artemisia Iovan, recognoscibilă în multe dintre figurile politicienelor ce și-au făcut cu succes mendrele în sferele puterii postdecembriste – venală, istericoidă, hapsână, răzbunătoare. În sfârșit, tagma preoțească nu putea lipsi. Pentru a i se da însemnătatea pe care, fără îndoială, o merită, are doi reprezentanți în elitele smârcurilor autohtone: episcopul vicar Onisifor și un fost luptător MMA, ucigaș sadea, convertit în diacon. Așa cum vă așteptați, binele învinge, dar nu fără pierderi colaterale, fiind cât se poate de firesc asemenea lucru, câtă vreme avem de-a face cu un roman respectabil, stufos, cu personaje baroce și cu numeroase pagini în care descriptivismul și narativul sunt puse, din când în când, la odihnă, pentru ca Bogdan Boeru să se lanseze în postura de observator sau analist politic, cu aplicație națională, dar și cu incizii în gâlcevile mondiale. Apucăm să fim luați drept martori și la gesturi de înțelepciune. Un exemplu, din mai multe posibile: Suntem ceea ce ducem cu noi. Suntem niște operațiuni matematice într-o continuă dezvoltare. Suntem suma fricilor noastre, dar putând oricând să scădem din noi acele temeri pe care am reușit să le depășim. /.../ Suntem saci cu experiențe. Iar la sfârșit, când țesătura sacului plesnește, experiențele noastre, trăirile noastre se transformă în amintirile celorlalți, în povești pe care le spun mai departe cei apropiați nouă și le spun, și le spun, și le spun. (p. 481-482). Nu e un defect să-ți aduci personajele în stază, mai ales atunci când propui abordări bine simțite, pătrunse de spirit civic, în acord cu toți cei care, chiar acum, se iau la trântă cu suveraniștii, spre exemplu, cu trumpiștii și cu putiniștii, pentru a ne salva de la pieire sau de la batjocura de-a mai rătăci un secol-două prin parcările nefrecventabile ale insignifianței.
Doar ce-i ce vor reuși să se supună maratonului lecturii vor fi aureolați de izbânzi ale cunoașterii. Vor afla misterul oamenilor cu căiță, vor fi protagoniștii confruntării dintre ceata infamului diacon și cei patruzeci de automatoni conduși de Talos. Mai apoi vom afla din propriul jurnal cum a reușit Adam să dea de urma altor giganthopiteci, după ce abandonează lumea civilizată, dar atât de sinistră. Și Annamaria Gramma are un destin special, urmându-și și ea chemarea firii. În sfârșit, se va dezlega, grație Departamentului condus de Ben, desființat, desigur, în cele din urmă, care este tâlcul crimei oribile din camera de hotel și în profitul cui a acționat fără intenție, asemenea unui canibal, Vâlcu Voinescu. Toate acestea vor fi posibile prin sârguință, dar nu una stearpă, câtă vreme cititorul va fi îndestulat cu pagini pline de întâmplări stranii, cu incursiuni pe tărâmuri ce au puterea să evoce chiar și poveștile copilăriei, cu personaje de tip matrioșka, care atunci când te aștepți mai puțin „năpârlesc” pentru a lăsa să iasă la vedere ființe ascunse. Întreaga carte este un labirint, așa că trebuie să fii atent pentru a nu te pierde.
Multe și încâlcite pot fi, așadar, căile romanului! Ne-o dovedește și Bogdan Boeru, la o plimbare printre oameni ce nu sunt ce par a fi și printre bizarerii cu toptanul. Trebuie să admit, însă, că ne propune ceva coerent, cu noimă, fiecare având mai apoi să constate câtă plăcere și distracție este în stare să extragă din citirea unei povești politropice/ poliedrice, cu abisuri înfricoșătoare și tăpșane prozastice idilice, cu personaje ce își țes ființa din întâmplări ce te pot amuza sau deconcerta. Da, cam asta se propune atunci când citești Printre oameni și alte ființe bizare, o fugă de lume, în ideea că orice normalitate îți poate cauza depresii, ba chiar poate pune sub un imens semn de întrebare chiar noima vieții. Dacă bizarul nu te poate ademeni îndeajuns pentru a nu te epuiza în jugul normalității sau al banalității, a fi muritor nu este o damnațiune, ci soluția bicisnică a eternității rele.
[1] Bogdan Boeru, Printre oameni și alte ființe bizare, RAO, București, 2024 (672 pag.).