INTERVIU

Când scena devine un pod viu între suflete

De 30 de ani, Oltița insistă, persistă, rezistă pe scena teatrului arădean

Interviu realizat de Carmen Neamțu cu actrița Oltea Blaga

O veți cunoaște pe actrița Oltea Blaga, Flăcăruia, cum o alintau părinții, atunci când nici nu visa să fie pe scenă. Oltița se vedea pictoriță și își dorea să oprească într-un tablou clipa de bucurie sau de tristețe de pe fața prietenei din copilărie.

Respirația actorului se prelungește peste lumina reflectoarelor și se lasă, caldă și plină de sens, în sufletul spectatorilor.

„Când eram fetiță visam să devin pictoriță, stăteam ore în șir făcându-mi autoportretul în oglindă. O pictam pe vecina mea care îmi intra în joc și îmi poza drept model. Îi promiteam zugravului din sat că-i voi face un tablou când voi fi mare. Nu mă gândeam că voi fi actriță. Învățătoarea mea îi spunea mamei că voi fi actriță. N-am întrebat-o niciodată de ce”.

Inițial și-a dorit să facă teatru de păpuși, în Iași, unde a făcut și liceul. „M-am prezentat cu un repertoriu pe care mi l-am făcut singură în fața unei comisii de preselecție la conservator. Mi‑au zis că e foarte bine, dar de ce la păpuși? Nu poți mai mult? De ce nu actorie? Până atunci nu mă gândisem la asta, dar apoi primind această sugestie și încurajare, trebuie să recunosc că mi-am asumat-o și m-am pus pe muncă. Au urmat patru ani de studiu universitar”.

Oltea Blaga a absolvit, în 1995, Universitatea „Hyperion” din București, Facultatea de Arte, secția Arta actorului, clasa prof. univ. dr. Ion Cojar. Acesta i-a făcut și „botezul scenei”. În 1997 ia licența la Academia de Teatru și Film București, specializarea Actorie. În 2005 face un curs postuniversitar, de Pedagogie, la Universitatea „Aurel Vlaicu” Arad, iar în 2016 obține o diplomă de formator de la Avangarde Academy (București).

„Domnul profesor Ion Cojar este cel care mi-a făcut botezul scenei, dar cei care m-au ajutat să mă descopăr și să mă îmbogățesc, pas cu pas, să devin ceea ce sunt astăzi au fost mai mulți: Adriana Popovici, Silvia Cucu, Marin Teodorescu, Ovidiu Drimba, Ion Ianoși, Aglae Gheorghe, Ionel Voineag, Ion Albu. După absolvire, la examenul de licență i-am avut examinatori pe Dem Rădulescu, Florin Zamfirescu și Adrian Pintea. După examenele școlii au urmat examenele de angajare, examene pe roluri și lupta continuă. Pentru mine, a fi actor presupune o activitate susținută permanentă și laborioasă, fiecare rol și fiecare spectacol sunt un examen”.

Examenul cu scena din Arad s-a produs în anul 1996, când debutează pe scena teatrului cu Constance (din „Noaptea încurcăturilor” de O. Goldsmith, în regia lui Ștefan Iordănescu). Doi ani mai târziu e Libera din „Gâlcevile din Chioggia” de C. Goldoni, în regia lui Laurian Oniga. Apoi Gwendolen din „Ce înseamnă să fii onest” de O. Wilde, în regia lui Sabin Popescu, Crina din „Patima roșie” de M. Sorbul, în regia Ion Ardeal Ieremia, Domnișoara Berton în „Capcana” de R. Thomas, regia Ion Văran, Lele din „Jucătoarea de cărți” de D. Psatas, regia Laurian Oniga, Văduva din „Îmblânzirea scorpiei” de W. Shakespeare, regia Laurian Oniga, Lady din „Cum vă place” de W. Shakespeare, regia Ion Mircioagă. E Dansatoarea din buric în „Rege, Preot și Profet” de Radu Stanca, regia Radu Dinulescu, Leta în „Moartea unui comis voiajor” de A. Miller, regia Horea Popescu. Joacă Vulpea, Cerșetoarea, Domnița în „Cătălin cel drept și Iepurașul înțelept” de Ion Văran, în regia lui Iulian Copacea. E și privighetoare, și coțofană hoață și Efimiță.

Oltița joacă cu aplomb un repertoriu vast, de la zâna Alună, la Agafia Tihovna. Se apropie cu sensibilitate și curaj și de poezia religioasă pe care o prezintă pe scena teatrului arădean, o ipostază dificilă, care îi reușește grație unei memorii excelente și unei expresivități exersate de 30 de ani.

