INSOMNII VINOVATE

Horia Al. Căbuți
prozator, traducător, eseist

Nebănuitele dezordinii

În 1832, tânăra speranță pianistică Robert Schumann, la doar 22 de ani, își pierde definitiv motricitatea degetului inelar drept. În dorința înfocată de a-și spori nemăsurat abilitățile tehnice, influențat și de audiția unui concert susținut la Frankfurt de „demonul” virtuozității instrumentale al tuturor timpurilor, Paganini, inventase un sistem bizar de a-și „îmbunătăți” mobilitatea mâinilor pe clape. Atârnase un inel culisant de o sârmă întinsă deasupra claviaturii care-i menținea degetul ridicat în timp ce executa studii complicate și obositoare cu celelalte. Doar că orice forțare a limitelor are un preț. Paralizia falangei respective instalată după câteva astfel de ședințe l-a scos definitiv de pe traiectoria de mare pianist pe care muzele par să i-o fi oferit pe tipsie de aur încă din copilărie. Copilărie și adolescență echilibrată, perfect ordonată și previzibilă, înconjurată de atmosfera intelectuală și afectuoasă a familiei care i-a sădit în suflet pasiunea pentru literatură și artă, ulterior pentru muzică. Dar și rigoarea, un pic străină spiritului vizionar și interiorizat al viitorului compozitor ce și-a început studiile la drept, și care avea treptat să se ruineze sub ardoarea vâlvătăilor muzicii. Nu doar sub aspectele ei interpretative, ci ale ansamblului fenomenului muzical, precum și literar (Schumann citea mult și scria cronică muzicală, poezie și chiar schițase un roman). Emulație în mijlocul căreia se scălda mereu și entuziast în Zwickaul natal, apoi în Leipzigul maturizării artistice. Imensul deranj fizic (și, implicit, psihologic) ivit astfel în structurarea carierei sale nu avea să fie însă unul singular. Căderea emoțională din urma incidentului ce i-a schimbat destinul vieții închinate virtuozității își găsește o compensare în dragostea intensă, tipică perioadei romantice pe care o traversau, pentru fiica tiranicului său profesor de pian din Leipzig, Friedrich Wieck. Viitoarea Clara Schumann, ce avea să devină una dintre cele mai faimoase pianiste ale lumii, dar încă de-abia ieșită din adolescența supradotată, îi împărtășește sentimentele sincere. Însă relația se izbește de refuzul feroce al tatălui acesteia. Conflict dus până la momente extreme incluzând amenințări și scrisori oribile, calomnii publice de cea mai joasă speță lansate în societate și în presă, inclusiv amenințări explicite cu împușcarea. Ani lungi de suferință au marcat lupta celor doi tineri pentru a li se permite să-și facă un destin împreună, permisiune obținută în cele din urmă doar în justiție. Este cadrul în care elanul componistic schumannian, prefigurat oarecum și anterior evenimentului mutilator, dar mai mult ca o tentație juvenilă, debordează. Iubirea interzisă pentru geniala și gingașa Clara, precum și dramele trăite întru împlinirea ei, pe lângă imposibilitatea de a mai evolua concertistic, precum și sănătatea serios șubrezită, inspiră acum scrierea unei multitudini de piese: inițial câteva inspirate lieduri și sonate pentru pian de profundă sensibilitate. Apoi ele se amplifică în lucrări camerale pentru tot mai multe instrumente, culminând cu genul simfonic și vocal-simfonic, prin compoziții nemuritoare și inovative ce reverberează și în ziua de azi în mai marile sau mai micile săli de concerte ale lumii. Cultura europeană poate că a pierdut un mare pianist ce-ar fi bucurat niște spectatori câteva decenii, așa cum a făcut-o devotata sa soție. În schimb, a câștigat o nestemată și amplă operă muzicală nobilă și profundă ce răzbate veacurile. Cele patru simfonii ori oratoriul Paradisul și Peri, concertele pentru pian și violoncel, alături de șiragul de bijuterii camerale vor dăinui cât va dăinui și civilizația. Un inel agățat de o sârmă și un socru imposibil: ce neprețuit, ce prolific deranj!

