CRONICA LITERARĂ

Radu Ciobanu
prozator, eseist

Războiul de la firul ierbii

Deși a urmat și un al doilea, la fel de funest, Primul Război Mondial a rămas să fie numit îndeobște, scurt și cuprinzător, Marele Război. Poate prin șocul pe care l-a produs declanșarea sa asupra întregii lumi civilizate, poate prin lansarea pe teatrele de luptă a unei nemaivăzute tehnologii nimicitoare – zepeline, aeroplane, tancuri, submarine, tunul Dicke Berta, pistolul-mitralieră, bomba incendiară, minele, gazele.... Dar a rămas a fi încă resimțit ca „Marele”, poate, în primul rând, prin consecințele sale care au dus - cu escală în postmodernism - la apariția unei noi ere cu perspective evidente abia azi, înspre postumanism. S-au scris biblioteci întregi de romane, memorii, jurnale pe tema celor două războaie, dar cele mai creditabile sunt cele ale căror autori au participat nemijlocit la evenimente. Un exemplu reprezentativ de astfel de scriere este În furtuni de oțel, debutul editorial al lui Ernst Jünger, care nu e nici roman autobiografic, nici jurnal, cum e considerată uneori această operă, ci o scriere memorialistică, elaborată pe baza însemnărilor lapidare pe care autorul, care avea atunci 19 ani, și le-a făcut în condiții infernale, de-a lungul celor patru ani de front continuu. Aceasta este totodată și dovada, dacă mai era nevoie de dovadă, că a fost, înainte de toate celelalte ipostaze ale sale, un scriitor născut iar nu făcut, fiindcă numai un astfel de scriitor nu poate trăi fără a scrie în orice situații, ghemuit într-un crater de obuz sau la lumina lumânării dintr-un bivuac înecat în noroi, sub tirul artileriei adverse. Ulterior însă, scriitorul Jünger a procesat toată această materie brută, până la forma finală pe care o cunoaștem și care nu și-a pierdut nimic din cutremurătorul dramatism, iar războiul rămâne tot de la firul ierbii perceput. Dar un interes aparte în acest context suscită impresiile de la același nivel notate în timp real de combatanți care nu au veleități de scriitori, nici preocupări de stil sau expresivitate și scriu haotic, spontan, dintr-o nevoie ireprimabilă de defulare a stresului, emoției, fricii, fără gândul de a recurge la o procesare ulterioară și fără a avea în vedere un eventual cititor, cu atât mai puțin editarea.

Am dat pe neașteptate peste un astfel de autor printre cărțile colecției Istoria cu blazon, coordonată de istoricul Filip-Lucian Iorga, la editura Corint. Este vorba de Grigore Romalo (1890-1928) ale cărui însemnări au fost îngrijite de fiul său, Dan Romalo, și publicate la Centenarul sfârșitului Marelui Război, sub titlul Carnete de război 1916-1917[1]. Grigore Romalo a fost descendentul uneia dintre acele, nu puține, familii boierești autohtone asociate matrimonial cu elemente grecești din suitele domnilor fanarioți. Despre ascendența familiei povestește Dan Romalo în prefața intitulată Gânduri cale de un veac. Voi spune doar că tatăl lui Grigore Romalo, Eduard, a fost medicul „de familie” al Casei Regale, iar fiul, autorul acestor Carnete..., a făcut parte înainte de război din anturajul Principelui Carol (devenit mai târziu un rege funest), în grupul de prieteni (azi i-am zice gașcă) autointitulat „Birjărie”, puși pe sport și petreceri, din care, printre alți băieți și fete din înalta societate, făcea parte și tânărul Ion Pillat[2]. Romalo și-a făcut studiile superioare la Institutul Politehnic din Zürich, apoi a început Marele Război.

Dan Romalo avea cinci ani când s-a stins tatăl său răpus de tbc și prefața de care aminteam mai sus este, de fapt, o emoționantă evocare a unei copilării petrecute în căutarea unui tată fabulos, așa cum se contura din istoriile de familie și din varii obiecte presupuse a fi fost ale lui, răzlețite prin casă – precum o scrumieră grea, dintr-o rămășiță de obuz – capabile a-i resuscita imaginar părintele.

„Așa s-a întâmplat ca” – scrie Dan Romalo – „sortit fiind de a copilări fără tată, firea lui să-mi fie totuși mereu aproape. De deslușit însă în profunzime nu am deslușit-o decât atunci când mama mea mi-a încredințat carnetele cu însemnările lui din timpul războiului pe care l-a trăit el [sbl. RC...] Așteptase să mă vadă cât de cât maturizat.”

Am subliniat precizarea de mai sus pentru a releva intuiția surprinzătoare a lui Dan Romalo că interesul acestor însemnări stă în caracterul lor strict personal, fiind vorba nu despre un război generalizat, cum și era, ci de cel „pe care l-a trăit el”, tatăl, și numai el. De aici și alura singulară a acestor „carnete” printre altele de același fel.

