INTERVIU

Monica Pillat: Cele mai vechi amintiri

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu

Cristian Pătrăşconiu: Poți să pui degetul pe cea mai veche amintire pe care o ai? Și să spui despre ea: da, aceasta este. Aceasta este cea mai veche amintire a mea?

Monica Pillat: Îmi vine în minte imaginea unei mese rotunde, cafenii, la care stăteam cu părinţii, învăluiţi în penumbre. Tata alcătuia pentru mine din micile monede, răspândite pe lemnul lucios, turnuleţe de diferite înălţimi, iar apoi, după ce îşi scotea de pe deget verigheta, o răsucea alături, închipuind în rotire o sferă sclipitoare. Fereastra era larg deschisă şi vedeam în înnoptare cum se înălţa pe cer luna plină. Mă uitam fermecată la strălucirea ei, de departe, închipuindu-mi că inelul de aur care se învârtea pe masă o chemase tainic să ni se arate din întuneric.

C.P.: Cu mama? O amintire veche, foarte veche, poate chiar cea mai veche?

M.P.: Eram cu ea, în prima mea vacanţă la mare, la ceasul asfinţitului. Plaja se golise de lume, numai noi rămăseserăm, întinse pe prosopul albastru, să ne uităm la dansul valurilor. La un moment dat, mama s-a ridicat şi când mi-am întors privirea de pe ape, nu am mai văzut-o lângă mine. Pomenindu-mă pe neaşteptate într-o singurătate absolută, m-a cuprins o spaimă atât de adâncă, încât nici azi nu pot uita copleşitorul sentiment de părăsire şi de pustiu pe care l-am încercat atunci. Probabil că ea mi-a citit pe chip groaza, pentru că s-a repezit din nevăzutul în care dispăruse şi m-a luat în braţe.

C.P.: Cu tata? La fel: o amintire veche, foarte veche, poate chiar cea mai veche?

M.P.: Seara, cu spatele la o lampă aprinsă, tatei îi ieşeau din mâini umbre de păsări, de peşti, de pisici şi de iepuri care se proiectau pe peretele opus, umplând încăperea de poveşti. Când se oprea, mă duceam să mă uit la degetele lui, neputând pricepe unde se ascundeau deodată toate făpturile care se jucaseră pe zid pentru mine.

C.P.: Dar cu cărțile?

M.P.: Nu eram încă la şcoală, când bunica mea paternă îmi traducea cu glas tare din cărţile Contesei de Ségur, depănându‑mi năzdrăvăniile Sofiei şi ale prietenilor ei de joacă. Printre aceştia se afla şi unul pe nume Paul. Într-o după-amiază, a intrat în curtea noastră un domn pe care tata mi l-a prezentat. Avea acelaşi nume cu personajul din poveste şi am fost sigură atunci că ieşise din paginile volumului, ca să mă cunoască. Dar oare când avusese timp să crească aşa de mare?

C.P.: Dar cu păpușile?

M.P.: Nu am prea avut păpuşi, dar bunica mea maternă lua multe doctorii din sticluţele care, atunci când se goleau, le puteam înfăşa şi le legănam, imaginându-mi că dacă le cânt, îşi pot schimba înfăţişarea.

C.P.: Și ultima amintire cu tatăl tău în viață?

M.P.: Poate că nu e chiar ultima, dar păstrez în minte o seară cu ochii lui care percepeau, când cu uimire, când cu evlavie, când cu bucurie, lucruri nevăzute pentru noi, cei din jurul său. Cum nu mai putea vorbi, nu avea cum să ne împărtăşească revelaţiile lui, însă eu încercam, după expresia feţei lui, să ghicesc câte ceva din ceea ce i se arăta. Poate erau fiinţe iubite din copilăria sa, ori din adolescenţă, poate peisaje ori interioare în care îi fusese drag să reintre, iar alteori, după lumina ce i se răsfrângea pe obraz, transfigurându-i trăsăturile, mă gândeam că Îl întrezărea pe Dumnezeu.

C.P.: Dar cu mama ta?

M.P.: Îmi aduc aminte de noaptea în care m-am internat cu ea la spital. Stăteam amândouă într-o cameră mică, la ultimul etaj, şi după ce mama a adormit, am deschis geamul şi am auzit de afară vuiet de valuri. M-am uitat să văd mai bine ce se întâmpla. Am recunoscut dintr-odată împrejurimile, luminile aprinse, clădirile îndepărtate ale oraşului şi, totuşi, dincolo de ele, ori altfel spus, năvălind peste toate, desluşeam din ce în ce mai aproape prezenţa unei mări nevăzute, inexorabile, care venea să mi-o ia...