Nu mai puțin brutală a fost, o jumătate de secol mai târziu, „conversia” la dezordine a lui Paul Gauguin. O primă tinerețe în rigoarea strictă a profesiei de marinar în marina comercială și militară, apoi agent de bursă extrem de disciplinat, cu performanțe de excepție ce i-au adus un nivel existențial de invidiat, chiar luxos, cheltuind fără măsură, căci veniturile sporeau pe zi ce trecea, de-abia lăsa mici fisuri în existența cotidiană prin care să se prelingă adevărata sa vocație. „Pictor de duminică”, cum însuși mărturisea cu autoironie, el a elaborat câteva zeci de pânze sub influența curentului dominant al perioadei, impresionismul, ce-și găsea anevoie calea spre a se impune datorită obstrucțiilor intransigente ale decidenților artei pariziene. Și, evident, și ale publicului conservator. De-abia la vârsta de 35 de ani, după crach-ul din economia franceză din 1882, când câștigurile i s-au diminuat vizibil, Gauguin a decis că nu aceasta e calea lui. Din clipa aceea nimic n-a mai fost ca înainte. Soția sa, daneza Mette cu cei cinci copii, s-a mutat în țara natală și l-a hărțuit financiar, împreună cu nesățioasa ei familie, până la sfârșitul vieții. A fost nevoit să părăsească apartamentul luxos înțesat cu opere de artă de mare valoare și să își caute diverse slujbe mărunte de scurtă durată ca să supraviețuiască: de la vânzător de țesături la muncitor cu lopata la Canalul Panama aflat în construcție. Însă pictează dezlănțuit, viziunile și visele ies în trombe din spiritul său încifrat și mereu neliniștit, părăsind degrabă stilul impresionist și materializându-se pe pânză în contururi și culori puternice, șocante, adeseori neverosimile. Previzibil, arta sa stârnește mai degrabă consternare decât entuziasm, zeflemea în loc de interes, laolaltă cu indiferența ostilă a autorităților domeniului, astfel încât e condamnat să trăiască până la sfârșitul zilelor în sărăcie extremă. Uneori cu zile întregi de foame, cu datorii peste datorii, cu hărțuieli permanente și dependența de proprietari de galerii dintre care majoritatea nu dau dovadă nicidecum de corectitudine. Călătorind mereu, ca un migrator, de-a lungul și de-a latul Franței, în căutarea unui cuib care să-i ofere o minimă certitudine, dar și subiecte și peisaje pe măsura stihiilor sale sufletești. Efluvii artistice ce nu mai încap în platitudinile cheiurilor Senei, ale falezelor Bretaniei ori ale străduțelor murdare din Provence. Astfel că ia drumul insulelor Oceaniei, cu bogăția lor de peisaje exotice, cu lumina tare ce smulge din suprafețele obiectelor nuanțe nebănuite, cu trupurile senzual-arămii ale aborigenelor ce-i acaparează expresiv, suav-misterios și inedit pânzele și sculpturile în lemn. Ca și viața, de altfel. Dar și cu conflictualitatea epuizantă în raport cu autoritățile coloniale franceze ce nu încetează să agreseze caracterul său insubordonabil și care-i șubrejesc până la ruinare sănătatea tot mai precară. Moare deznădăjduit în coliba sa din insulele Marchize, dar cu satisfacția morală de a fi izbutit, după cum mărturisește într-o scrisoare, „eliberarea picturii, de acum înainte, de toate chingile și țesătura infamă urzită de școli, de academii și mai ales de mediocrități”. Deasupra saltelei, atârnat pe peretele de bambus, Manao tupapau, tulburătoarea pictură înfățișând ingenua tahitiancă prăbușită sub spaima apariției spiritelor ancestrale ale naturii. Dedesubt, el, Pictorul, răpus sub necruțarea duhului atotprezent al „civilizației”.

„Am dezacademizat limba franceză” – afirmă într-o scrisoare un alt inovator al expresiei, un alt veșnic rătăcitor prin lumea largă și inadaptabil, hăituit permanent de batalioanele mediocrității, „autorul blestemat prin excelență” (Cezar Ivănescu): Louis-Ferdinand Céline. Un alt spirit neînfrânat ce a renunțat la ordinea confortabilă a luxosului cabinet medical pus la dispoziție de socrul său în Rennes, la tihna conjugală laolaltă cu o soție îndatoritoare și o fetiță precum o zână, la o carieră de medic tânăr dar recunoscut, ce-și susținuse deja și un doctorat elogiat. Conjunctură incompatibilă cu o structură profund deconstructivă, cu abaterea de la orice rigoare interioară a unui spirit tumultuos, turbion de anateme, vifor al potrivei. Și-a părăsit cabinetul și familia precum un răufăcător, „pe ușa din spate”, și a luat la rând țările și continentele, mările și oceanele, eșuând profesional în cele din urmă într-un mizer dispensar parizian al săracilor. În curând fiind forțat de autorități să ia calea exilului prin lugubra Germanie distrusă de bombardamente, apoi în Danemarca ce l-a primit „cu brațele deschise”, direct în temniță. Purcede însă la imortalizarea în cuvinte a unei lumi ce nu mai cunoaște nuanțele normalității, ci a devenit un „abator internațional de nebunie” – așa cum el însuși se exprimă într-un roman neterminat descoperit doar recent: un spațiu al maghernițelor sufocate de munți de gunoaie, prin văgăunile cărora încă mai răsuflă creaturi anorexice, scăldate în jeg și vomismente, cartiere în care comunicarea normală e înlocuită de urlete și imprecații, de interjecții și injurii la limita limbajului articulat. Cu nimic mai diferită atmosfera lupanarelor și docurilor Londrei din Guignol’s Band ori degringolada din gările distruse ale Germaniei, cu hoardele descumpănite de refugiați și dezmoșteniți din ciclul Nord. Astfel că și discursul literar, începând de la Moarte pe credit, devine unul eructat, o gâfâială a deznădejdii, o sinecdocă spasmodică, o vijelie de trepanații lexicale. La polul opus față de eleganța stilistică, de metafora rafinată și imagistica luxuriantă a contemporanilor și predecesorilor săi. Mai beneficia limba franceză de o astfel de supra-expresivă (și valoros-incitantă) „dezacademizare” dintre pereții decorați artistic și mobilierul prețios sculptat al cabinetului din Rennes? Probabil la fel de nesemnificativ precum picturile duminicale ale agentului de bursă Gauguin, consiliind financiar cu expertiză și aplomb, o existență întreagă, companiile de pe bulevardele pariziene. Ori precum micile lieduri schumanniene scrise în scurtele intervale dintre deplasările înspre marile săli concertistice ale continentului unde, în lipsa buclucașului inel, ar fi ridicat publicul în picioare.