Grigore Romalo își începe însemnările sub semnul evident al emoției, evocând momentul din seara de duminică, 14 august 1916, când află, înainte ca ea să fi fost emisă oficial, vestea intrării României în război alături de Antantă. După doi ani de indecizie și speranțe, evenimentul îi provoacă tânărului locotenent exaltări patriotice:

„Foarte în vervă, vorbesc mult, le vorbesc alor mei despre entuziasmul meu, credința mea și despre faptul că sunt mândru că țara mea intră în luptă, că a știut să aleagă.”

Peste trei zile însă, în marș cu batalionul său spre Carpați, începe să-și aștearnă însemnările în timp real. Atmosfera plecării e entuziasmată și de prezența Reginei, „foarte frumoasă”, prezentă printre soldați, la slujba de binecuvântare a momentului. Iar entuziasmul se menține apoi de-a lungul acestei prime etape, cu cântece și flori în țevile puștilor, timp în care locotenentul Romalo observă și își notează reflecțiile iscate de mici revelații. Se aud, bunăoară, nu doar cântece patriotice, ci și de veselie lăutărească:

„De nu știu unde au apărut niște viori și câțiva țigani [...] Țiganii au în armată un loc aparte – paradoxal. Ei sunt, pe rând, animatori, clovni și, în același timp caii de bătaie și țapii ispășitori ai unității din care fac parte. Sunt întotdeauna muzicanți pricepuți și niciun țigan care se respectă nu pleacă fără vioara lui în raniță. Fiecare unitate, batalion sau regiment are orchestra lui de țigani.”

Urmează un mic excurs eseistic despre caracteristicile etniei și așa se va întâmpla de acum, fiecare nouă revelație fiind urmată de reflecții tipice omului de cultură. Așa și la pătrunderea fără probleme în Ardeal, când, favorizat și de vremea splendidă, deși caniculară, Grigore Romalo are impresia că pășește într-o altă lume:

„Traversăm un ținut superb.”

Peisajele sunt mirifice, satele sunt rânduite, femeile frumoase și ospitaliere (fără nici o aluzie!), iar casele „ca pe la noi”, doar așternuturile-s „cu purici”. Încep însă și dezagremente drastice, cum ar fi câte o ploaie torențială, prilej cu care locotenentul Romalo observă că o mare parte din trupă e purtătoare de opinci. Și subliniază cuvântul în text, ceea ce poate fi interpretat ca semn al contrarietății, al unei, încă reținute indignări. Dar motivele se vor înmulți și revolta se va exprima fără rezerve:

„Cel mai mult mă supără lipsa de comunicare cu cei din spatele frontului. Oare când va fi pusă la punct această blestemată poștă militară? Nu avem nici măcar un comunicat oficial.”

Mai mult încă, ordinele de front sunt aiuristice, se contramandează, se reformulează, creează haos, nedumeriri, descurajări, ceea ce-i agravează impresia că se află la discreția unor comandanți incompetenți, iresponsabili. Înaintarea și entuziasmul se opresc la linia Oltului și ceea ce urmează nu mai e decât o pendulare de marșuri absurde, de colo, colo, fără nicio noimă, printre satele dintre Brașov și Făgăraș, sub tirul artileriei adverse, care hărțuiește și exasperează trupă și ofițeri. Generalii sunt detestați, locotenentul Romalo nici nu-i numește, dar fiind un excelent portretist, mai puțin prin descrierea aspectului fizic cât prin detalii relevante ale caracterului, îi onorează cu câte un crochiu doar pe doi dintre ei:

„Îmi place mult alura micului nostru general Boureanu, apare cu mantaua descheiată, călare pe un mic cal țărănesc, cu numai doi călărași ca escortă. Fără mașină, trăsură, bagaje, stat major. Merge aproape tot timpul în avangardă și vine, neavând nimic al lui, să ne ceară un os de ros. Foarte simpatic [...] Este un războinic perfect, un bărbat simplu și sincer.”

Sau iată-l mai târziu pe generalul Arthur Văitoianu, expresiv schițat de locotenentul Romalo, fără a bănui că în același an 1917, va fi numit aghiotantul acestuia:

„[...] o figură din secolele trecute, cu barbă ascuțită, foarte slab, cu ochiul rece al investigatorului, al oamenilor care au cântărit totul, un pic adus de spate atât din cauza vârstei, cât și a înălțimii. Adevărat tip de Don Quijote rezonabil, asta e părerea mea.”

Ceilalți, o apă și-un pământ...

