CARTEA STRĂINĂ

Alin-Armando Artion

Vocea paradoxului și tăcerea divinului[1]

Într-o vreme în care reflecția metafizică a fost înlocuită de agitația ideologică, Paradoxa de Michel Orcel apare ca formă de reziliență prin luciditate, ca un corp străin – nu prin pretenția de a oferi soluții, ci prin claritatea cu care refuză orice reconfortantă „teologie progresistă”. Volumul, apărut în 2022, este un set de „reverii metafizice” care nu se salvează în poezie, ci se scufundă în tensiunile contradictorii ale gândirii occidentale: între păcat și progres, între Dumnezeu și moartea Lui, între cuvânt și tăcere, între corp și spirit, între violență și inocență. Autorul, gânditor, poet, italianist, traducător al unor mari poeți (Dante, Ariosto, Tasso, Leopardi, Foscolo ș.a.) și eseist cu reflexe de moralist clasic, nu scrie pentru a consola, ci propune în aceste „scurte meditații metafizice” asupra religiilor iudaică, creștină și musulmană o reflecție de o acuitate tulburătoare, specifică exclusiv celui care cunoaște cu adevărat sensul și rostul cuvintelor. A vorbi înseamnă a spune ceva, iar a ști să asculți înseamnă, poate, a te vindeca de „cancerul vorbăriei”.

 Paradoxa este un text al lucidității critice - o cartografie a unei Europe aflate în ruină spirituală, dar incapabilă să-și recunoască prăbușirea. Am putea fi tentați să reducem această mică lucrare la bine-cunoscutul adagiu latin Intelligenti pauca – „Puține cuvinte sunt de ajuns pentru cel care știe să înțeleagă”.

Despre păcatul originar, tăcerea lui Dumnezeu, idolatria în islam, iad, ori despre „mutațiile lingvistice”, reflecțiile sale provoacă gândirea, evitând orice simplificare și păstrând o rigoare conceptuală rar întâlnită.

În deschiderea volumului, Orcel pornește de la semantica revoluției: „révolution”, în sensul său originar, întoarcerea unui astru la punctul de plecare. Această idee ciclică, aproape mitică, va fi deturnată în Revoluția Franceză și convertită în „régénération” – un termen preluat din lexiconul teologic, devenit rapid un instrument politic totalizator. În doar câțiva ani, limbajul Revoluției se umple de verbe precum „restaurer”, „régénérer”, „restituer”, care, după cum observă Michel Orcel, denotă nu un avânt progresist, ci o voință de întoarcere la o puritate mitologică – o versiune laică a mântuirii.[2]

Încă din primul capitol, „Sur la régénération”, autorul denunță iluzia progresistă a Revoluției Franceze, propunând o lectură în cheie teologico-politică: revoluționarii nu au visat un viitor, ci un mit originar, o „restaurație” a omului pur, rupt parcă dintr-un ideal sacrificial.[3] Paradoxul esențial al modernității constă, pentru Orcel, în această regresie camuflată sub retorica eliberării. Mai mult, autorul pare a trasa subtil o analogie între Robespierre și mesianismul creștin, mergând până la identificarea unei noi „religii a sângelui”, cu martiri, ritualuri, epifanii și... botezuri în sânge.[4]

În paginile următoare revin teme precum păcatul originar, tăcerea lui Dumnezeu, idolatria, transumanismul, dar și riscurile destructurării limbajului contemporan. Orcel nu judecă, dar atacă, condamnă fără cruțare zona de disoluție - ideologică, teologică, lingvistică pe care o traversează omul postmodern.

Autorul nu se ferește să indice paralelismele dintre discursul revoluționar și cel creștin primitiv: martiri, epifanii, ritualuri, botezuri - toate acestea se regăsesc în teatrul ideologic al noii „religii civice”, culminând cu transformarea ghilotinei în altar al regenerării. „Botezul” noului om este literal – prin sângele celor executați.[5] Paradoxul nu este doar formal: ceea ce trebuia să elibereze, începe să ucidă în numele purificării. Orcel vede în acest fapt un simptom al unei Europe care, pierzând credința teologică, nu poate trăi fără mituri substitutive.

În Du péché originel, Orcel analizează dogma augustiniană nu pentru a o demonta, ci pentru a arăta cum a fost instrumentalizată în imaginarul occidental. Într-o frază exemplară pentru stilul său, autorul observă: „Ce poate însemna un păcat comis de nimeni?”[6]. El pune sub semnul întrebării atât fundamentul dogmatic, cât și fascinația modernă pentru ideea de „cădere”, din vină moștenită. Această fascinație, afirmă Orcel, supraviețuiește chiar și secularizării - și capătă formă în noile ecologii apocaliptice, în catastrofismul contemporan, în ideea că omul trebuie să plătească pentru crima de a fi ieșit din natură.