Doamnă scumpă, atât de mult v-am aplaudat că m-au durut palmele

„Aradul face parte din viața mea și din sufletul meu. A fost locul pe care l-am asociat întotdeauna cu vacanțele. Cu bucuria și cu clipele frumoase ale copilăriei. Bunicii mei dinspre tată au fost arădeni. Aici am fost botezată și aici mi-am petrecut toate vacanțele. După două stagiuni la teatrul «Andrei Mureșanu» din Sfântu Gheorghe, făcând naveta de la Brașov, unde locuiam, am venit la Arad unde puteam locui în casa bunicilor, fără să mai trebuiască să fac naveta. Sunt aici din anul 1997”.

La Arad, Oltița a învățat să meargă pe bicicletă, să înoate, s-a căsătorit tot aici și la Arad a jucat pentru prima dată pe o scenă improvizată, masa din veranda bunicilor.

Oltea este o răsfățată a publicului:

„Să povestesc despre cele rele sau despre cele bune? Am de toate și toate m-au marcat. Faptul că am ales scena mi‑a modelat întreaga traiectorie a vieții. Dar am știut să mă bucur de toate. Eu nu am ales să fiu actriță imaginîndu-mă pe o scenă cu artificii în jur, strălucire și ropote de aplauze. Am pornit pe drumul acesta luîndu-l ca pe o formă de cunoaștere. Dar sunt foarte norocoasă. Am avut bucuria și șansa să fiu iubită de public. Am primit flori cât pentru o viață, iar cu mesajele scrise pe care le am de la spectatori, aș putea să scot o carte. Cred că toate aceste interacțiuni și semne m-au marcat, m-au format, mi-au dat aripi și putere să merg mai departe de câte ori mi-a trecut prin gând să renunț. Am simțit publicul mereu de partea mea. Am fost aleasă prin votul publicului «cea mai îndrăgită actriță din Arad» și ani la rând, «cea mai populară». Odată, o doamnă care m-a recunoscut, mi-a zis: «Doamnă scumpă, atât de mult v-am aplaudat la viața mea că m-au durut palmele!» O alta mi‑a mărturisit: «vin și întreb, dacă jucați și dumneavoastră, cumpăr bilet, dacă nu, plec». O spectatoare, văzând că nu apare niciun afiș pentru un spectacol al meu anunțat pe programul lunar al teatrului, mi-a făcut un afiș și mi l-a trimis... Cu asemenea povești am tolba sufletului plină.

Am avut norocul să trăiesc multe, multe întâmplări. Unele atât de frumoase că stărnesc invidia, altele atât de neplăcute că par incredibile, dar pentru toate sunt recunoscătoare. Aș putea numi multe spectacole care m-au marcat căci, din fericire, am multe montări tare dragi mie. Mi-e dor de un spectacol în care tăcerea și dansul să spună ce trebuie. Mi-e dor de un spectacol de pantomimă și step. Dar, dacă ar fi să aleg... Totuși, dacă ar exista o baghetă magică și aș putea retrăi un spectacol, aș cere – fără să ezit nicio secundă – să fie 15 ianuarie 2020, să se ridice cortina și eu să fiu cu fratele meu pe scenă, muzicianul Petronius Negrescu, și să refacem spectacolul „SCRISORI”. Am învățat scrisorile eminesciene și fratele meu a făcut muzica. A fost singura dată când noi doi am fost împreună pe scenă într-un spectacol. Și, Doamne, ce spectacol minunat!”

În teatru, Oltița a trăit experiențe diverse. A făcut regie de scenă și culise, asistență de regie. A semnat chiar regia spectacolelor în care se joacă cu elevii ei, de la Școala populară de artă din Arad.

Un actor simte din toți porii. Simte gravitatea dintr-o replică, fiorul unei tăceri, dar și zborul ușor al unui hohot de răs.

„Oh, chiar că am făcut multe! Și continui să experimentez. Pe lângă actorie, am îmbrățișat regia de culise, asistență de regie, am fost coordonator de proiect, sunt profesoară, am înființat o trupă de teatru formată din nevăzători (Trupa de teatru ANA a Asociației Nevăzătorilor din Arad, care a implinit anul acesta nouă ani), și acum, iată, experimentez «rolul» de sufleur. Provocator. Experiențe și experiențe.

