ESEU

Florea Lucaci
eseist

Coincidentia oppositorum, un temei al Glossei

Problema pe care o am în vedere vizează substratul metafizic al construcției poetice. Ipotetic, nu cumva la acest nivel se constituie acele conexiuni de orizont cultural care generează ambiguități interpretative? Dacă da, atunci prezența simultană a mai multor sensuri să fie oare semnul universalității? Oare un răspuns legitim îl poate da și literatura română? Ca ipoteză de lucru, propun Glossa, una dintre poeziile în care Eminescu preface substanța ideilor într-o inedită compoziție muzicală de factură pitagoreică, marcată așadar de un spirit de geometrie.

Opțiunea îmi este legitimată, între alții, de Titu Maiorescu și de Tudor Vianu. Evident, inefabila creație poetică se petrece pe relația dintre gândire și limbaj. Relativ la acest proces al creației, Maiorescu nota: „După o aşa încordare, după o aşa «luptă dreaptă» pentru a turna «limba veche în formă nouă», nu ne vom mira că a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigură a unor forme rafinate în Oda în metru antic, în Glossa şi în admirabilele Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetări de adâncă filosofie, pentru care nu se găsea până atunci nici o pregătire în literatura noastră.”[1] Eminescu aparține romantismului, perioadă în care se manifesta tendința unei ciudate mixturi între poezie și filosofie, ceea ce presupune risc de derapaj pentru creator, dar și glisarea spre prejudecăți în cazul criticilor și istoricilor literari. Asupra acestor chestiuni aflate în precar echilibru se pronunță și Tudor Vianu. Trebuie apreciată „metoda care nu caută în poezie idei, susține el, ci experiențe metafizice, moduri de aprehendare ale absolutului devenite manifeste în caracterul artistic al operei”[2].

Reafirm ideea că în cazul lui Eminescu nu-i vorba de meditații lirice parazitate de infiltrații doctrinare. Sensul universal al mesajului vine din lumina unei metafizici subzistente, așa cum lumina vine din Cuvântul divin subzistent în începutul de lume. Eminescu nu este filosof, ci, conform lui Noica, ar fi un holomer, adică „poetul adevărat este cel care devine la un moment dat Poezia”[3]. El, Eminescu, este un Creator întru limba română, care „limbă ce poartă cu ea întregul logos-ului, chiar dacă nu este limbă universală”[4].  .

Relativ la așa-zisa poezie filosofică, nu-i greu de constatat câtă dreptate avea George Călinescu. Dintre observațiile sale cu o perspectivă profetică reținem: „Eminescu e un poet de concepţie și asta a stînjenit pe critici, care au evitat să analizeze poezia lui cu subînţelesul discret că ea se va perima. Toată arta lui Eminescu stă în a preface ideile în muzică şi metafore, de-a dreptul, fără planuri paralele. Eminescu nu filozofează niciodată, propoziţiile lui sînt viziuni.”[5] Numai că o seamă de istorici literari, ba chiar și unii eminescologi, par oarecum încurcați de poezia Glossă și fie o trec cu vederea, fie își expediază intuițiile estetice în ambigue referințe la filosofia schopenhauriană și Vedele indiene.

Fără a opera statistic, consider ca formă de argumentație câteva exemple relevante de cum Glossa a „stînjenit pe critici”, ca să preiau expresia lui Călinescu. Dar se pare că el însuși s-a încurcat uneori, ajungând chiar să se contrazică atunci când a pătruns în ceea ce am putea numi straturile de profunzime ale poeziei. Chestiunea este generată de faptul că judecățile sale, uneori apodictice, chiar exclusiviste fără temei, au un curs fragmentar, determinat de comentarii la poeziile selectate subiectiv. Astfel, Glossa este expediată într-o frază: „Capodopera liricei ideologice, satirică fără obiect, este Glossa, ce printr-o prestidigitaţie sublimă de idei voiește a învedera proasta maşinărie a lumii.”[6] Din această frază sare în ochi expresia „fără obiect”. Oare?! Apoi selectează doar acele versuri cu referințe socio-politice.  În schimb, legat de tema Glossei, în Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, surprinde esența inefabilei metamorfoze a ideii în profundă trăire, adică „expresia unei amărăciuni metafizice, a unui sentiment de mare scârbă și zădărnicie”[7]. În vol. al II-lea notează abrupt: „stare de apatie” sau „sarcasmul de pure idei ca în Glossă”[8]. Este vorba în Glossă de ceva mai mult decât reacții la nivel psihologic, și anume de ceea ce Noica numea suferința, deznădejdea și sentimentul tragicului generate de „maladiile spiritului”, care „sunt în fapt ale ființei, maladii ontice, și de aceea s-ar putea ca ele să fie cu adevărat constituționale omului”[9].