C.P.: Ar fi multe de spus despre o terapie prin amintire...

M.P.: Tu îi spui terapie, dar eu cred că e vorba şi despre o înţelepciune pe care o acumulăm în timp, prin şi cu ajutorul amintirilor. Dacă am putea vizualiza acest du-te-vino al gândurilor, am fi surprinşi de rolul mişcărilor noastre din clipa de faţă în trecut şi invers. Să luăm, spre o mai bună lămurire, cartea lui Daniel Defoe, Robinson Crusoe, unde naufragiatul, ajuns pe o insulă nelocuită, simbol al prezentului necunoscut şi incontrolabil, îşi asigură funcţionarea normală a minţii şi supravieţuirea fizică prin zilnicele incursiuni, pe care le face până la epava corabiei, din care îşi ia ustensilele şi resturile de hrană rămase după dezastru. Ceea ce vedem este recursul continuu al eroului la trecutul care îi furnizează mijloacele de adaptare la noutatea unei existenţe insolite. Nu este vorba doar de apelul la un bagaj de amintiri personale, ci mai ales de suportul unei întregi culturi civilizatoare care îi permite lui Robinson să domesticească natura şi să-şi ţină în frâu propriile temeri. Fără memoria echipamentelor mentale şi a materialelor dobândite printr-o asemenea experienţă, personajul nu s-ar descurca atât de eficient şi nu şi-ar putea păstra echilibrul într-un mediu atât de diferit şi într-o singurătate, la început, totală. El, însă, se foloseşte de trecut ca de o busolă care îi orientează drumul în imprevizibil, ajutându-l să nu se rătăcească. Cu alte cuvinte, amintirea îl salvează din naufragiul în care l-a adus prezentul. 

C.P.: Amintirea e, uneori, dureroasă, nu?

M.P.: Sigur, e teribil de greu, atunci când cei dragi ai noştri nu mai sunt cu noi, decât pe calea aducerii aminte. Dar, din câte am putut să îmi dau seama până acum, nici amintirile nu stau pe loc, ci devin călăuze ale drumului nostru prin viaţă, schimbându‑şi continuu culoarea, consistenţa şi rolul.

Să-ţi dau un exemplu: prin anii 70 am ajuns pentru prima oară la Florica, din Ştefăneşti-Argeş. Îi însoţeam pe mama şi pe unchiul meu, Nicolae Pillat, fratele bunicului meu poet. Stabilit de multă vreme la Paris, el revenise la Bucureşti pentru câteva zile şi dorise ca, în acest interval, să revadă casa Brătienilor şi peisajul unde îşi petrecuse cândva copilăria. Abia sosiţi acolo, am aflat că nici vila şi nici parcul, înconjurate cu un grilaj de fier, nu se puteau vizita, deoarece locuinţa devenise un hotel cu circuit închis, destinat oficialităţilor comuniste. Ni s-a dat voie doar în capela cu mormintele stră-străbunicilor, evocaţi de statuile negre, somptuos lugubre dinăuntru.

M-am întors la Florica, în anii 90, împreună cu mama şi cu soţul meu, cu prilejul unei reuniuni care avea ca scop oficializarea reînfiinţatei Fundaţii şi a Aşezămintelor Brătianu. Participa la această întrunire şi Ioana Brătianu, fiica lui Gheorghe Brătianu, mort în închisoarea de la Sighet în anii 50. Venise de la Paris, unde era stabilită, cu iniţiativa de a crea un fond necesar reamenajării şi transformării aşezării într-un muzeu. Atunci vila îşi deschisese festiv porţile şi pentru noi. Clădirea, bine întreţinută, deoarece fusese până de curând destinată protocolului comunist, avea câ­teva camere în regim de hotel, unde am fost cazaţi pentru o noapte. Singura încăpere, nealterată de gustul fostelor autorităţi, era biblioteca, impresionantul mobilier acoperind cei trei pereţi, de jos până în tavan, însă pe rafturi – nicio carte. Miile de volume dinăuntru fuseseră scoase afară în anii 50 şi arse timp de mai multe zile şi nopţi în bătătura casei.