În anul 2010 am devenit profesoară de actorie la Școala Populară de Arte din Arad. Cu un an înainte am avut bucuria și șansa de a susține un curs de actorie în mai multe localități din județ și din Arad, în cadrul unei școli de vară. La final, organizam întâlniri cu părinții pentru a le arăta parte din drumul frumos pe care l-am parcurs cu copiii lor. Erau atât de entuziasmați, și copiii și părinții, că vestea s-a dus și așa am primit oferta de a prelua clasa de actorie a școlii. De atunci, mi-au trecut prin clasă mii de copii, fie la Școala de vară pe care o fac de atunci în fiecare an, atât în județ cât și în Arad, fie la Școala populară, unde am elevi de toate vârstele. Cel mai mic are 4 ani și jumătate, cel mai mare are 65 de ani. De fapt, visul de a deveni profesoară m-a însoțit întotdeauna. Mama mea, care a fost profesoară, și este un adevărat model pentru mine, a fost prima mea sursă de inspirație. Ca să nu mai vorbesc de tata, care era tot profesor. Mama nu era o profesoară oarecare. Copiii o adorau pentru felul în care îi încuraja și îi făcea să se simtă văzuți. Așa mi-am dorit și eu să fiu. Iar când am pășit în fața primei mele clase am știut că îmi urmez chemarea”.

Carmen Neamțu: E grea/ ușoară/ diferită această joacă cu elevi care nu vor urma o facultate de teatru? Ci fac asta ca o modalitate de divertisment, în timpul lor liber.

Oltea Blaga: Sigur că este diferită această „joacă” pe care o fac împreună cu elevii care nu se pregătesc pentru o carieră în teatru și aleg actoria ca formă de explorare și bucurie în timpul liber. Dar tocmai aici stă farmecul și provocarea. Lucrul cu ei înseamnă să găsești alte mijloace de a păstra vie emoția, entuziasmul și autenticitatea. Nu urmăresc performanța în sensul clasic. Încurajez exprimarea sinceră, creativitatea, curajul de a fi vulnerabil, dar de a descoperi puterea de a depăși această stare. Pentru mulți dintre participanți, cursurile de actorie devin o formă de cunoaștere de sine, de eliberare de timiditate, o punte către lumi visate. Așa că, deși joaca poate părea mai ușoară, ea cere de la mine aceeași dăruire ca în lucrul cu viitorii actori profesioniști, poate chiar mai multă delicatețe și înțelegere. Și mă bucur că în fiecare an am avut câte un elev care a ales mai departe să studieze actoria.

C.N.: Ce sperați de la copiii dvs. de la Școala populară de artă?

O.B.: Sper să își deschidă sufletul prin teatru, să-și găsească vocea interioară, curajul de a fi ei înșiși și libertatea de a exprima emoții și gânduri într-un mod autentic. Îmi doresc din suflet ca experiența pe care o trăiesc aici să îi însoțească toată viața, indiferent de drumurile pe care vor alege să meargă. Vreau să aibă încredere în forța lor creatoare, să păstreze bucuria jocului, să rămână curioși și sensibili față de lumea din jur. Dacă teatrul îi va ajuta să fie mai atenți, mai deschiși, mai buni, atunci știu că mi-am îndeplinit misiunea.

C.N.: Frumos spus… până la urmă de asta venim la teatru, să ne bucurăm de bucuria actorului de pe scenă, să ne conectăm cu o formă de sensibilitate aparte. Documentându-mă, am văzut că ați fost asistent de regie în două spectacole puternice, semnate de un regizor foarte important, Alexander Hausvater: „Gheață și orhidee” de Robert MacDonald și „Orchestra Titanic” de H. Boytchev. Am discutat de mai multe ori cu domnul Hausvater, știu cât de exigent este și cât e de atent la toate amănuntele de pe scenă. Explicați-ne care e rolul unui asistent de regie, ce face el?

O.B.: Am fost asistentă de regie la Alexander Hausvater și pot să pun, fără exagerare, că a fost o școală în sine. Un carusel intens. Alexander nu este un regizor, este un vulcan. Și acum vorbesc și din perspectiva asistentei de regie și a actriței. Căci am avut șansa să lucrez cu el în amândouă ipostaze. Lucrul cu el te scoate din orice zonă de confort, te răstoarnă, te răscolește, era provocator și imprevizibil și nu accepta jumătăți de măsură. Și tocmai asta m-a fascinat. Am o experiență bogată ca asistent de regie, am lucrat și cu Ion Cojar, Horea Popescu, Daniel Prallea-Blaga, Ștefan Iordănescu, Doru Nica, de la toți am învățat câte ceva și cu toți am avut o colaborare excelentă. Ca asistent de regie faci de toate. Ești ochii, urechile și uneori picioarele regizorului, alergi peste tot. Uneori ești și terapeut și paznic de nervi și confident. E un rol care cere multă discreție, atenție, răbdare, memorie, promptitudine, dedicare.

