CRONICA LITERARĂ

Doina Adriana Nicolăiţă
poetă, eseistă

Poeme tari, de substanță, îmbrăcate într-o haină poetică simplă[1]

O voce puternică, intens ancorată în poezia de azi, este cea a Gildei Vălcan, apreciată pentru volumele sale de poezie: Pe linia spatelui tău (2002, premiul pentru debut al Filialei Timișoara a USR), Cu uşile întredeschise (2011), Femeia de sticlă (2012), Medusa (2018).

Noua carte de poeme a Gildei Vălcan, Privighetoarea mecanică (2024), surprinde prin sonoritățile trist-amare care se dezlănțuie pe frecvențe diferite în tonalități variate. Toate împletite și contopite într-o sfâșiere de proporții cosmice: singurătate, însingurare, dragoste, moarte, mister, dor – poezia în sine – într-un repertoriu franc. Aparent prinsă într-o colivie regală, o privighetoare însingurată își simte, analizează, dezbate viața amenințată de cruzime, de lăcomie, de minciună, de absență, în care „visele au ucis visele”.

Libertatea este vizată dincolo de povara timpului, a morții, a grijilor de neînțeles. Cântecul păsării devine oglindirea desăvârșirii, expresia cea mai înaltă a sacrificiului pentru un celălalt mereu prezent-absent, al plăcerii de durere – soledad, al apelor lăuntrice și al apelor purtătoare de viul uman.

Tonuri tragice, tristeți accentuate, meditații profunde și o ideatică decantată cu nuanțe filozofice, mitologice, psihologice, livrești. „Când nu știi încotro te îndrepți/ Când cei mulți nu sunt și cei drepți/ Când rătăcești între luntre și punte/ iar Cain te vinde pe șiraguri mărunte/.../ Nu ridica pământul pe cruce,/ Nu te trezi rătăcit la răscruce/... Există o lume care îți cere să pieri/ Există o lume care îți cere să speri.” (Cioburi sub tălpile arse, p. 7).

Un totum factum. Poeme tari, de substanță, îmbrăcate într-o haină poetică simplă, o simplitate mult șlefuită a formei. Carmina (poeme-cântec) care se infiltrează, se atașează inimii (cea mereu invocată de poetă), și care acompaniază cititorul. Poemele cer un tribut al răpirii în mrejele unei „seducții” literare. Poeta întinde „lațuri” semantice prin formule incantatorii, repetate, murmurate, reluate, multiplicate, un dialog deopotrivă interiorizat cu sine, exteriorizat cu celălalt, cu lumea, cu universul. „Eu nu sunt ce ai crezut că sunt,/ Tu nu ești ceea ce am crezut./ Dar soluția nu stă în cuțit, în daltă sau ciocan./ Nu e nevoie să îmi tai din carne,/ Nu e nevoie să-mi sculptezi o singură aripă,/ Nu e nevoie să-ți torn ciment la rădăcină/... Nu e nevoie de nimic.”(Chipuri, p. 9).

Regăsim preocuparea unui poet adevărat, o mărturisire subsidiară, despre cum să fii citit, cum să-ți ademenești cititorii. Fiindcă, nu-i așa?, mulți scriitori, puțini cititori. Poezia nu poate rămâne închisă într-o colivie. Poate de aceea Gilda Vălcan a ales ca titlu simbolic pentru cartea sa, Privighetoare mecanică, un strigăt ascuțit, amplificat de o mașinărie în mișcare și de ecoul prelungit în noi.

Poeme-reflectare profundă asupra principiului suveran al iubirii care se oglindește prin noi în „cioburi”, „nimicuri”, „însingurări”, „risipiri”. O nesfârșită căutare, luptă, durere, neîmplinire, nevoie de complementaritate. Te voi iubi este un poem răscolitor, cu accente metafizice, cu neînțelesuri rămase în dezbatere: „Copleșit de singurătate/ Și de dorul a ceva ce nu a fost/ și nici nu va fi./ Te voi iubi”(p. 20). În oglindă cu poemul Noi ne iubim „cu dorul soldatului pentru dușmanul său”, ne iubim: „Cu cruzime, cu foame, cu tandrețe, cu tristețe,/ cu dor.” (p. 21).