Deşi totul era lăcuit, mobilierul, cu ornamente pretenţioase, era nou, iar lămpile – strălucitoare, deşi niciun fir de praf nu‑mi deranja privirea, iar în nări nu simţeam nicio miasmă care să-mi întoarcă stomacul pe dos, persista ceva cumplit de toxic în acel lustru menit să acopere, până la desfiinţare, sufletul conacului de altădată. Oricât parfum ar fi turnat prezentul peste trecutul călcat în picioare şi oricât de mult ar fi fost de ferchezuit interiorul, carcasa locuinţei păstra încă mirosul crimei.

De aceea, în ciuda invitaţiilor la diversele sărbătoriri comemorative puse la cale acolo, am tot ezitat să mă duc, până într-o zi, când mi-am spus că poate, alături de noii organizatori locali ai evenimentelor menţionate, am putea îmblânzi amintirile teribile ale acelei case. Aşa se face că, după 2012, am început să particip la simpozioanele dedicate familiilor I.C. Bratianu şi I. Pillat, împreună cu invitaţi dragi din lumea literară, participanţi la dezbateri. De asemenea, din 2012 până în 2019, am adus pentru precarul patrimoniu de la Florica: documente, cărţi şi fotografii din arhiva familiilor I.C. Brătianu şi I.Pillat. Însă mă doare să constat că aceste donaţii nu mai pot fi văzute, azi, de vizitatorii Muzeului. În rest, împreună cu conducerea acestei aşezări şi cu oaspeţii întrunirilor, desfăşurate anual la Florica, am căutat să reînviem, prin evocări, prin reeditări ale scrierilor lor şi prin reconstituiri istorice şi culturale, pe cei condamnaţi la uitare de către regimul comunist.

Memoriile insuportabile ale vilei, mai întâi jefuită, apoi transformată în „Casa agronomului” şi umplută cu mulaje de animale şi păsări domestice, ulterior amenajată ca hotel de protocol pentru mai marii zilei, şi, în sfârşit, devenită Muzeu I.C. Bratianu, au început să se estompeze, cedând locul unor amintiri mai bune, în sens recuperator.

C.P.: Amintiri visate?

M.P.: În câteva din visele mele de noapte, notate demult într-un caiet, se făcea că priveam împreună cu tata cerul pe care treceau norii şi din când în când, luminate de raze, vedeam împreună cum se perindau acolo, sus, pentru o clipă, imaginile noastre de altădată. Frumuseţea lor îmi dezvelea în somn că nimic, din ce părea să se fi dus pe totdeauna, nu se pierduse.

C.P.: Visate (și) cu ochii deschiși?

M.P.: Fascinantă în alchimia aducerii aminte este reconfigurarea celor trăite cândva, din perspectiva timpului care dă continuu altă pondere detaliilor păstrate în minte. Când visăm cu ochii deschişi la multe din cele întâmplate, sau când ne povestim cu voce tare ori în scris amintirile, căutăm cu înfrigurare o înlănţuire a lor într-un anume rost, care să umple viaţa noastră de înţelesuri bune, chiar înalte. Depănarea trecutului nu are în vedere aceeaşi devoalare a unor fapte de neuitat, ci presupune o permanentă reînnoire a lor, din perspectiva interpretarii pe care anii ne-o schimbă, îmbogăţind-o neîncetat cu alte nuanţe.

C.P.: Ce dau (multă) forță amintirilor? Și ce le face să fie fragile, prea fragile?

M.P.: Când amintirea devine fie etalon, fie mijloc de supravieţuire, în condiţiile unui prezent precar, atunci îi simţim energia benefică. Aceasta vine nu numai din experienţa vie a încercărilor avute, ci şi din lecturi, din moştenirea culturală de care dispunem, din muzeele noastre lăuntrice, unde am adunat, de-a lungul vremii, minunile artelor cândva contemplate. În situaţii-limită, confruntaţi cu necunoscutul dinăuntru şi din afară, ajungem să ne întrebăm: ce ar fi făcut părinţii noştri într-o asemenea împrejurare? Şi exemplul lor ne poate da un răspuns încurajator. Sau, apelăm la un personaj celebru pentru a ieşi din impas, aşa cum a făcut-o Nicolae Steinhardt, când s-a călăuzit după strategiile lui Hamlet pentru a rezista anchetelor sau când l-a invocat pe Don Quijote pentru a ne atrage atenţia că depinde doar de noi să ne transformăm existenţa într-o tavernă sau într‑un castel. Tatăl meu, de pildă, a văzut în propria experienţă carcerală apropierea de Patimile lui Iisus şi această viziune l‑a ajutat să poată supravieţui. Dar amintirile îşi pierd puterea în absenţa modelelor şi a convingerilor morale care fortifică şi susţin verticalitatea caracterului.