Însemnările lui Grigore Romalo devin tot mai dramatice pe măsură ce situația de pe front se degradează. Urmează retragerea cu o scurtă dar crâncenă tentativă de rezistență pe Valea Prahovei, după care pornește exodul spre Moldova. „Retragere” e cuvântul demoralizator care-l obsedează. Se face simțită apropierea iernii, ploi, lapoviță, noroaie apocaliptice, frig. Pe parcurs survin răstimpuri de așteptare ale unor ordine care, vin prea târziu și trebuie reformulate sau contramandate. Notele locotenentului Romalo devin tot mai concise și dobândesc sarcasm sau ironie:

„Tunurile lor tăceau în fine; ale noastre tăceau... ca de obicei.”

Dar ce făcea oștirea în timpul acestor așteptări? Oștirea căuta să-și „omoare timpul”, juca pocher sau pichet, se întrecea în spart buturugi sau făcea... spiritism, experiență pe care locotenentul Romalo se pare că o lua în serios. În plus, el îl convoca uneori pe un oarecare Petrescu Cezar,

„ca să-mi dea în bobi. Gras, bucălat, foarte pătruns de știința lui ocultă, prezice, grav: «Drum cu bucurie. Veste de care vă îndoiți. Stați puțin și iar plecați cu bucurie». Ce vrea să însemne asta, Dumnezeule?”

Acestea sunt însă scurte pauze de respiro în timp ce tot episodul retragerii e dominat de notații cutremurătoare despre grozăvia situației, nu oboseală, ci sfârșeală, frig, ploaie, soldați, epuizați, căzuți în noroi, pe care camarazi abrutizați nu-i mai ajută să se ridice, reflecții despre suferință, rar câte o însemnare despre sine, ca atunci când apucă să facă, prin cine știe ce improvizații, o baie caldă. Clipă de clipă însă,

„Soldații noștri, care de o lună stau imobili în tranșee, fără alt adăpost, care de o lună nu s-au dezbrăcat, nici descălțat, anchilozați de reumatisme, obosiți de lupta continuă, abrutizați de bombardamentul continuu, înaintează cu greu. Și nu suntem decât la 4 km de punctul de plecare. Ofițerii sunt și ei în aceeași situație și vorbim pe șoptite, neliniștiți: cum vom parcurge noi, cum vor parcurge oamenii noștri cei 50 de km ai etapei anunțate?”

Grigore Romalo are o singură, mare reținere: nu scrie aproape nimic despre sine, despre luptele la care a participat, despre bravurile ostășești în care se va fi remarcat. Preferă să se preocupe de oamenii, detaliile și întâmplările mărunte din proximitate. E de văzut aici simptomul unei modestii funciare, întrucât n-a fost nicidecum un anonim de gloată, ci un combatant activ. Ceea ce putem deduce din faptul că, în august 1917 e propus pentru decorare, dar apoi imediat retras de pe „listă” pe motiv că, fiind ful medicului Curții Regale, decorarea sa ar fi putut fi interpretată ca un favoritism. Cu toată modestia sa, e evident că decorația l-ar fi bucurat, dar retragerea ei survenită intempestiv i-a creat un sentiment de frustrare pe care încearcă să-l disimuleze mimând detașarea:

„Ce țară ciudată, în care nu poți decora fiul unui medic al Palatului fără să-ți fie teamă că se va spune că îi faci o favoare. De altfel nu am ce face cu tinicheaua [sbl. aut.] lor nenorocită.”

Adevărul e că Grigore Romalo își avea tainicul orgoliu, dar și demnitatea sa, grație conștiinței propriei valori. Aceleași care, după rușinoasa pace separată din 1917, l-au determinat să părăsească țara umilită, odată cu misiunea militară franceză – „trenul lui Berthelot” – și să se înroleze în armata franceză, fiind, în final, onorat din ambele părți: cu Ordinul „Mihai Viteazul” și cu „Legiunea de Onoare”. Întâmplări pe care le-a considerat probabil mai puțin interesante decât cele de un realism dur ale războiului de la firul ierbii. Le aflăm astfel nu de la el, ci din comentariile cu care fiul său, Dan Romalo, însoțește aceste Carnete de război, ale căror însemnări sunt scrise în limba franceză și traduse acum de dna Lia Decei. Nu e vorba de snobism, ci de o cutumă curentă a societății cultivate în mediu francofon, iar, în cazul lui Grigore Romalo, probabil și de intenția de apărare a textului de eventuale indiscreții ale subalternilor. Mai trebuie semnalate numeroasele pagini cu fotografii de familie din timpul războiului, devenite acum veritabile documente istorice.

[1]  Grigore Romalo, Carnete de război 1916-1917. Traducere din limba franceză de Lia Decei. Text îngrijit, prefață, notă asupra ediției și încheiere de Dan Romalo. București, Corint [Istorii cu blazon], 2017.

[2]  Despre „Birjărie”, vd. vol. Ion Pillat, Primele versuri. Poezii inedite și variante timpurii (1905-1912). Ediție îngrijită, studiu introductiv, note, variante și schiță cronologică de CARMEN BRĂGARU. București. Spandugino, 2024.