C.N.: Și ce e cu acest film în care am văzut că ați jucat, La drum cu tata (That trip we took with dad), din 2016, o experiență nouă, diferită...

O.B.: Experiența din La drum cu tata (regia Anca Miruna Lăzărescu) a fost una aparte, diferită de teatru, dar la fel de intensă. În film totul se construiește altfel, nu ai energia directă a publicului, nu ai timp să te încălzești pe parcurs. Trebuie să fii prezent, din primul cadru, la modul autentic, adevărat. Mi-a plăcut mult echipa și atmosfera de lucru. Îi mulțumesc pentru asta Ancăi Miruna Lăzărescu. A fost o bucurie să fac parte din acest proiect. A urmat o colaborare tot cu Anca Miruna Lăzărescu, pentru serialul Hackerville (2018), apoi a urmat o colaborare cu Antoine de Maximy cu care am dat o probă și am câștigat un rol în filmul său, J’irai mourir dans les Carpates (2020). Au mai fost și videoclipuri care s-au bucurat de succes, dar eu m-am întors întotdeauna la marea mea iubire, teatrul.

C.N.: V-ați întrebat vreodată dacă sunteți mai potrivită pentru dramă sau comedie? Un actor simte asta sau nu are nimic de-a face cu simțirea?

O.B.: M-am întrebat, desigur. Mai ales la începuturi, când fiecare rol ți se pare o probă de foc. Dar, cu timpul, am înțeles că nu aleg eu. Mă aleg ele pe mine: drama sau comedia. Există și o vorbă în teatru: să te ferească Dumnezeu să îi dai actorului să joace ce crede el că poate!

C.N.: Și sunteți de acord cu această vorbă din teatru?

O.B.: Nu sunt total de acord cu asta. Un actor simte. Simte din toți porii, simte gravitatea dintr-o replică, fiorul unei tăceri, dar și zborul ușor al unui hohot de răs. Nu cred că există o linie definitivă, de hotar între ele. Drama și comedia sunt două surori. Una plânge, alta râde. Dar amândouă vorbesc despre adevăr. Eu am avut norocul – sau poate destinul – să le iubesc pe amândouă și să am parte de amândouă. Fie că am fost Anca sau Agafia Tihonovna (ca să mă folosesc doar de aceste exemple), bucuria și dăruirea mea au fost la fel, iar satisfacțiile, pe măsură. În dramă am găsit adâncimile, în comedie – libertatea. Și am simțit că dacă joci cu adevărat, cu suflet plin și curat, nu contează genul. Contează numai să fii viu pe scenă și să dăruiești.

C.N.: Dumneavoastră cum/ unde vă vedeți pe scenă?

O.B.: Visez la multe roluri, dar asta nu depinde numai de mine. În actorie rezistența și puterea de muncă sunt legate de gândirea pozitivă și optimistă. Când îți dorești cu putere și vreme îndelungată un lucru pozitiv și constructiv este sigur că se va împlini. Structural sunt optimistă și visătoare. Gândesc și sper la roluri importante, la spectacole remarcabile, sub îndrumarea unor oameni pentru care actorul să fie important. Acestea erau visele și gândurile mele la începutut de drum. Acum nu mai visez. Trăiesc din plin clipa. Mă bucur de tot ce vine, iar când nu vine, deschid ochii larg în afara scenei și îmi găsesc rostul. Așa se face că timpii care păreau morți în teatru, erau plini cu acțiuni de voluntariat, cu dăruire și muncă dincolo de reflectoare.

C.N.: Îmi spuneați că ați descoperit și farmecul discret din spatele reflectoarelor...

O.B.: Da, începând din pandemie, am descoperit cât de util poți fi și în spatele luminilor. Și asta mi-a deschis multe perspective și mi-au venit multe idei pe care am început să le concretizez prin proiecte care se dovedesc a avea mare succes. Atunci s-a născut ceea ce astăzi s-a transformat în minunatul proiect Citesc pentru tine! Atunci, când nu aveam voie să ieșim din casă, am dat numărul meu de telefon mai multor persoane nevăzătoare și îmi petreceam ore întregi citindu-le la telefon. Apoi, dicutam, îi ascultam și eu. S-au creat niște legături incredibile. Acum, am transformat acele întâlniri în proiectul Citesc pentru tine! Uneori, citesc tot la telefon, dar o dată pe săptămână, marțea, ne întâlnim și citesc în public. Ca să ajut și mai mult, căci este mare nevoie. Mi-am făcut un studio de înregistrare în propria bibliotecă și petrec acolo foarte mult timp citind și înregistrând cărți, reviste, cursuri, tot ce nevăzătorii îmi dau să parcurg pentru ei. Citesc pentru tine! a ajuns și la Asociația „Integra” unde, în fiecare joi, citesc povești terapeutice și motivaționale mamelor care au copii cu deficiemțe intelectuale sau sindrom down. După lectură, pornim discuții și inimile s-au deschis atât de frumos și neașteptat încât mi-am propus să scot o carte cu poveștile acestor mame incredibile, pe care eu le numesc mame de îngeri.