Se pare că dezordinea este tărâmul fertil al marii creații artistice. Am invocat anterior trei personalități ce-au dus o existență dihotomică, în care cele două secvențe sunt separate net una de cealaltă și prezintă un evident contrast între episodul ordonat dar steril creativ, cu cel opus, în perenă neașezare, însă exploziv artistic. Aruncând o privire istorică sumară, majoritatea scriitorilor, compozitorilor și artiștilor importanți au avut în viețile lor alternanțe între o variantă și cealaltă, imposibil de cuantificat în ce proporție, existând evident și extreme. Sunt cazuri în care deranjul a operat de la început până la sfârșitul scurtelor lor vieți (Rimbaud ori Van Gogh, contemporani „la riglă”, cu translația de un singur an între datele de naștere și deces). Trăind de la vârstă fragedă și până în final mai mult pe drumuri, în căutări fără capăt ce iau adesea aspectul vagabondajului, ori extenuați de frustrări economice, psihologice și sociale, echilibrul și desfășurările de firesc n-au făcut nicio clipă casă comună cu spiritele lor. Mai dificil însă de ilustrat cealaltă extremă, cea a rigorii existențiale aproape depline; totuși, cred că poate fi pronunțat numele lui J.S. Bach. Dar aici suntem deja pe un alt tărâm, întrucât muzica autorului Invențiunilor este dincolo de elanurile interioare ale unui suflet sculptat cu apetitul misterului, cu impulsul transfigurării realității, cu vocația sublimului vizionar. Ea vine direct din împărăția fracțiilor pitagoreice care orânduiesc rotirea astrelor. Din limbajul dumnezeiesc al matematicii (Galileo Galilei). Din armonia murmurelor boltei înstelate ce coboară, când și când, în strune.

Iar dacă tot am pomenit acest fenomen, și ca să rămânem în termenii marelui compozitor, e tentantă o „modulație” prin formularea unei interogații: mișcările corpurilor cosmice, funcționarea imperturbabilă a obiectelor universului, țin ele de ordine, ori de dezordine? Tendința spre ordonare, ori cea spre degringoladă e cea care guvernează măreția tăcută a spațiilor? Inevitabil trebuie introdus termenul de entropie. El derivă din termodinamică și desemnează dezordinea spre care tinde orice sistem independent, în lipsa interacțiunilor exterioare. Se înțelege prin sistem independent un spațiu izolat umplut cu orice gen de elemente ce posedă energie de mișcare proprie. De la o încăpere etanșă care conține un gaz la o anumită temperatură, până la Univers în ansamblul lui. Dacă se intervine printr-o anumită metodă asupra camerei etanșe și se înghesuie gazul într-un colț al ei, ordonându-l într-un volum restrâns, lăsat apoi liber, el invadează în scurtă vreme întreg spațiul în dezordinea maximă permisă de sistem. Lucrurile sunt însă mult mai elocvente dacă privim Universul. Brian Greene (Până la sfârșitul timpului. Minte, materie și căutarea semnificației într-un univers în evoluție), cercetător american în teoria corzilor și autor al unor excelente volume de prezentare științifică, își pornește analiza entropiei pornind de la o afirmație a filosofului Bertrand Russell într-o emisiune din 1948 la postul de radio BBC: „universul s‑a târât în etape lente până la un rezultat oarecum deplorabil pe pământul acesta, și urmează a se târî în etape și mai deplorabile până la condiția morții universale”.

În fapt, care sunt principalele trăsături ale dezordinii (entropiei)? Un motor cu aburi, ne spune Greene, se bazează pe mișcarea unui piston prin împingerea sa de către un gaz la mare presiune. Gazul comprimat și fierbinte în faza inițială este ordonat, însemnând că posibilitățile de combinare și mișcare ale moleculelor ce-l compun sunt strict limitate; în schimb posedă o mare cantitate de energie utilă, care se va și transforma în clipa următoare în propulsarea pistonului. După această fază, gazul s-a destins în dezordine, mișcarea moleculelor a devenit perfect liberă și haotică, iar energia ce-o mai conține este slabă calitativ. În mod (grosier) similar evoluează și Universul (doar că, deși există teorii, încă nu s-a ajuns la consensul unei repetitivități a mișcării sale precum cea a motorului cu aburi!). Lumea s-a ivit în clipa Marii Explozii a unei porțiuni minuscule a spațiului, dar umplută cu o energie colosală. Era maxima ordine imaginabilă, întrucât acel punct clocotitor nu poseda nicio abilitate de mișcări sau de combinații interne, ne mai vorbind că nimeni nu știe dacă el conținea ceva înafară de formidabila disponibilitate energetică; nici ființă, nici neființă, conform revelatorului vers eminescian, inspirat de Rig Veda cu care ne vom întâlni imediat. Mai mult, stare cu minimă probabilitate, așa cum amesteci un pachet de cărți iar, când le întorci, descoperi că tocmai s-a realizat ordinea deplină a numerelor și culorilor. Așa cum, în exemplul de mai sus cu camera ermetică, gazul, rod al mișcării permanente și aleatorii a moleculelor componente, s-ar dispune de unul singur la un moment dat într-un colț al incintei (lucru nu imposibil, dar cu șanse extrem de scăzute de a se produce). Big bang‑ul a spulberat ordinea improbabilității împroșcând inflaționar spațiul în extensie violentă cu constituenții cuantici proaspăt generați și evoluând înspre materie, în probabilități succesive din ce în ce mai ridicate, cu tot mai mari posibilități de inter-corelare (Carlo Rovelli, Ordinea Timpului). Ca atare, din ce în ce mai dezordonat, mai „deplorabil”, stârnind amărăciunea lui Bertrand Russell.