Se prelungesc așteptări nemaiașteptate, căutări nemaicăutate, amalgam de sentimente, promisiuni rămase în suspans, iubirea-aspirația fericirii perfecte, țintuită de trăiri telurice, îngropată în nefirescul ei și „cu dorul celor de foarte departe”.

Iubirea este revendicată într-o absență devastatoare, fluidă ca apele, prinsă în însemne pe pietrele-altar. Iubirea – principiu absolut ascuns, întors în plan uman – este disecată în multiplele ei fațete: perisabilă, sfâșietoare, crudă, nemiloasă, combativă, atât de departe, împietrită. „Veneam din timpuri uitate demult/ Tu dinspre vest, o galaxie din alt univers,/ Eu dinspre sud, o mare adâncă, un zid de temut./... / Veneam în alte trupuri, veneam din alte lumi/... Iubirea ne aștepta altundeva/ într-o poveste spusă de un nebun bătrân/ Pe o planetă îndepărtată de lângă altă stea.” (Iubirea nu trece de două ori prin același loc, p. 46)

Mereu în dialog cu un Tu (p. 22), sau mai curând cu absența lui, cu un posibil Ulise purtat de ape, atras irezistibil de necunoscut și neînturnabil. O absență care nu se umple cu nimic, stârnind furtuni interioare și o puternică nevoie compasională, compensatorie. „Tu nu te poți dizolva din viața mea,/ Eu nu pot nega că te-am iubit.../ Dar noua iubire e crudă și rea,/ E egoistă și pură, e dură și grea/ ca de granit,/ Ca inima mea.” Până la împietrire, ca un efect al Meduzei: „nu te uita în urmă/ împietresc”(p. 27), cu dublul efect: mă împietresc și pe mine și pe tine. Din nevoia de statornicie, în care doar pietrele rămân, apa se scurge. Nimic între noi „inima mea petrificată/ trosnește sub apăsarea ta/ se face praf.”, „nu se aude nimic,/ inima ta e mută și de temut.”, „nu mai există între,/ nu mai există noi.”(p. 33), un năucitor sentiment al refluxului, al anihilării.

Singurătatea și însingurarea sunt stări meditativ-poetice din aceeași gamă întâlnite la o altă tragediană, Gabriela Gheorghișor, cu care remarcăm similitudini poetice. Singurătate de neuitat (p. 8) când „apele s-au retras/... am rătăcit/ unul de altul/... și am murit singuri/ fără iluzia/ că am iubit.” În Puzzle (p. 12): „singurătatea mă îmbrățișa cu mâini calde”, un poem sfâșietor de o delicatețe tragică, morbidă, o reconstituire din pietre, cioburi, resturi vegetale, mirosuri necunoscute a ceea „ce rămăsese din tine”, cu toate simțurile în alertă, cu ochii-oglinzi, portaluri de trecere. Sau „singurătatea îmi este scut” (Fără rădăcini, p. 63), în timp ce „îți deschid ultima ușă,/ Te așez la masă, aprind lampa/ în semn de însingurare,/ te ascult.” (Vizită, p. 15)