C.N.: Care e regizorul cu care ați lucrat și care v-a făcut să simțiți că sunteți cea mai importantă pe scenă?

O.B.: Fiecare regizor care m-a ales și m-a trecut pe decizia de distribuție mi-a oferit sentimentul de a fi importantă. De a fi chiar și o mică piesă din uriașul puzzel care este un spectacol. Și asta reprezintă, în sine, un privilegiu. Fie că rolul a fost mic sau mare am simțit mereu responsabilitatea de a-mi susține personajul și de a-l face vizivil și important, cu sau fără sprijin direct din partea regizorului. Pentru că am trăit ambele situații. Dar am încercat întotdeauna să fac personajul vizibil, să-l apăr și să-l construiesc cu demnitate. M-au bucurat întâlnirile cu: Ion Cojar, Horea Popescu, Alexandru Baranikov, Bogdan Voicu, Mihai Lungeanu, Doru Nica, Monica Stoica, Vlad Isăilă, Daniel Prallea Blaga, Valentin Voicilă, Ana Mărgineanu, Dan Vasile, Ion Ardeal Ieremia, Ștefan Iordănescu, Horea Suru, Laurian Oniga, Vlad Masaci, Ion Văran, Ion Dinulescu, Ion Mircioagă, Sabin Popescu, Mihai Mănuțiu sau Nicu Brânzeu.

Oltea Blaga știe că nu e de ajuns să rostești replicile sau să execuți mișcările. Trebuie ca fiecare cuvânt, fiecare gest, să poarte un adevăr atât de viu, atât de puternic, încât să atingă inimile celor care îl privesc.

C.N.: Și o experiență cu gust amar?

O.B.: De-a lungul celor 30 de ani pe scenă am avut parte de multe întâmplări plăcute și de multe întâmplări neplăcute. Voi vorbi de o singură experiență, recentă, și mai puțin fericită. A fost vorba despre un regizor foarte rigid, care adesea comuta discuția pe butonul cu limba lui, limbă pe care o înțelegea doar un coleg din distribuție. Și continua să vorbească în ciuda faptului că ceilalți actori nu înțelegeau. A fost un regizor închis într-un proiect rigid, o versiune care, în mintea lui, cred că funcționa perfect, era chiar fascinant când povestea. Dar „în afară” lucrurile nu se mai potriveau. El nu era dispus să se abată de la planul său. A transformat distribuția într-un cor de marionete, anulând nu doar identitatea actorilor, ci și autenticitatea personajelor și mai ales frumusețea textului. Păcat. Toți vorbeau ca el, respirau ca el, frazau ca el, se mișcau ca el, se revoltau ca el, înjurau ca el.

C.N.: Vorbiți de regizorul Dumitru Acriș, care a montat la Arad, în 2023, spectacolul „Ținutul din miezul verii” de Tracy Letts?

O.B.: A fost o experiență tristă care mi-a lăsat un gust amar. Sunt foarte cuminte și foarte ascultătoare. Dar, de data asta, ca să rezist la repetiții, îmi luam creioane colorate și mandale să colorez. Iar în culise, unde era întuneric și așteptam, spuneam neîncetat rugăciunea inimii. Îmi doresc să evolueze frumos și să facă spectacole de succes, dar mă rog pentru mine să nu ne mai întâlnim profesional. Mi-a lăsat un gust amar. Atâta muncă irosită. Atâta energie, speranță, încredere și dăruire din partea trupei!

C.N.: E dificil pentru o actriță să refuze un rol? Sau asta nu se face niciodată? Credeți că trebuie să încercați orice pe scenă, chiar și cu riscul de a colora mandale pentru a rezista?