O întrebare de evident bun simț zgâlțâie violent calculele fizicienilor: cum e posibil să afirmăm evoluția cosmică de la ordine înspre dezordine când vedem pe cer rigoarea fascinantă a aștrilor și planetelor, când percepem în jur incredibila ordonare a celulelor vii în arbori, rândunele și girafe, în chiar creierul nostru gânditor? Unde e harababura, altundeva decât în acele minți savante? Brian Greene ne liniștește. Nașterea unor regiuni locale unde entropia scade, unde ordinea predomină temporar (sistemele solare și galactice, planeta noastră cu belșugul formelor de viață, ca și trilioanele de legături sinaptice din creierul uman răspunzătoare pentru gândire și conștiință) se produc prin concentrarea de energie stelară/solară utilă, generatoare de mișcare – fie ea mecanică sau mentală – din care rezultă o energie reziduală sterilă care se degajă în cosmos, sporind entropia generală: „o regiune locală de ordine este creată într‑un mediu care suferă o creștere mai mult decât compensatoare a dezordinii”, ne spune cercetătorul de peste ocean. Cu alte cuvinte, exemplificând din viața noastră, orice activitate care ordonează un locșor (construcția unei case, săparea grădinii, chiar și strădania de a scrie un poem) se produce cu degajare masivă de energie inutilă (transpirație, aburi, căldura produsă de unelte etc.) care se răspândește dezordonator în cosmos. La fel se întâmplă cu pământul ce primește de la soare fotoni de calitate pe care-i utilizează la susținerea vieții și radiază în spațiu alți fotoni, infraroșii, dispersați și inutilizabili (raportul este de 24 de fotoni răi la unul bun!). La fel cu galaxiile în care materia s-a concentrat în structuri spectaculoase datorită neobositului „sculptor” numit gravitație, dar care se îndreaptă silențios, prin expansiunea accelerată a spațiului, spre dezmembrare, spre ceea ce Russell numea „condiția morții universale”. Ca atare, Universul nu se joacă. El manifestă neabătut țelul dezordinii, al maximei libertăți de a se întinde nemărginit și haotic în negurile intangibilului, înspre probabilitatea maximă a disoluției, cu prețul sfărâmării a tot ce a edificat în miliarde de ani de generare. Incluzând „miracolul” vieții ce se dovedește a fi doar un instrument de accelerare a scopului deconstructiv, „un mijloc folosit de univers pentru a elibera potențialul de entropie zăvorât în materie” – ne mai spune Greene, dându-ne fiori. Sau, mai cosmologic, cum estimează cunoscutul istoric evreu Yuval Noah Harari (Nexus), „omenirea se va dovedi a fi fost doar o undă în fluxul cosmic de date”!

Am utilizat cu câteva rânduri mai sus termenul haotic, ca atribut al direcției involutive a Universului ce a pornit de la maxima ordine posibilă și avansează neabătut înspre dezagregare. Haosul (gr. chaos, prăpastie) este conceptul larg răspândit în mai toate mitologiile cosmogonice ale globului și care fundamentează începutul lumii, nu finalul, precum în cosmologie. Lumea materială ar fi pornit dintr-o fază de dezordine absolută, din care un principiu/zeitate/monstru primordial, uneori prin sacrificiul personal, a zămislit coerența materiei vizibile. O primordialitate necreată, nedecantată, „un amestec într-o mare dezordine al tuturor elementelor” (Victor Kernbach). Înainte de a ilustra concret prin câteva referințe la diverse mituri, e necesară o precizare. Din capul locului, caracterul necreat al masei amorfe inițiale urmat de creație implică existența unei energii utile, transformatoare, de înaltă calitate, ce așteaptă momentul a se structura în componente recognoscibile. Precum aburul sub presiune din motorul menționat mai devreme și care așteaptă clipa oportună să-și valorifice puterea. Deci, ordine, chiar dacă greu inteligibilă sub aparența așa-zisei nediferențieri. În al doilea rând, aspectele descriptive ale haosului (înfățișat prin întinderi de ape, întuneric, deșert etc.) nu implică în nicio tradiție tulburări endemice, cataclisme, instabilitate esențială. E mai degrabă spațiul unui mister indescifrabil, așezat și silențios, ce adastă dincolo de „prăpastia”, de „hăul” ce „se cască” (gr. chainein → chaos, căscătură, prăpastie) înspre genunile sale (Hesiod). Din nou, ordine!