Nu-i de mirare că Eminescu exercită un viu magnetism pentru criticii și istoricii literaturii române. Eugen Lovinescu îl continuă pe Maiorescu, Garabet Ibrăileanu își expune ideile în Studii literare, prilej de a bate pasul în același loc comun. Astfel, Glossa este „catehismul pesimismului moral” și „dă regule pentru viață ca şi Aforismele lui Schopenhauer”[10]. Edgar Papu, considerat un interesant eminescolog contemporan, notează sec: „În Glossa sau în Memento mori, poetul se arată iarăși, de la început, deposedat de iluzii.”[11] Neobositul Perpessicius leagă tema Glossei de deznădejdea Ecclesiastului.

Între marii istorici ai literaturii române, Nicolae Manolescu se simte dator să cuprindă cât mai multe. După ce menționează că „s-a dat de obicei Laceafărului mai multă importanță decât merita, poate, din rațiuni mai degrabă de ideologie literară decât propriu vorbind poetice”, ia seamă și la Glossă. „Glossa în schimb are exact suflul sentenţios necesar. G. Călinescu a vrut să explice efectul poetic al rostogolirii de concepte prin sonoritatea solemnă. Dar liturghia nu trebuie desprinsă de conținut, chiar dacă obișnuința ne face în astfel de cazuri să nu mai auzim ideile, plecând urechea doar la muzica lor. În Glossă filosofia schopenhaueriană se liricizează şi sentințele devin memorabile prin forma eminesciană în care au fost turnate.”[12] Ciudat! Ce idei nu auzim? Manolescu nu ne spune, lăsând posibila curiozitate a anonimului cititor în așteptare mută. Așadar, rămânem doar la ceea ce explică prin sine Glossa, conform definiției de dicționar a acestui tip de text.

Revenind la Călinescu, respectiv la fraza „Eminescu nu filozofează niciodată, propoziţiile lui sînt viziuni”, consider că posibile încurcături privind înțelegerea poeziei filosofice apar într-o zonă de interferență dintre filosofie și viziune, desemnată prin termenul ambiguu de viziune filosofică. Pe scurt, filosofia este o construcție conceptuală a lumii, cunoașterii și referențialului axiologic al vieții umane. Temeiul acestei construcții sunt cele mai abstracte idei (ființa, existența, spațiul, timpul, adevărul, binele, frumosul etc.), respectiv ceea ce Aristotel numea categorii filosofice. În schimb, termenul viziune presupune semnificații cu impregnații materiale și imaginare, chiar fantasmagorice, dar și semnificații legate de concepții filosofice, artistice, poetice și opinii comune sau, dimpotrivă, de intense trăiri mistico-religioase ale marilor sfinți creștini. Chiar dacă se ajunge la conexiunea dintre filosofie și viziunea poetică, nu putem omite faptul că ideile filosofice, de la Platon la Kant și Hegel, dau dureri de cap, în schimb viziunile poetice par să dezlege imaginația spre tentații compozite.