C.N.: Eu chiar am încercat orice pe scenă. Și nu mă refer doar la roluri. Nu am refuzat niciodată un rol sau o sarcină pe care am primit-o. Tot ce mi s-a propus, legat de realizarea unui spectacol, am acceptat cu bucurie. Tot. Așa se face că am experimentat atât de multe: regizor tehnic, asistent de regie, coordonator de proiect, regizor. Da, vorbeați de „rolul” meu ca „regizor” la spectacolele făcute cu elevii mei. Dar am îndeplinit acest „rol” și pe scena mare a teatrului. Am primit frumoasa provocare de a face un spectacol pentru copii și am pus în scenă „Cenușăreasa”, unde am făcut și scenariul și adaptarea pentru scenă. Da, nu am refuzat niciodată nimic.

C.N.: Și de cerut, ați cerut vreun rol?

O.B.: O, Doamne, am cerut cândva, demult, la începuturile existenței mele scenice, să fac o înlocuire. Am stârnit o „revoluție”, o „revoltă” în teatru. Dar asta e altă poveste. Exceptând această întâmplare, nu am deschis niciodată ușa unui director sau regizor. Nici să cer, nici să refuz. Le-am luat pe toate cum au venit și cred că e bine așa. Simt că e bine. Cred că dacă direcția e bună, nu contează cât de încâlcit e drumul pe care-l parcurgi. Spre Lumină. Să știi să-ți porți crucea și să-ți păstrezi credința zice Cehov prin Nina. Și eu cred și sufăr mai puțin. Iar când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viață.

C.N.: După dumneavoastră, ce e această chemare, ce înseamnă să treci scena?

O.B.: Ah… ce îmi place această întrebare! Să treci scena. Păi eu cred că nu e de ajuns să rostești replicile sau să execuți mișcările. Trebuie ca fiecare cuvânt, fiecare gest, să poarte un adevăr atât de viu, atât de puternic, încât să atingă inimile celor care privesc. E ca și cum respirația ta s-ar prelungi peste lumina reflectoarelor și s-ar așeza, caldă și plină de sens, în sufletul spectatorilor. Când treci scena astfel, publicul nu doar vede și aude, ci simte. Se recunoaște în tine, trăiește prin tine, uitând pentru o clipă că există o distanță între lume și artă. Atunci se produce miracolul. Scena nu mai este o simplă podea de lemn, devine un pod viu între suflete.

C.N.: Fiți sinceră, credeți că puteți să o faceți de una singură, comparându-vă cu alți colegi din scenă, sau vă trebuie un regizor bun, talentat?

O.B.: Ca actor te poți face vizibil de unul singur, prin forța propriei prezențe, prin charismă, tehnică și adevărul pe care îl aduci pe scenă. Dacă ai un talent autentic și un nivel mare de conștientizare scenică, te vei evidenția natural, chiar și fără ajutorul direct al altora. În unele cazuri, compararea cu ceilalți poate scoate în evidență ce aduci tu unic prin contrast sau prin armonizare. Pe de altă parte, un regizor bun este adesea esențial pentru a crea contextul potrivit pentru ca tu să strălucești. El îți poate oferi viziunea, direcția, ritmul și cadrul artistic necesare ca să fii perceput de public așa cum meriți. Un regizor te poate ghida să îți rafinezi momentele de impact și să nu strigi după atenție. Ci să o câștigi firesc. Așadar: da, te poți face vizibil singur, prin muncă și autenticitate. Dar un regizor bun poate amplifica și dirija această vizibilitate făcând-o să servească mai bine poveștii spectacolului și imaginației tale de artist.

C.N.: Permiteți-mi și o întrebare mai frivolă. Ca actriță, credeți că poți convinge mai ușor în fața publicului dacă ești o frumusețe voluptoasă sau calitățile fizice sunt mai puțin importante pe scenă?

O.B.: Știu că ARCA e o importantă revistă de cultură a Uniunii Scriitorilor, dar pot să fac o glumă? Frumusețea voluptoasă și calitățile fizice te ajută dacă tânjești la o carieră în filme, unde punctul forte nu e scenariul. Lăsând gluma la o parte, răspunsul sincer este că depinde de context, dar în general, inițial, calitățile fizice atrag atenția. Dar nu sunt suficiente pentru a convinge publicul cu adevărat. O frumusețe voluptoasă poate obține mai ușor un prim impact, adică privirile și interesul audienței. Dar, pe termen mediu și lung, charisma, inteligența emoțională, abilitatea de a comunica autentic și conținutul mesajului sunt mai importante. O persoană care știe să vorbească bine, care inspiră și reușește o conexiune reală cu publicul, va câștiga respectul și susținerea audienței, indiferent de cum arată. Sintetizând, aș spune că aspectul fizic poate fi un avantaj inițial, dar calitățile personale și discursul autentic sunt cele care fac diferența reală în fața publicului.

