CRONICA LITERARĂ
Romulus Bucur
poet, eseist, traducător
literatură, viață
Sînt pe deplin conștient că folosesc același titlu și în cazul cronicii, și în cazul recenziei din acest număr; mai mult, că acesta este și titlul celui de-al doilea volum de versuri al meu, apărut într-un moment de cumpănă, toamna tîrzie a lui 1989. Deci, ce (credem că) ne spune această nouă carte a Ioanei Ieronim?[1] Că, poate, aceste rînduri ar putea purta și titlul arta războiului?
Putem începe chiar cu titlul. Al cărții și al unui poem. Noțiunea de antidot o implică logic pe aceea de otravă, de toxină, de venin. Chiar din titlu, putem specula asupra acestui posibil rol pe care-l poate juca poezia, atît pentru poet(ă), cît și pentru cititori. Lectura poemului ne spune un pic altceva, și anume că poeta și-a dobîndit o anumită imunitate sau că, în orice caz, organismul luptă pentru a face față infecției: „Știrile proaste sunt presărate ca antidot, spune poetul/ … în ce basm trăiește oare cel ce-a grăit?/ Când știrile proaste ne-au ajuns și miez și orizont/ ne urcă în gât ca acidul gastric/ se lipesc de noi ca omizile de floare”.
Grupajul prim, instantanee chiar asta conține. Doar că nu e vorba despre unele pașnice, inofensive, normale (oare ce-o mai fi însemnînd cuvîntul normal?), ci unele anticipînd sau făcînd trimitere la violența zilelor noastre, privită de la înălțime sau mai de aproape. Cîteva exemple: „În idilicul Bled al slovenilor, cu lacul înconjurat de munți/ și biserica de pe insulă,/ s-au adunat scriitorii lumii pentru pace./ Un scriitor cecen a mărturisit care i-a fost primul gând/ când s-a aflat în acea minune de peisaj:/ «Sunt perfecți munții ăștia pentru lupta de partizani!»/ Am zâmbit cu toții în jurul lui. Era anul 2004.// În anul de grație 2024 – la fel am zâmbi?” Intervine memoria, una din caracteristicile poeziei Ioanei Ieronim. O memorie cu multe fațete, culturală și a istoriei („Memoria trebuie înviată cu sânge proaspăt, gândesc unii,/ cu orașe țăndăruite și câmpuri sfârtecate de mine./ Nu ajung pentru ei poveștile războaielor din bătrâni/ …Troia, Verdun…”). A trecutului imediat, ecou al unuia mai îndepărtat, (aproape) uitat – războiul din Ucraina, evocat, între altele, în Noi unde să plecăm?, subintitulat Interviu la CNN. Dar e doar un moment, urmat de altul, la fel de violent: „Azi este 7 octombrie. Noul război sfâșie ecranul/ a transformat instantaneu tot ce era/ în istorie// istorie./ Life as usual/ peste un an, la mulți ani”.
Cicatricea, cea care dă titlul celui de-al doilea ciclu al cărții, ține tot de memorie. Una fizică, a corpului, care păstrează urmele traumelor suferite și, prin extensie, una psihică: „Timpul lumii în accelerare/ asemenea timpul vieții mele// Îmi știam cicatricele toate – acum unde sunt?” (din poemul cu același titlu, Cicatrice).
Rămîne speranța, sau cel puțin o posibilă ipostază a ei: „ca apa zăgăzuită se dezleagă// și-ți mai este dată o viață// îți mai este dată o viață”; „Ne tot cântă sirenele: sunteți/ cea de pe urmă generație,/ sunteți generația de pe urmă.// Privim în urmă și știm că nu e adevărat.// Privim înainte/ și nu ne legăm de catarg”.