Întrucât ideile filosofice și viziunile poetice prind viață și se manifestă plenar în carnea cuvintelor, atunci interesul cercetării cade asupra ineditelor întrupări în limbaj. În cazul Glossei, un posibil și benefic punct de plecare spre un demers sistematic este un interesant studiu al lui Tudor Vianu. Cu prilejul realizării Dicționarului limbii lui Eminescu, el descoperă „mulțimea și varietatea formelor negației”. Aprofundând cercetarea, propune o clasificare a temelor negaţiei în poezia lui Eminescu, rezultând: „1) tăgăduirea meritului moral în societatea vremii lui; 2) evocarea vacuităţii spaţiale înainte de începuturile lumii şi după dispariţia ei; 3) evocarea imobilităţii temporale în ambele aceste situaţii extreme; 4) tema filozofică a zădărniciei; 5) iubirea ca suferinţă.” De asemenea, descoperă modalitățile de realizare a negației, adică „negarea predicatului prin adverbele nu, nicăieri, nici (uneori şi ca conjuncţie), niciodată, nimic, nici unul (uneori şi ca pronume), apoi compunerile cu prefixul negativ ne-, în fine termenii echivalenţi ai negaţiei, aceştia putînd fi introduşi în comparaţii sau în metafore”.[13]

La cele descoperite de Vianu, mai adăugăm aspecte de substrat, și anume: 1. negația este un operator logic care determină calitatea unui enunț; 2. negația și afirmația se opun ireductibil, subsistând în relațiile contrare și contradictorii, implicit în termenii contrarii; 3. negația ca predicat se poate preface în termen pozitiv; 4. la nivel ontologic negația se manifestă creator, generând opoziția dialectică (la nivel poetic, generează o lume animată de tensiunea conexiunii gând-trăire).

Din aspectele preliminare ar reieși că primul pas în exercițiul hermeneutic de înțelegere a mesajului poetic presupune decriptarea modului în care negația operează în Glossă la nivelul substratului. Ciudat! La prima vedere negația apare doar în al cincilea vers din prima strofă – Nu spera și nu ai teamă – strofă din care, vers după vers, se dezvoltă arhitectura poeziei. Numai că Eminescu operează cu negația cu totul altfel, respectiv el mizează pe termeni contrarii, construind de fapt o ambiguă viziune filosofică în chip de coincidentia oppositorum. Aparent totul e simplu, adică lumea stă într-un echilibru precar al opozițiilor între perechi de noțiuni contrarii, adică: trece – vine; vechi – nou; rău – bine; moarte – naștere; trecut – viitor etc..

Pentru lămuriri, trebuie să găsim răspunsuri la întrebarea: ce este coincidentia oppositorum?

Heraclit pare a fi primul filosof care problematizează coincidentia oppositorum ca fiind modelul unei invizibile armonii ce dă seamă de existența și evoluția lumii. „Toate se petrec în conformitate cu destinul și lucrurile se mențin în armonie prin tansformări contrarii.”[14] Semnificația „destinului” este aceea de antiteză, el precizând că „toate lucrurile se nasc din contrarii”[15]. Hegel preia concepția dialectică a lui Heraclit, respectiv pentru el „unitatea contrariilor” este temeiul fenomenologiei spiritului, a trecerii de la Idee la natură și revenirea ca Spirit absolut. Coincidentia oppositorum sau conceptul frumoasei armonii a contrariilor este valorificată și în mistica teologilor Dionisie Areopagitul, Meister Eckhart și Nicolaus Cusanus, iar Mircea Eliade regăsește conceptul sub diverse ipostaze în miturile fondatoare ale omenirii.

Așadar, nu-i de mirare că se regăsește în Glossă ideea unei construcții poetice în care subzistă coincidentia oppositorum. Mai mult, nu doar în fiecare strofă tensiunea poetică este susținută de perechi de termeni contrarii, ci geometria întregii poezii este configurată pe ideea unei relații de contrarietate, adică prima strofă devine ultima într-o răsturnare paradoxală. Începutul și sfârșitul coincid, deschizând reluarea reconstrucției poetice a lumii. De altfel, seria perechilor de contrarii (trece – vine; vechi – nou; rău – bine; moarte – naștere; trecut – viitor etc..) sunt ipostazieri ale timpului trăit. Trăirea manifestă în creația Glossei este o dovadă, o mărturie a propriului suflet despre timp la scară mare, ca substrat al istoriei, dar și la scara mică, al vieții.  