C.N.: Aveți o memorie extraordinară. V-am ascultat la recitalul de poezie religioasă de la teatru, din aprilie 2025. Cum vă mențineți, cum vă exersați memoria?

O.B.: E multă muncă în spate. Îmi exersez memoria prin recitare aproape zilnică și citire atentă, dar și prin asocierea ideilor în imagini vii și povești. De asemenea, îmi întrețin memoria prin curiozitate: învăț mereu lucruri noi și mă joc în minte cu ele ca să le păstrez vii. Provocarea de anul acesta la capitolul lucruri noi este să învăț să cânt la pian. E mult mai greu decât am crezut, dar e magic. Apoi, lucrul cu elevii mei este mină de aur și diamante pentru mintea și memoria mea, pentru că întotdeauna învăț și eu textele pe care le lucrez cu ei. Iar verificarea, fixarea în memorie, să știți că o fac mereu cu pixul în mână și foaia în față. Autodictare. Așa sunt sigură că nu e doar o părere că știu.

C.N.: Dar, spuneți-mi, memoria este calitatea numărul unu a actorului sau e ceva mai important decât să ții minte textul?

O.B.: Memoria este într-adevăr esențială pentru un actor: trebuie să își amintească replicile, mișcarea scenică, indicațiile regizorale, dar nu este cea mai importantă calitate. Mai important decât să ții minte textul este să fii prezent emoțional și să transmiți autenticitate. Publicul nu vine să vadă un om care recită pe dinafară, ci un om care trăiește povestea în fața lor. Asta presupune atenție și ascultare reală, conexiune emoțională, imaginație vie, adaptabilitate și spontaneitate. Este semn de respect față de cei din sală. Sunt și foarte mulți actori care iau cartea și citesc în fața publicului la diverse evenimente anunțate dinainte… e și asta o soluție, deși nu o agreez.

C.N.: Vă rog să acceptați să intrați într-un mic joc cu noi. Sunteți acum în cabină, după spectacol, e seară și vă priviți în oglinda din spatele scenei. Întotdeauna m-am gândit că au fost strategic plasate acolo atâtea oglinzi. Cine e persoana pe care o vedeți? O priviți cu încântare, cu bucurie, cu ciudă, cu duioșie, cu un soi de regret după Oltea, tânăra debutantă...

O.B.: Mă uit la mine și văd o femeie minunată. O luptătore. Insistă, persistă, rezistă! a funcționat. Văd lupta din ochii mei, dar văd și lumina care nu a putut fi stinsă nici de timp, nici de încercări. Nu am ciudă și nici regret. Privesc cu mândrie tânăra care am fost. Fata aceea a visat, a muncit, a căzut și s-a ridicat. De fiecare dată. Și a mers mai departe cu capul sus. A putut să o facă pentru că a reușit totul de una singură. Nu are în spate un tată cu pile care să îi lase moștenire vreun post, o familie ancorată în politică care să îi netezească drumul, un soț bine plasat care să o ia la brațul său sau vreun amant dator și binevoitor care să dea niște telefoane. Nu o spun cu mândrie. O spun cu recunoștință lui Dumnezeu că am rezistat tentațiilor și am reușit. Stau dreaptă și zâmbesc. Îmi place ce văd. Îmi plac ridurile care râd cu mine, m-am împrietenit chiar și cu spasmul facial pe care l-am căpătat la moartea fratelui meu și care uneori îmi dă bătăi de cap. Îmi place focul care n-a murit încă în privire. Sunt Oltea, fata cu flori, sau Oltița noastră cum mă numesc spectatorii. Sunt Oltea sau Rozinka sau Flăcăruia și încă mai pot visa, încă mai pot înfrunta lumea cu zâmbetul drept armă. Îi spun fetei din oglindă: Bine ai venit până aici. Rezistă în continuare! Bucură-te! Mergem mai departe pentru că mai avem lucruri extraordinare de făcut impreună!

C.N.: Un actor trece prin mai multe vârste odată cu rolurile jucate. Care e vârsta dvs. de acum, care vă sunt neliniștile, întrebările?

O.B.: Vârsta mea este vârsta curajului. Nu mai este vârsta îndoielilor tinere sau a viselor nebunești. Dar nici a resemnării nu e vârsta mea de acum. Este o vârstă în care știu cine sunt și ce pot să duc. Și merg cu bucurie mai departe. Am învățat că fiecare rol lasă urme. Unele dor, altele mângâie. Dar toate rolurile m-au zidit.

