CRONICA LITERARĂ

Doina Adriana Nicolăiţă
poetă, eseistă

Se cântă pe cord deschis[1]

Un apreciat poet italian, renumit om de cultură, fondator și director al revistei de poezie, critică și literatură Atelier, Giuliano Ladolfi (n. 1949), inspirat de poetul său predilect Vergilius, scrie poeme de un puternic vibrato afectiv în Jurnalul Didonei (Le journal de Didon). Între bine cunoscutele sale creații amintim La nuit obscure de Marie/ Noaptea obscură a Mariei (2023), Attestato (2015), L′enigma dello specchio (1996), precum și monumentala La poesia del Novecento: dalla fuga alla ricerca della realtà, în cinci volume, o incursiune în istoria poeziei italiene de la începutul secolului XX şi până în prezent.

Iată cum Vergilius (70-19 î. Hr.) continuă să fie nu numai călăuza lui Dante prin Infernul Divinei Comedii și a literaturii medievale, ci și a poeților din „infernul” lumii și literaturii actuale. „Prin el, sufletul omenesc cutează nu numai a simți, dar a spune că simte, a se mândri de aceea că poate simți”[2] (Nicolae Iorga). Tocmai esența lirică fecundă, intens personală, varietatea expresivă, plasticitatea și unduirea ecourilor mării lăuntrice dă perenitate poetului și compoziției sale desăvârșite.

Iată cum capodopera literaturii latine și universale, Eneida, este un permanent izvor al creației, creația însăși, dincolo de orice tentativă de umbrire a ei. A se vedea tendințele actuale de mutilare sau chiar confiscare a capodoperele lumii și înlocuire a lor potrivit „corectitudinii” și „progresismului”. Recent, poetul Adrian Popescu, în cartea sa Și Dante poate fi cenzurat?, intervine reparatoriu în favoarea originalității capodoperei dantești Divina Comedie, în urma traducerii trunchiate a olandezului Lies Lavrijsen. Un bun prilej de reflecție asupra poeziei dincolo de epoci și curente literare, o poezie viabilă și eternizată prin chiar valoarea ei.

Sub înrâurirea lui Vergilius, Giuliano Ladolfi în Jurnalul Didonei (Le journal de Didon) întreprinde o incursiune lirică prin resorturile interioare ale personajului feminin de forță al Eneidei. Ediția bilingvă în franceză-română, cu aplecarea atentă a poetei și traducătoarei Sonia Elvireanu, urmează publicărilor anterioare din 1993 (text premiat la concursul literar „Citta di Varzi”) și din 1995. De reținut faptul că de fiecare dată critica literară italiană a reacționat elogios la operele ladolfiene.

Duioasă, tandră și plină de compasiune se arată sondarea sufletului și psihologiei feminine din partea poetului Giuliano Ladolfi care pare că se identifică până la suprapunere cu protagonista cărții. Un mod subtil de-a empatiza cu cititorii săi, la umbra unei celebre iubiri. De a se apropia de spiritul și sensibilitatea modernă.

Jurnalul reginei Carthaginei, Infelix Dido, decurge din versurile vergiliene, în latină, antepuse textului lui Ladolfi, prelungind tumultul unei iubiri tragice. Sub forma a douăzeci și patru de poeme se amplifică sentimentele frumoasei Didona care nutrește o iubire intensă, incompatibilă și nimicitoare pentru Enea, „fugarul de la Troia” și naufragiat pe țărmul carthaginez. Tragismul decurge dintr-un malum fatum concertat de voința zeilor și din condiția de misionari/ mesageri a celor doi protagoniști. Dido, fiica regelui din Tyr, văduva lui Siheu, cel ucis de Pygmalion, se refugiază împreună cu poporul său în nordul Africii. Devine întemeietoarea cetății Carthagina, marea preoteasă, asumându-și rolul de conducătoare a unui nou neam. Enea, la rândul său, este mânat de zei să găsească locul predestinat unde se va înălța viitorul popor roman.