Vreme trece, vreme vine, este versul ce deschide și, totodată, închide construcția poetică a Glossei. Sentimentul deșărtăciunii îl înțelegem dacă ținem seamă de natura timpului. Relativ la timp, Augustin spunea că „dacă nu ar trece nimic, nu ar exista timp trecut şi dacă nu ar veni ceva, nu ar fi timp viitor şi dacă nu ar exista nimic, nu ar fi timp prezent”[16]. Numai că această „existență” este stranie, din moment ce orice trece nu mai este, iar ceea ce vine este doar o așteptare a ceea ce încă nu este. Ei bine, existența timpului, susținea tot Augustin, ar fi „chiar întinderea sufletului însuși”[17], ceea ce explică zbaterea și amărăciunea metafizică, sentimentul zădărniciei etc., ca să preiau notațiile unor eminescologi citați.

Dacă vreme trece, vreme vine, atunci nu cumva acest vers este reflexul poetului la acțiunea timpului în al cărui substrat palpită viu ceva similar cu destinul lui Heraclit? Ba da! Dovadă sunt perechile de termeni contrarii, din care Eminescu desprinde înțelesuri legate de om și lumea sa. Reflectând asupra înțelesurilor purtate de cuvântul vreme, o întruchipare românească a timpului, Noica surprinde derivatele a vremui și vremelnic, care cuprind o înțelepciune de veacuri. Interesant este că vreme și derivatele sale nu ar „putea exprima abstractul: redau doar partea de inerție a lumii”[18]. Altfel spus, vremea este timpul resimțit aproape fizic, ca o povară grea, dar care apasă și sufletul bietului om.

Ce ne spune Eminescu? El pune în versuri un înțeles adânc despre cum vremea vremuiește peste om și lumea sa. Este perspectiva geniului, el însuși nefericit, reflex la spectacolul marcat de drame, încât rămâne deschisă întrebarea: Ce e rău și ce e bine. Dacă Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe, nu cumva asistăm aici la nedumerirea generată de o variantă a celebrului paradox al mincinosului? Este vorba de o ingenioasă adaptare a lui Buridan, adică pe ambele fețe ale unei file scrie aceeași propoziție: Propoziția scrisă pe verso este falsă. Încurcătura este evidentă când se întorce fila, adică rămâne fără răspuns întrebarea: Care față a filei conține adevărul și care falsul? De aici și „zădărnicia” și îndemnul lui Eminescu Te întreabă și socoate. Dacă lumea e o scenă de teatru, atunci nu te lăsa amăgit, nu spera în iluzii, întrucât lucrează inerția vremii, adică Ce e val ca valul trece. Înțelept este de a nu crede ceea ce vezi, o mască, respectiv Ca să nu-ndrăgești nimică/ Tu rămâi la toate rece. 

Ce ne spune Eminescu? S-ar putea să știm atunci și doar atunci când îl citim împreună cu Socrate.

[1] Titu Maiorescu, „Eminescu și poeziile lui”, din „Critice”, vol. II, Editura Tineretului, București, 1967, p. 283.

[2] Tudor Vianu, Filozofie și poezie. Filosofi și poeți-către o concepție estetică a lumii, Casa școalelor, 1943, p. 79.

[3] Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, București, 1986, p. 21.

[4] Ibidem, p. 144.

[5] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982, p. 466.

[6] Ibidem, p. 469.

[7] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, Editura Minerva, București, 1976, p. 557.

[8] Idem, Op.cit., vol. II, pp. 214 și 300.

[9] Constantin Noica, Spiritul românesc în cumpăta vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan, Editura Univers, București, 1978, p. 7.

[10] Garabet Ibrăileanu, Studii literare, Editura Cartea Românească, București, 1930, p. 160.

[11] Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura Minerva, București, 1971, p. 32.

[12] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, cinci secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti. 2008, p. 390.

[13] Tudor Vianu, „Expresia negaţiei în poezia lui Eminescu”, în Studii de stilistică, Editura didactică și pedagogică, București, 1968, pp. 182-183.

[14] Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Editura Academiei, București, 1963, p. 425.

[15] Ibidem.

[16] Augustin, Mărturisiri (Confessiones), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1985, p. 250.

[17] Ibidem, p. 258.

[18] Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, 1987, p. 59.