Mărturiile sunt revelatoare încă de la începuturile istorice. Cu toate că nu s-a găsit vreun text sumerian axat pe cosmogonie, se pot totuși deduce câteva principii din alte scrieri, după cum afirmă Mircea Eliade (Istoria credințelor și ideilor religioase, I). Inițial, universul conținea doar apele primordiale, „un Ocean cosmic infinit și tainic” (Constantin Daniel, Civilizația sumeriană), personificat prin zeița-mamă Nammu, în adormire. „Perfecțiunea și beatitudinea” caracterizează acest început, după cum ne spune istoricul român al religiilor, trăsături ce dispar treptat după ce Nammu naște prin partenogeneză Cerul (An) și Pământul (Ki). Ei îi vor zămisli pe ceilalți zei ce nu mai sunt creatori, ci doar păzitori ai tumultului lumii fenomenale. Schema mitică s-a propagat în timp, cu mici variațiuni, în lumea akkadiană, apoi în prodigioasele imperii asiro-babiloniene.

Tot ape originare cuprind universul incipient și în Egipt. Aici variantele diferitelor tradiții (născute în numeroasele centre religioase: Heliopolis, Hermopolis, Memphis etc.) diferă mai mult sau mai puțin. Însă majoritatea postulează un Ocean primordial, personificat prin zeitatea Nun, în mijlocul căruia se ivește o colină, un munte, un lotus ori un ou (de aici probabil provine și linia orfică a oului din care se ivește zeul cosmocrator Eros, conferind creației aspectul sexual ce se regăsește în multiple mitologii). Primele cupluri divine care, prin împreunare, vor genera lumea fizică, apar ulterior din acestea. Oul figurează și în textele chinezești: „Cerul și Pământul erau un haos asemănător cu un ou” (M. Eliade, Istoria... II); „Universul apărea ca un haos compact, care prin forma sa amintea de un ou de găină” (Yuan Ke, Miturile Chinei antice) – oare mai trebuie subliniat încă o dată aspectul oului ca desăvârșită ordine structurală? Din ou a eclozat apoi zeul-creator antropomorf Pan Ku din organele căruia, prin auto-sacrificiu, s-au întrupat obiectele fizice și biologice. Și întreaga diversitate, transformabilitate și conflictualitate a lumii fizice.

Însă probabil India deține supremația în elaborarea celor mai ample și mai echilibrate viziuni asupra nașterii Universului. A intra în mitologia și sistemele de gândire indiene pe un spațiu atât de restrâns e o întreprindere neverosimilă. Totuși, pentru a extinde exemplificarea ordinii cosmogonice și în universul brahmanic, reproduc doar câteva versete din magnifica Rig Veda, considerată cel mai vechi document literar al grupului de popoare indo-europene: „Atunci nu era nici neființă, nici ființă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat/ ce acoperea? unde? sub a cui ocrotire erau apele? Era oare un adânc fără fund?/ [...] La început era întuneric învăluit de întuneric; acest Tot era o întindere nedeslușită de ape./ Germenul care era ascuns în haos, acest Unul s-a născut prin puterea căldurii/ [...] Puterile creatoare erau; (apropo de energia utilă a sistemelor în fază ne-entropică... – n.n.)/ Puterile primitoare erau; puterea pasivă era dedesubt, puterea activă era deasupra/ Cine știe într-adevăr, cine ar putea spune aici (pe pământ), de unde s-a născut, de unde-i această creațiune?/ Zeii s-au ivit după crearea acestei lumi; atunci cine știe de unde s-a născut?/ De unde s-a născut această lume, dacă a făcut-o sau nu,/ Cel care-i stăpânul ei în cerul cel mai înalt, numai acela o știe, – sau nu știe nici el” (subl. n.). Perspectivă mai clarvizionară – și mai obiectiv-ne-emfatică – nu se poate găsi în niciuna dintre cărțile sacre ale omenirii.

„Acest Unul” ne aduce și în spațiul nostru geografic și intelectual. Geneza lumii în viziunea școlii pitagoreice postulează o ordine dincolo de înțelesul curent al termenului: o ordine a numerelor, matematica pe post de forță germinativă, cifre abstracte în locul ardorii, al dorinței irepresibile a unui Creator de a se corporaliza cosmic. Stobaios scrie în al său Florilegiu despre filosofia lui Pitagora că „Universul este Unul și că din nemărginire sunt aduse în cuprinsul său Timpul, Suflarea și Vidul” (Filosofia greacă până la Platon, I/2). Cu câteva secole mai iute, Aristotel le analizase în amănunt doctrina: „Numerele sunt lucrurile înseși și nu consideră (pitagorienii – n.n) obiectele matematice ca pe ceva intermediar între ideea de număr și acestea [lucrurile sensibile]”; „cerul întreg înseamnă pentru ei numere”. Concepție care l-a stârnit neiertător pe stagirit: „Unul [unitatea] va fi pluralitate, ceea ce li s-a întâmplat chiar [pythagoreilor] acelora, dezorientați de false reprezentări numerice” (Aristotel – Metafizica). Platon „îmblânzește” un pic tăioasa abstracție pitagoriană a Unului dându-i chipul unui Demiurg care „a luat tot ce era vizibil, lipsit de repaus și aflat într-o mișcare discordantă și haotică și l-a condus din dezordine la ordine” (Timaios). Doar că, un pic mai târziu în cursul dialogului, întemeietorul Academiei spune că acele vizibile lipsite de repaus sunt Focul și Pământul, la care se adaugă Apa și Aerul, bazate pe „proporția geometrică” a celebrelor „solide” perfecte (prisma, cubul, dodecaedrul etc.). Dezordine? Sau, dimpotrivă, imaginea paradigmatică a rânduielii?