Întâlnim un joc al oglinzilor, înșelător (Perles de pluie 4, p. 28), între viață și moarte (Oglinda morții, p. 10), real și ireal, între el și ea (Unul prin altul, p. 36): „Să spargem oglinda dintre noi,/ Știm că în ea nu ne putem vedea,/ Să spargem oglinda./ Va rămâne fiecare întreg, cu sine,/ Neîmpărțit cu imaginea sa./ Sau vom trece unul prin altul. Nimeni nu va observa./ Nici măcar noi. Mi-e teamă însă că, încercând să o lovim,/ Oglinda va rămâne întreagă,/ Ne vom sparge noi./ Apoi ne vom strădui o viață/ Să strângem cioburile, să ne adunăm”. Ochii sunt oglinzi cu reflectări, universuri diferite: „Nu mă recunosc în oglinda ochilor tăi,/ Cea despre care vorbești, cea după care tânjești,/ Nu sunt eu./ .../ Te văd de departe și-mi doresc ca pentru o singură/ O singură clipă să îți vindec rănile/ .../ Să îți fiu oglinda în care să te vezi cum te văd eu...” (Oglinda ochilor tăi, p. 68). De altfel, ochii deschid sau închid modul de percepție, de comunicare, intercomunicare, supra-comunicare în poemele: Orbi, Cu ochii larg deschiși, Legat la ochi.

Observăm, inevitabil, o înclinație filozofică nihilistă, o atitudine de negare („niciun cuvânt”, „niciodată iubit”, „nu mă recunosc”, „nimeni n-a vrut să moară”, „nimic între noi”, „nimeni nu întreba unde sunt eu”, „ești un zbor infinit către nimic”) și un fel de dat ultim („ultimul om”, „ultima ușă”, „ultimul cuvânt”, „ultima luptă”, „ultima pagină”).

O confruntare acerbă între viață (Totul merită trăit (p. 69) „pentru ce încă nu ai atins,/ Nu ai văzut, nu ai bănuit”) și moarte: „Mor oamenii din mine,/ Mor pe rând,/ Mor toți deodată./ N-am bani de aur să le închid ochii... Mor cu ochii deschiși,/ Străini, singuri, neiubiți, răstigniți.” (Mor oamenii din mine, p. 19).   

În tot și în toate se vede preocuparea poetei dublată de filozof pentru Cuvântul creat și creator, încărcat de sens și expresivitate. Un mod de autodefinire al Gildei Vălcan prin cuvântul care cândva „ascundea scrierea sacră”, și care, acum, se insinuează ca o scriere de neoprit, „Și fiind mereu cu un cuvânt din urmă pe buze,/ La sfârșit va fi precum la început,/ Cuvântul.” (Stau, mă uit, tresar, citesc, uit, p. 22). Se strecoară o viziune ironică asupra condiției poetului: „Pe poet nu-l face fericit nimic./ El s-a așezat pe partea nefericită a lumii,/ e atât de neînțeles încât nici singur nu se înțelege./ Așteaptă poetul,/ Așteaptă, dar nu o femeie,/ Așteaptă un vers care să-l facă și mai de neînțeles.” (Poetul, p. 17).

Gilda Vălcan ne propune și o modalitate de încheiere, nostalgia cititului: Cum se închide o carte în sine (p. 60): „Am știut că totul s-a terminat/ Atunci când totul s-a închis/ Așa cum se închide o carte în sine/ După ce ai citit ultimele rânduri.../ Așa cum se citeau cărțile în copilăria mea – Cartea trecea din mână în mână/ Și fiecare avea altceva de citit în ea. (subliniera mea!) – // Iar când întâlnești o carte rară/ care lasă urme adânci în inima ta,/ Vor urma zile, vor urma chiar luni lungi/ Până să prinzi curajul de a deschide o alta.” „Am știut că totul s-a terminat/ așa cum se termină cărțile,/ Cu o poveste încă nespusă/ pe care o vom trăi cu altcineva”.

Așadar, o frumoasă apreciere asupra cărții ca obiect estetic și cultural, mereu viabilă, mereu fascinantă.

Gilda Vălcan – și o putem afirma deschis – este o poetă seducătoare, cu multiple valențe interpretative, care ne îmbie cu o ofertă generoasă: „Privește în oglindă, citește invers, înțelege...”. Și te vei îmbogăți.

^[1] Gilda Vălcan, Privighetoarea mecanică, Ed. Brumar, Timișoara, 2024, 118 p.