Memoria, a trecutului, mai îndepărtat și mai apropiat, a lumii de dinainte de comunism, din comunism, după comunism constituie materia ciclului ritmuri, locuri, viteze; amintirea unei excursii școlare la Bicaz aduce în față imaginea unei profesoare, cu memoria ei, cu necesitatea de a spune adevărul, contrabalansată de aceea a supraviețuirii: „Știa cine știa că un inginer român proiectase hidrocentrala,/ prima din țară, la-nceput de secol 20 – ca student în/ Germania. Dar abia în anii ’50, i-a venit vremea…/ Au dus aici sub pază, de la Canal specialistul nr. 1/ printre alți ingineri de școală veche/ Pe unde i-au găsit ostracizați în țară. Și pe lângă ei/ puhoi de tineri. Doar așa a ajuns colosul să funcționeze./ Ce spunea, fărâme, bătrâna profesoară/ dezlegam în parte. Peste vieți încă ni se mai dezleagă” (Bicaz).
Există și o memorie bună, pozitivă, a frumuseții, a tradiției, a competenței, a unor oameni de calitate. O menționez, cu funcția, probabil, de a o echilibra, (sub)conștient pe cealaltă; acesta ar putea fi încă un sens al lui antidot: „clipa de grație a luminii depline și Sânzienelor/ ninsoarea mieilor caldă pe obraz/ clipa de grație a merilor înfloriți în livadă/ haosul celest al glasurilor de copii// îndrăgostiții împletiți împleticiți în aura surâsului/ în aerul purificat de fulgerul unei priviri// clipa noastră de grație/ aici/ acum/ pe când zarea se întunecă”.
Raportu(ri)l(e) dintre literatură și viață, probabil una din cele mai acute probleme ale scrisului, dau titlul ultimului ciclu și, firește, unui poem: „S-a împiedicat pe scară din primul vers,/ în al treilea vers gunoiul s-a rostogolit/ din treaptă în treaptă./ vecinii au râs, au râs, liftul ha ha se oprise între etaje./ Omleta în poem aștepta pe masă/ când el/ea a ieșit, când s-a împiedicat/ pe scară molcom viața”. (Literatură și viață). Trăitul și ficționalul se transformă unul în celălalt, pînă la indistincție. Găsim și frumoase evocări ale unor scriitori importanți, Nicolae Manolescu și Florin Mugur, acesta din urmă într-un poem care îi împrumută tonul și găsim și serioase, severe meditații asupra limbajului, asupra responsabilității implicate de folosirea lui, ca și asupra frumuseții care poate să rezulte de aici, un posibil ecou al hölderlinianului Wozu Dichter: „Ehei, grădinari ai vorbelor/ la vremea sălbăticiei nu există limbă maternă/ în care cuvintele să nu se schimbe în arme/ în bombe cu ceas, capcane, gloanțe dum-dum, drone ucigașe// Dar tot așa nu există poem pe care/ să nu-l poți smulge/ viu/ dintre fălcile încleștate ale fiarei” (Sălbăticia limbii).
Biografia, alt nume al vieții, condiționează, atît negativ cît și pozitiv, creația („… ai învățat să pictezi/ tot mai aproape/ mai adevărat/ pumnul ce îți astupă gura// în cealaltă jumătate a vieții/ încerci să uiți învățătura”) și trage după ea și o învățătură amară, poate o frîntură de înțelepciune: „Eheu, Postume, credeam în libertatea poveștii/ când poveste liberă nu există pe pământ”.
Poemul final al cărții, cu un titlu cumva de sorginte ardelenească, Inter-acție, e o recapitulare lucidă a raporturilor, a interacțiunilor, reale sau posibile, dorite sau nu de către ambele părți, între poet și cititorul său. O artă poetică reprezentativă pentru Ioana Ieronim: „Scriu și vei citi. Rostesc și vei auzi./ Dar cât de mult vreau cu adevărat/ să-mi găsești urmele?/ Cât de mult vreau să-mi auzi glasul/ de azi de acum nevorbit răgușit obosit// Țin eu să mă surprinzi de după colțul străzii?/ să-mi prinzi unghiul mort, continentul nevăzut,/ întregul dislocat de puținul aflat la vedere?/ Vreau eu să îmi stai alături, să respiri/ aerul vieților mele concatenate, colmatate,/ hrana instant la purtător?// Scriu: vino. Spun: vino. Vino/ să privim împreună – între/ în interstiții/ între-timp// în timp ce-n ochii tăi/ pe căile tale necunoscute/ dispar”.
[1] Ioana Ieronim, Antidot, București, Tracus Arte, 2024.