Întinderi de apă, munte, ou, număr, corp geometric. În ce constă oare dezordinea haotică din care provine Universul, degringoladă ce i-a speriat deopotrivă pe gânditorii, comentatorii și interpreții mai vechi sau mai noi? Ar mai fi de precizat că inclusiv Vechiul Testament, cartea ce-a premers nașterii Creștinismului care a fondat spiritual arealul nostru, se înscrie cosmogonic în aceeași tipologie: „Și fără formă și deșert era pământul; și întuneric era peste fața adâncului; și Spiritul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei” (Facerea). Cum au decurs și decurg lucrurile după aceea, o vedem, o simțim pe propria piele. Însă ar fi momentul unei coborâri în realul prezent, chiar anecdotic. Iar punctul de pivotare nu poate fi furnizat decât de un fenomenolog. Jean-Luc Marion (Certitudini negative) afirmă că materia (gr. hylē) se caracterizează prin imprecizie (un prim simptom al dezordinii după coborârea din ordinea creației). „Dar această imprecizie o putem citi drept un privilegiu ontic, nu doar drept un handicap epistemologic. Căci numai această imprecizie permite lucrului să devină altul decât el însuși”. Imprecizia, ca slăbire a unei ordini stricte, austere și imobile, ca „ștergere a contururilor” certitudinii, dă frâu liber transformării, evoluției (chiar dacă involutivă!), mobilității definitorii a lumii, însăși temporalității (fizica leagă incontestabil ireversibilitatea timpului de progresul entropic: timpul nu poate fi întors, așa cum dezordinea cioburilor de pe podea nu mai poate fi reconstituită în paharul ordonat care tocmai a căzut). Marion exprimă același lucru în limbaj fenomenologic: „Ceea ce obsesia certitudinii sesizează doar ca o imprecizie a lui hylē trebuie înțeles de fapt, din punctul de vedere al felului de a fi și al temporalității sale (subl. n.), drept ceea ce permite evenimențialitatea radicală a lucrului”. Evenimențialitatea nu răsare din atemporal. Iar eventuala „precizie” impecabilă a materiei ar fi zămislit, poate, doar niște solide platoniciene singuratice, rătăcite prin neant. Fără imprecizie (citește dezordine), lumea n-ar fi arătat mai interesant decât o insectă nefericită prinsă în picătura de chihlimbar.

Imprecizia a stat și la baza memorabilului concert al pianistului de jazz Keith Jarrett de la Köln din 1975. Este primul exemplu ce deschide volumul Dezordonat. Puterea dezordinii de a transforma viața al expertului, profesorului și jurnalistului economic britanic Tim Harford. Celebrul artist, cu o seară înainte de concert, a testat pianul instalat pe scena Operei din orașul de pe Rin, iar ce a constatat l-a determinat să denunțe evenimentul: rezonanță extrem de slabă a instrumentului, game întregi dezacordate, clape care nu funcționau, sunete adiacente deranjante la capătul înalt al claviaturii, pe scurt, un dezastru. A fost întors din drum doar de lacrimile disperate ale cunoscutei impresare și producătoare, Vera Brandes, pe atunci doar de 17 ani. Astfel încât genialul pianist și-a adaptat variațiunile și improvizațiile la starea existentă, intonând cu mâna stângă obsesiv motive stranii ale basului ce compensau prin adâncimea lor vibrația deficitară a corzilor, utilizând registrul înalt doar pentru obținerea, din hârșâieli, a unor efecte metalice spectaculoase. Concentrând masiv și vizionar, până la transă, substanța muzicală pe cele câteva game mediane cât de cât valide. „El a reușit spectacolul vieții lui, iar defectele pianului de fapt l-au ajutat” – afirmă Harfod, în ton cu cronicile elogioase ale spectacolului. Probabil, cu un pian perfect, Keith Jarrett ar fi construit un moment la înălțimea artistică cu care a obișnuit publicul mondial. Dar categoric nu se producea acea ruptură în textura spațiului muzical, acel catharsis ce poartă spiritul în lagunele suprarealului, în oceanele frecventate de sirene și în hăurile teratologiilor htonice. Cu un pian „normal” realizezi frumusețea, nicidecum transcendența.