Poetul cântă și descântă cel mai intens sentiment uman: Iubirea. Pătrunde în zbuciumul interior al personajului feminin, făcând să țâșnească în afară un iureș de sentimente năucitoare, de nestăvilit. Zbucium care se pliază, întrucâtva, pe Oda (în metru antic) eminesciană: „Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce.../ Pân-în fund băui voluptatea morţii/ Ne’ndurătoare.// Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.// De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări.../ Pot să mai re’nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?// Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”. Evident, putem recunoaște entuziasmați: ce poeți, câtă măreție! Cum țâșnește sufletul în afară!

Giuliano Ladolfi reușește să prindă toată avalanșa de trăiri ale romanului iubirii într-un plin crescendo emoțional, de la admirație, simpatie până la declanșarea pasiunii mistuitoare, la împărtășirea iubirii și iluzia fericirii printr-o posibilă căsătorie. Eroina sfârșește, mai apoi, prin cedarea psihică în fața abandonului din partea ființei iubite, cât și a regretului de a nu-și fi împlinit misiunea față de viitorul poporului său. În acest punct final, opțiunea distrugerii de sine devine iminentă.

Povestea de iubire se derulează dintru început sub semnul destinului implacabil, ceea ce declanșează tensiunea morală a protagonistei care se vede în imposibilitatea de a-și depăși limitele umane. Devine „victima unui nebun foc interior”, sfârșind tragic, împotrivindu-se zadarnic voinței zeilor și propriului jurământ făcut soțului ei Siheu.

Întreaga complexitate a sufletului uman răzbate prin vocea Didonei. Infelix Dido își deplânge starea: „Aș vrea să-mi smulg/ din inimă lumina-ți minunată/ și să fiu noaptea-n care doarme raza/ perlei aproape de băltoacă/ ori să las visul să m-alcătuiască/ când ziua nu-i decât boboc de roză.” (p. 17). Dar discursul lui Enea, imaginea povestitorului îi inundă sufletul: „pătimesc îngrozită/ că îmi pătrunde în sânge chipul tău/ ce evocă trecutul și viitorul, vise legate de sumbre decepții,/ Iubirea-mi are toate culorile/ fără albastrul fericirii.” (p. 19).

Conflictul interior între dragostea aprinsă și jurământul de fidelitate față de memoria soțului pierdut o mistuie: „Cumplite sunt gândurile ce se-adună/ în jurul patului meu chinuit/ Și umbra lui Siheu se-ntoarce să spulbere/ pacea somnului nimicit/ de-ale iubirii flăcări mistuitoare... Sunt răvășită: nu mai recunosc/ nici ziuă, nici noapte... Îngrozită, caut zadarnic/ odihna... Adorată/ de iubirea ta, aș putea ilumina/ viața de glorie, dar cumplit/ blestemul paralizează.” (pp. 22-23).

Confesiunea față de Ana, sora sa, este o tânguire care așteaptă o consolare a cugetului: „Și duioșia-ți trezește în mine? Bucuria, smintită vreau să sufăr/ de tine, divină floare ce urcă,/ care-mi acoperi peretele vieții”. Zadarnic însă, vâlvătăile iubirii sfâșie inima reginei: „crude alegeri ale Iubirii, când vina/ îngroapă-orice fericire și moartea/ lasă să-mi respire sufletul aprig.”(p. 29).

Din ce în ce mai mult devotată acestei iubiri, regina Didona nu-și mai găsește locul și rostul: „reci sunt altarele, mute cântecele,/ sordide umbrele seara în templu./ Și-n fața tăcerii statuilor,/ singură, îmi ascult tumultul inimii/ ce aspiră la o altă viață și se distruge/ să renască în lumina speranței./... În globul ochilor tăi, scrutez/ teama de viitor fără așteptări.../ De azi, pentru mine Cartagina nu mai e...” (p. 37).