Paradoxul este că această vină funcționează ca și când ar fi necesară: este vinovăția care dă sens dezastrelor și legitimează forme de purificare ideologică. Orcel o pune în relație și cu gândirea lui Teilhard de Chardin, dar și cu vocea lui Leopardi – amândoi, profeți ai incompletului, ai durerii de a fi devenit „altceva”.

În capitolul Le silence de Dieu, Orcel ajunge în centrul teologiei negative. Pornind de la filmul Silence de Martin Scorsese, eseistul reflectează asupra apostaziei ca gest de iubire creștină – nu ca trădare, ci ca formă paradoxală a fidelității. Adevărata revelație nu vine prin spectacol, ci prin tăcere: „Dumnezeu este închis în vocea tăcerii” [7]. Orcel citează pasajul din 1 Regi 19 și îl interpretează în registrul levinasian al tăcerii fecunde. Tăcerea lui Dumnezeu nu este absență – ci modalitate a prezenței într-un spațiu unde tot ce e uman se rupe de sens.

Aici, scrierea capătă o forță poetică discretă: o religie fără cuvinte, un Crist umanizat până la spaima abandonului – „Mon Dieu, mon Dieu, pourquoi m’as-tu abandonné?”[8] nu este doar suferință, ci posibilă blasfemie. Orcel nu își asumă scandalul, ci îl deschide ca întrebare: cum rămâne Hristos divin dacă se teme? Dacă se îndoiește?

În a doua parte a volumului, tonul devine mai tranșant: Orcel denunță violențele biblice (pasajul despre Nombres, 31, 6-18[9]), idolatria din islam[10], limitele transumanismului[11] și destructurarea limbajului. Când vorbește despre masacrul madianiților, nu o face cu tonul unui islamolog sau rabin erudit, ci cu vocea morală a unui gânditor care refuză să reducă religia la mit salvator. Episodul este șocant: Moise poruncește uciderea tuturor bărbaților, apoi și a femeilor care au cunoscut bărbat, păstrând doar fetițele virgine „ca să fie ale lor”.[12]  Orcel nu îndulcește tonul. Întreabă retoric, aproape strigând: Ce rămâne sacru când profanul este ritualizat prin violență?

Acest ton critic continuă și în secțiunile dedicate limbajului contemporan – Mutations langagières[13] – unde autorul observă fenomenul dezarticulării limbajului public. Desființarea „liaison”-ului francez, infantilizarea discursului (cu „maman” și „papa” în loc de „mère” și „père”), proliferarea hiatului, mutarea accentelor finale - toate acestea nu sunt doar fenomene fonetice, ci simptome ale unei regresii. Orcel vede în aceste mutații o pierdere a legăturii cu logosul originar – o amnezie generalizată a limbii ca putere de revelație.

Ce generează forța volumului nu este doar stilul (lapidar, tensionat, subtil ironic), ci refuzul de a oferi o soluție. Orcel nu este apologet, nici nihilist. El rămâne prins între o memorie a sacrului și o luciditate care nu mai poate crede. Poate că această poziție amintește cel mai mult de Pascal, dar fără rugăciune, fără speranță – doar cu o memorie culturală uriașă, care nu lasă nimic să treacă fără interogare.

Paradoxa, volum compus din „brèves rêveries métaphysiques”, nu este așadar o culegere de aforisme decorative, ci o expediție prin straturile dense ale unei Europe epuizate simbolic, o carte în care fiecare eseu ar putea sta singur, dar toate împreună compun o hartă a ruinelor simbolice ale lumii contemporane. Orcel scrie ca un om care nu mai poate trăi în confortul unei certitudini religioase, dar nici în vidul laș al relativismului.

[1] Michel Orcel, Paradoxa, Arcades Ambo, Nisa, 2022

[2] Michel Orcel, Paradoxa, Arcadès Ambo, 2022, pp. 10-13

[3] Ibidem, p.11

[4] Ibidem, p.17

[5] Ibidem, pp. 16-17

[6] Ibidem, p.21

[7] Ibidem, p. 29

[8] Ibidem, p. 24

[9] Ibidem, pp. 31-35

[10] Ibidem, pp. 37-41

[11] Ibidem, pp. 55-60

[12] Ibidem, p. 34

[13] Ibidem, p. 61