„În natură, dezordinea e adesea un semn de sănătate”, ne mai spune economistul englez, lărgind aria cercetării sale și în biosferă. În 1968, mai mulți silvicultori germani au tras semnalul de alarmă asupra stării îngrijorătoare a întinselor suprafețe de păduri „organizate” două secole mai repede de multi-premiatul savant Johann Gottlieb Beckmann. Acesta „igienizase” întinderile arboricole eliminând buștenii căzuți, vreascurile și putreziciunile și înlocuind „debandada” hățișurilor de foioase cu șiruri geometrice de molizi norvegieni. Doar că efectele negândite la momentul respectiv de Beckmann și-au făcut sinistru apariția după prima generație de copaci: pe lângă defertilizarea, în timp, a solului, înlăturarea trunchiurilor moarte și a putreziciunilor a dus la dispariția unei treimi din speciile de animale, păsări și insecte ce cuibăreau și se hrăneau din ele. Lăsând câmp deschis diverselor ciuperci și bacterii care au început să decimeze copacii. A fost nevoie de un efort considerabil al autorităților germane în a reumple pădurea cu bușteni și putreziciuni, în a „reinventa” dezordinea forestieră inițială, spre a salva țara de la un dezastru ecologic. Morala ce s-ar putea desprinde din această fabulă cât se poate de reală este că ordinea lucrurilor nu înseamnă neapărat ceea ce înțelegem noi prin termen. De multe ori – dacă nu întotdeauna – ar fi bine să nu ne impunem cu orice preț prejudecățile și genialele schizofrenii.

Nici sfera marii cercetări științifice, în pofida impresiei contrare, nu se împacă în totalitate cu măreția înghețată a rigorii. În 1943, la Institutul de Tehnologie din Massachusetts a fost construit de urgență, proiectat într-o după-amiază (!) de un arhitect începător și ridicat rapid din cele mai ieftine materiale, un imobil menit să adăpostească un centru de cercetare în domeniul radarelor, atât de necesare în război. A rezultat „Clădirea 20”, un spațiu haotic și nefuncțional care însă avea să facă o „carieră” impresionantă în deceniile următoare. Căci, după încheierea conflagrației, aici aveau să își stabilească birourile și laboratoarele o puzderie de discipline, de la fizica nucleară la adezivi și mase plastice, de la acustică și proiectarea rachetelor la biologie, arhitectură și design, cercetare marină și chiar lingvistică. Totul într-o întrețesere labirintică de săli, coridoare, scări și dependințe, numerotate ilogic, în care cercetătorii și studenții orbecăiau în căutarea birourilor lor, rătăcind zeci de minute pentru găsirea destinației, trecând peste lucrătorii din alte discipline, suportând, în toiul concentrării pe proiecte, zgomotele aparaturilor ce zumzăiau prin pereții subțiri dinspre laboratoare ce n-aveau nimic de-a face cu munca lor, înghesuindu-se în lifturi și ciocnindu-se distrați la intrarea în puținele toalete, exasperați de harababura în care trebuiau să își petreacă orele destinate serviciului. Însă aici aveau să se nască unele dintre cele mai importante inovații interdisciplinare, de aici aveau să pornească multe companii de succes. Căci în contactele spontane, printre politețuri formale ori chiar ușoare enervări, uneori se mai azvârlea afară printre dinți și câte o idee în locul imprecației tocmai pregătite în cavitatea bucală. La care și injuria interlocutorului sublima într-o completare a ei ori chiar într-un gând nou, adiacent. Astfel, primul ceas atomic comercial, acceleratorul de particule primitiv, tehnica filmării corpurilor la mare viteză, camera fără ecou ori e-mailul, împreună cu companiile care ulterior le-au dezvoltat, sunt doar câțiva dintre „puișorii” tehnologici gestați și aduși pe lume între pereții urâți ai Clădirii 20. Împreună cu 9 premii Nobel și o seamă de lucrări de cercetare de referință în diverse discipline. „Această dezordine neașteptată a făcut posibile interacțiuni întâmplătoare în rândul cercetătorilor inovatori”, constată Harford, datorate „predilecției clădirii de a aduce laolaltă oamenii în mod aleatoriu”. Într-un spațiu ordonat, inginerii și cercetătorii și-ar fi văzut în solitudine de munca lor, iar ieșirile din birou s-ar fi desfășurat în aceeași sobrietate a rigorii, chiar și pentru un simplu spălat pe mâini, fără aventura înghiontelii și a interacțiunilor nedorite cu „nătăfleții” altor domenii. „Dacă Clădirea 20 nu ar fi fost un asemenea haos, aceste colaborări ciudate nu ar fi apărut niciodată”, accentuează economistul britanic. Cum de altfel n-au mai apărut deloc după ce a fost demolată și înlocuită, la începutul anilor 2000, cu un edificiu ultramodern, proiectat la sânge în parametrii funcționalității și ordinii desăvârșite.