Infiltrată în poveste, ploaia este un bun apanaj pentru refugiul îndrăgostiților într-o peșteră, cât și pentru împlinirea erotică: „Distruge, te rog, timpul.../ Sparge materia.../ Lasă-mă/ să fiu tu însuți, să respir/... alină-mi, te rog, tulburarea minții/ cu transparența gândurilor tale!/... Aș vrea alte vieți pentru tine.../ Și eu, umbră de femeie,/ fără trecut și viitor,/ dureroasă oglindă a veșniciei,/ nume și identitate-aș vrea să-mi pierd”. Eroina se autoiluzionează sperând într-o nuntă după modelul roman: „în această noapte ce sparge granițele/ lucrurilor și lasă să transumanizeze/ ființa-n infinit, inima-mi este/ visul cerului, cea mai sclipitoare stea...”, dar „nu-i iertare, nici rugă pentru mine,/ tenebrele răspund disperării”. Presimțirile o năpădesc și nu le mai face față: „neliniștea inima-mi istovește,/ dacă mă gândesc la dragostea disperată/ ascunsă-n liniștea unei stele./ Când raza ta mă fulgeră,/ dispar într-o imensă lumină./ Acum nu trăiesc fără Cuvântul,/ ochii-ți pândesc și mă tem nebunește/ de gheața privirii tale.”

Dar destinul își urmează calea, Enea fiind nevoit să plece, în timp ce regina Didona distrusă și părăsită își pregătește rugul sacrificial. Se dezlănțuie acum disperarea femeii abandonate și rătăcirea reginei „despuiată de regala autoritate”: „Și pleci lăsându-mi numai/ lacrimile să-mi purifice/ singurătatea./ ...porțile inimii au devenit/ oglinda durerii eterne./...simt sfâșiată/ în mine viața universală.”(p. 61). „Acum când inima e port fără corăbii/ îmi cufund mâinile în râu/ tainic să-mi sting setea de liniște/ și de părăsire.”(p. 87). „Lacrimile curg pe piatră rămân:/ am murit în clipa când cerul/ n-a vibrat la ecoul iubirii frânte.” (p. 99). În cele din urmă regina, recunoscând consecințele erorii sale, se aduce pe sine jertfă spre îmbunarea zeilor și refacerea armoniei perturbate. Se zbate în acest trist deznodământ toată nefericirea femininului de la Medeea, Didona, până la Francesca cea invocată la începutul cărții de Giuliano Ladolfi. Sublimul tragic.

Plăcut surprinzător la această carte-jurnal intim este împletirea vocilor auctoriale într-un concert liric de mare vibrație emoțională. Se cântă pe cord deschis, harpa e vocea din textul vergilian, pianul, în plan ascuns, din cel al lui Dante, vioara se aude în textul lui Ladolfi, naiul din traducerea Soniei în limba română. Peste toate răzbate primadona, clocotul iubirii neostoite, neîmpăcate al păsării spin, rătăcitoarea Didona. Secondată la un interval de timp eteric de Francesca lui Dante, cea care a plătit cu inocența o iubire interzisă în tipare obscur umane. În plan secund se aude cadența din ritmica versului coșbucian, pentru cine se însoțește de traducerea din latină în română, a celui mai intens tălmăcitor al Eneidei, despre care s-a spus că era capabil „să recreeze originalul”.

Iubirea cu fațetele ei devine palpabilă prin poezie, reînfrumusețează sufletele moderne răcite din diverse pricini. Acesta este marele merit al poetului de a resuscita sentimentele umane, de a le face vii, înscriindu-le întru bucurie și dăinuire.

[1] Giuliano Ladolfi, Le journal de Didon/ Jurnalul Didonei, ediție bilingvă franceză-română, traducere din limba franceză: Sonia Elvireanu, Iași, Ars Longa, 2024, 108 p

[2] Nicolae Iorga, Viața și opera poetului Publius Vergilius Maro, București, Revista Clasică, 1930