C.P.: Cele mai prețioase amintiri? În alte cuvinte: există o inimă a amintirilor tale, ceva hard-core, acolo unde sunt cele mai importante și mai prețioase?

M.P.: Una dintre acestea mi-a rămas dintr-o noapte de vară în tren, pe când călătoream împreună cu mama spre Mânăstirea Văratec. Terminasem primul an de liceu şi începea vacanţa pe care urma s-o petrecem în acel loc iubit al reculegerii, înconjurat de coline şi păduri. Pasagerii din compartiment deja moţăiau în semi-întunericul din jur şi, în curând, m-a furat şi mine somnul. Dar după câteva clipe, am simţit cum îmi atinge capul o aripă cerească. Am tresărit şi când am deschis ochii, am desluşit-o pe mama care îmi mângâia părul. Prin degetele ei tocmai trecuse un înger. Pornind de la acel moment de neuitat, am descoperit în timp că cei apropiaţi, din familie, sau prieteni, devin uneori vitraliile prin care lumina divină ajunge până la noi. Aşa îmi apare mie miezul dumnezeiesc al memoriei.

C.P.: Dar o arcă a amintirilor? O arcă fiind, desigur, și ceva care salvează, ceva salvator...

M.P.: Mi-am imaginat o asemenea ambarcaţiune într-o poezie scrisă mai demult, ambarcaţiune în care aş fi adunat, ca provizii pentru drum, clipele mele de graţie cu părinţii, cu bunicile şi cu soţul meu. Iată poemul acela, intitulat chiar „În arcă”:

Din viul de-o secundă, numai eu,/ În arcă, trec pe unde, tot mai sumbre,/ Sub ploaia care-acoperă tăcutul./ Mi-am luat pe punte clătinarea/ Castanilor, îngândurarea/ Pisicii negre, la fereastră,/ Umbra bunicii desenând/ La şevaletul fumuriu/ Şi rugăciunea tatei, seara,/ Îngenuchiat, la patul meu. / Cu ochii mamei, cu cadenţa/ Paşilor ei prin încăpere,/ Cu mâna ta pe clape, răscolind/ Muzica nopţii de ianuarie, /Putea-voi umple, înc-o dată,/ Pustiul care mă aşteaptă?

C.P.: Dar amintirile de uitat – cu ele cum se procedează, cum se navighează?

M.P.: Dacă rămânem în acelaşi registru metaforic al călătoriei pe marea memoriei, atunci trebuie să navigăm cu atenţie, ocolind tot ceea ce avem de lăsat în urmă, ca primejdii, să ne ferim de amintirile care ne pot duce la dezastru, să ne căutăm întăriri sufleteşti şi sprijin pentru a evita naufragiul. Paradoxal, prezentul îşi ia puterile dar şi slăbiciunea din trecutul său şi, pentru a ne reechilibra după o pierdere ori după o înfrângere suferită, trebuie să ne disciplinăm gândurile, călăuzindu-le într‑o direcţie bună, care să ne salveze, aducându-ne în siguranţă la ţărm. Cum facem asta? Văzând în lucrurile rele întâmplate fie încercări, pe care a trebuit să le străbatem pentru a învăţa ceva adânc, fie, dacă acestea ne-au întors viaţa pe dos, să le percepem ca pe o spargere de orizonturi ce ne dăruieşte prilejul unei mai ample înţelegeri de sine.

C.P.: Din amintiri, ai făcut cărți. Dar filme, s-ar putea face?

M.P.: Cine face cărţi din amintiri, îşi transformă viaţa în naraţiune şi, de aceea, memorialistica în general presupune o regândire şi o reordonare a celor evocate astfel încât să capete o coerenţă şi un sens util şi pentru cititori. Filmul este şi el o modalitate de interpretare a amintirii şi singurul, după părerea mea, care a reuşit în chip genial să transpună cinematografic rolurile memoriei a fost Andrei Tarkovski.

C.P.: Ce filme, ce fel de filme? Și: în ce linii narative – de neocolit – despre dinastia culturală Brătiano–pillatiană?

M.P.: Nu sunt eu în măsură să răspund la întrebare. Nu pot decât să sper că, în viitor, cineaştii, interesaţi de subiect, să imagineze o saga-serial despre trecutul acestor familii atât de încercate de‑a lungul vremurilor.