Iar dacă dezvoltările anterioare n-au fost suficient de elocvente pentru dezvăluirea nebănuitelor ascunzișuri faste (chiar indispensabile) ale dezordinii, ar fi de adus în discuție și una dintre extremele ei: orgia. Cu referire, evident, la cea magico-rituală. După Dicționarul de simboluri francez, sărbătorile orgiastice răspândite pe tot globul, caracterizate prin episoade de pierdere a controlului rațional, reprezintă „un gen de vindecare, o scufundare în mijlocul forțelor elementare ale vieții, după uzura și devalorizarea cotidianului, a politeții și urbanității... orgiile apar ca un simulacru al vieții divine, fără limite și fără legi, care-i transportă pe actori deasupra lor înșile, la egalitate cu zeii”. Ființa umană nu are în genă ordinea! Ea a fost impusă de-a lungul istoriei prin constrângerile de multe ori sufocante ale sistemelor și legislațiilor statale și religioase adoptate; așa cum necruțarea gravitației a siluit atomii și moleculele libere și rătăcitoare să se încoloneze în galaxii. Uneori însă instictele atavice refulează. Iar pentru ca fenomenul să nu rupă complet ordinea prestabilită, el a fost concentrat în sărbători periodice în care tot ceea ce rigoarea doctrinară, legală și cutumiară interzice îndeobște își găsește terenul controlat de manifestare pentru o durată scurtă. James George Frazer, în monumentalul său studiu Creanga de aur, exemplifică orgiile sexuale ce aveau loc din Oceania, Africa și până în Europa și Americi, în special primăvara, pe câmpurile semănate ce urmau să rodească. „Dezmățul” declanșat „nu era, la origine, un exces întâmplător, ci o parte esențială a riturilor”, iar „potrivit credinței celor ce le îndeplineau, căsătoria arborilor și a plantelor nu putea fi fertilă fără împerecherea reală a oamenilor”. Ritualuri mult mai „instituționalizate” – și mai șocante – aveau loc în Cipru și în Asia Occidentală, unde toate femeile înainte de căsătorie aveau obligația cel puțin o dată să se prostitueze cu un străin în templul închinat Zeiței (Afrodita, Ishtar sau Astarte, în funcție de regiune) și să lase stabilimentului veniturile realizate prin acest consternant ritual. La origine, tot o ofrandă adusă Zeiței-Mamă ce asigură fertilitatea pământurilor. Rigoarea societății umane nu poate fi exhaustivă. Ea trebuie spartă când și când prin dezordinea ce lasă spațiu de manifestare creativității. Inclusiv cea vegetală, în corelație strânsă cu existența umană, ca un tot indestructibil al cosmosului.

Dar exemplificarea cea mai fidelă a caracterului curativ al sărbătorii orgiastice specificat de dicționarul francez o regăsim în spațiile eline. Celebrele festivități închinate lui Dionysos, în care beția, exuberanța neîngrădită și sexualitatea sunt pentru câ­teva zile la ele acasă, sunt tocmai un asemenea paliativ de uitare de sine și de vicisitudinile vieții de zi cu zi. Nietzsche (Nașterea tragediei) exprimă limpede: „Grecii cunoșteau și simțeau spaimele și grozăvia existenței... Pentru a putea trăi, grecii au fost constrânși să-și creeze zeii”. Aceste „serbări de mântuire a lumii și de transfigurare” erau prin însăși esența lor o supramăsură și ea „se exprima printr-un țipăt de bucurie, de durere și de cunoaștere”. O ieșire violentă din ordinea cetății cu regulile ei draconice, o ruptură în etica înmărmurită a polisului, creatoare de civilizație, dar prea puțin de cunoaștere esențială (cu ilustrele excepții de rigoare) și mai ales de expansiune artistică. E și motivul pentru care clasificarea artelor filosofului german acordă prevalență celor dionisiace, „titanice și barbare”, ce strigă spre înalturi extaze și disperări într-o susținută „renunțare mistică la sine” și care pătrund până în primordialitatea lumii, până dincolo de naivitatea poeziei patronate de Apollo ce plutește într-o fericire așezată, „lipsită de voință”.

Din toate acestea se desprinde paradoxul creaturii umane. Fundamentat pe o biologie organizată la sânge, viețuind într-o natură structurată pe exhaustivitatea legilor fizicii, aparținător al unor configurații sociale agresiv-rigide (când nu de-a dreptul asupritoare), năzuința sa subconștientă către libertatea neîngrădită, dezordonatoare, demolatoare de reguli și precepte, rămâne inalterabilă. Rezultă implicita tensiune între rigoare și revoltă. Între conformare și evaziune. Între civism și orgie. Reglementările, inclusiv biologice, îl țin captiv între gratiile interdicțiilor de toate soiurile. Ale semi-mobilității aptere, inclusiv la modul fiziologic. În schimb, impulsurile interioare îl poartă dincolo de tangibil, în lumile colorate ale imprevizibilelor nimfe. Ori în dulceața ispitelor tandre ale iscusiților demoni. Omul ireproșabil, mereu tras la patru ace, cu manierele scrobite scrupulos și cu vocabularul neabătut din rigorile sintaxei de manual, nu poate depăși nivelul unui academician frigid și mofluz. Cel ce vrea în schimb să pătrundă în miracolele de dincolo de rostirile împăunate se întâmplă să mai aibă și câte un nasture rupt la cămașă. Omul sublim-reproșabil nu știe să frece asfaltul neted al obișnuințelor precare. Nici coridoarele de bazalt ale palatelor majestății. Așa cum cea mai puternică unealtă spirituală a sa, metafora (gr. meta = dincolo, pherein = a duce, a purta), fie ea literară, vizuală ori de orice natură, îl transportă diafan în fascinația incongruent-plurivalentă a lumilor imaginare atunci când elanul gândului nu mai subzistă în rigiditatea searbădă a conceptului.

Fără dezordine, plictisul ar fi mai tare decât stânca. Mai opresor decât gravitația. Mai hegemon decât teorema. Fără dezordine, zestrea spiritului n-ar fi diferit substanțial de o imensă bibliotecă de cărți de telefon. Nici omenirea de șirurile ordonate de furnici ce poartă disciplinat în spinări povara firimiturilor către bezna călduță a galeriilor subpământene.