C.N.: Neliniștile dvs.?

O.B.: Neliniștile mele? Să nu mă repet. Să nu devin o copie obosită a mea.

C.N.: Întrebările dvs.?

O.B.: Întrebările mele? Unde mai pot duce personajele? Ce nu am spus încă? Ce emoție mai pot trezi? Ce adevăr mai pot atinge? Și mai am o întrebare. Poate cea mai importantă: Oltea, ai avut destulă lumină în priviri și în vorbă încât să bucuri inima cuiva? Mă străduiesc mult ca răspunsul să fie da și, atunci, cred că am o vârstă minunată.

C.N.: După 30 de ani de teatru, cum jucați cu plafonarea?

O.B.: Plafonarea nu o joc, o înfrunt. Știu că există ca o umbră care pândește după fiecare rol. Nu te anunță. Se așterne încet, ca o oboseală a inimii. Și tocmai de asta eu o iau înaintea ei. Mă arunc în lucruri noi, mă provoc singură. Încerc să nu mă așez niciodată confortabil pe aplauze. Deși aplauzele mă bucură și m-am hrănit mult timp cu ele. Dar știu că dacă aplauzele te amețesc și te adorm, plafonarea îți poate sufla sufletul. Și mai e o întrebare care mă ține vie: Dacă mâine ar fi ultimul spectacol al vieții tale, cum l-ai juca? Și atunci, dintr-o dată, nicio plafonare nu mai are loc între mine și scenă.

C.N.: Ce vă dă energie să continuați? S-o recunoaștem, lumea de azi nu e croită pentru visători și suflete afabile...

O.B.: Publicul. Ochii aceia care tac și ascultă. Respirația reținută când un adevăr atinge sufletul. Și Teatrul însuși. Scena rămâne locul unde realitatea grea se oprește la ușă și visul e încă posibil. Acolo pot să spun ce lumea de astăzi uită să mai rostească. Și mai am o sursă teribilă de energie. În timpul pandemiei am descoperit că bucuria de a fi actor nu se oprește la lumina reflectoarelor și scândura scenei, machiaj și costume. Proiectul meu, „Citesc pentru tine!”, mi-a deschis o altă lume, una de emoție și întâlnire adevărată cu oamenii. În biblioteci, unde lucrez cu tineri și copii. La Asociația nevăzătorilor, unde le citesc din cărțile pe care ei și le doresc. În studioul pe care l-am făcut acasă, să înregistrez volume întregi pentru cei care nu pot vedea, dar pot visa, și la Asociația „Integra” unde mă întalnesc cu mame care au copii cu sindrom down sau dizabilități intelectuale. Și proiectul meu încă se dezvoltă. Crește. Acolo, dincolo de scenă, trăiesc o emoție brută, vie, care mă hrănește mai mult decât toate aplauzele. E muncă, e dăruire, e un alt fel de a fi actor. Unde te simți cu adevărat de folos. Și poate că tocmai acesta e răspunsul la întrebarea dvs. Lumea nu e ușoară pentru visători, e adevărat, dar lumea are nevoie disperată de visători care să nu se oprească.

Provocarea: ARCA în 2/10

1. Îmi place dimineața când... soarele abia răsare și lumea doarme... când aerul e răcoros și plin de promisiuni.
2. Mă bucur de fiecare dată când... mă întâlnesc cu oameni dragi, când țin în brațe un bebeluș, când simt că am făcut o diferență spre bine.
3. Pe scenă, mă trezesc că... uit de tot ce e în jur și trăiesc doar momentul. Respir emoțiile celor din sală. Iată, văd o vesiune a mea mai curajoasă.
4. M-aș vedea în rol de... bunică fericită, care face năzbâtii alături de nepoții ei (vorbesc de viața reală).
5. Cu regret spun că n-aș putea fi... indiferentă la suferințele altora.
6. Aș vrea să lucrez cu regizorii... care își fac distribuțiile „pe bune”, cinstit, care scot la lumină ce e mai autentic în noi.
7. N-aș putea să joc niciodată într-un... spectacol care tratează cu lipsă de respect credința sau îl denigrează pe Dumnezeu.
8. Cel mai dificil rol este acela în care... trebuie să ascunzi adevărul dur sub zâmbete.
9. După 30 de ani de teatru încă aștept... să descopăr alte fețe ale sufletului meu pe scenă.
10. După 30 de ani pe scena teatrului arădean, mi-e dor de... tăcerile care spun mai mult ca replicile.