CARTEA STRĂINĂ

Alin-Armando Artion

«Je suis philosophe avant tout ». Despre Sarah Kofman[1]

Stefania Tarantino este cercetătoare și cadru didactic universitar în domeniul lecturii și al criticii textelor filosofice contemporane, activând în cadrul Departamentului de Științe ale Patrimoniului Cultural al Universității din Salerno. Activitatea sa se axează în principal pe studiul principalilor filosofi ai secolului al XX-lea, precum și pe problematizarea diferențelor sexuale și a studiilor de gen în contextul tradiției filosofice occidentale, cu deschideri semnificative către curentele existențialiste și fenomenologice. Cercetarea sa, cu un pronunțat caracter istoriografic și teoretic, s-a concretizat în numeroase eseuri, monografii, traduceri, proiecte curatoriale și articole publicate în reviste academice din Italia și din străinătate.

Structura volumului Il «rimosso» nell'operazione filosofica. Il pensiero di Sarah Kofman, împărțit în mai multe secțiuni pentru a reflecta pluralitatea perspectivelor asupra gândirii complexe a lui Sarah Kofman, reunește contribuțiile prezentate în cadrul seminarului omonim desfășurat la Institutul de Studii Filosofice din Napoli (16–18 mai 2022). Acesta include intervenții susținute de Federica Negri, Christiane Veauvy și Orietta Ombrosi, fragmente din lucrările lui Kofman, precum și eseuri semnate de filosofi apropiați, între care se numără Françoise Collin, Jean-Luc Nancy și Jacques Derrida - figuri esențiale în parcursul intelectual și biografic al autoarei.

Volumul a fost publicat de editura La Scuola di Pitagora, sub egida Institutului Italian de Studii Filosofice.

Evenimentul editorial constituie nu doar o recuperare tardivă, ci și o intervenție teoretică relevantă în peisajul filosofic italian, unde figura lui Sarah Kofman rămâne încă insuficient explorată. În nota introductivă, Stefania Tarantino o numește pe Kofman  „un reper vital în procesul de reînnoire a viziunii filosofice[2]” -  o formulare care captează nu doar importanța unei reconsiderări a operei sale, ci și nevoia unei repoziționări critice a vocii feminine în tradiția continentală. Volumul devine astfel un gest dublu: de omagiere și de reevaluare, propunând un dialog între textele kofmaniene și interpretările contemporane ale acestora.

Lectura filosofilor și a scriitorilor - nu doar a contemporanilor săi, ci și a unor figuri canonice precum Socrate/ Platon, Rousseau, Kant, Hegel, Freud, Nietzsche, Comte, Heidegger, Antelme, Artaud, Blanchot, Molière, de Nerval, Diderot sau Wilde - capătă forma unui veritabil corpo a corpo cu textele. Acestea sunt interogate printr-o grilă hermeneutică influențată de psihanaliza freudiană, într-un efort constant de deconstrucție a discursului dominant.

Cercetarea sa urmează o direcție clară: aceea a evidențierii mecanismelor prin care este operată excluderea femininului din câmpul filosofic. Această excludere se realizează, adesea, prin reprimarea surselor pulsionale ale autorilor analizați. Kofman pornește de la premisa că discursul filosofic este marcat de o poziționare de gen specifică și că metafizica, în mod tradițional, funcționează pe baza unor opoziții binare - între gândire și viață, realitate și aparență, cultură și biologie, masculin și feminin, uman și animal - care structurează o viziune ierarhică, excluzivă și exhaustivă asupra subiectivității.

În peisajul filosofiei contemporane, Sarah Kofman se distinge ca o voce originală, a cărei operă se remarcă printr-o prolificitate remarcabilă și o metodă interpretativă singulară. Lectura filosofilor și a scriitorilor - nu doar a contemporanilor săi, ci și a unor figuri canonice precum Socrate/ Platon, Rousseau, Kant, Hegel, Freud, Nietzsche, Comte, Heidegger, Antelme, Artaud, Blanchot, Molière, de Nerval, Diderot sau Wilde - capătă, în scrisul său, forma unui veritabil corpo a corpo, o confruntare intimă cu textele, mediată de o utilizare inovatoare a metodei freudiene[3] pe care filosoafa o reevaluează.

Cercetarea lui Kofman urmează o direcție teoretică bine conturată: investigarea și evidențierea mecanismelor prin care discursul filosofic contribuie la excluderea sau marginalizarea femininului din câmpul filosofic, prin reprimarea surselor pulsionale ale autorilor analizați. Această abordare pornește de la premisa că discursul filosofic este marcat de o poziționare de gen precisă și că întreaga tradiție metafizică funcționează în termenii opozițiilor conceptuale - disocieri între gândire și viață, realitate și aparență, cultură și biologie, feminin și masculin, uman și animal. Aceste opoziții binare structurează o viziune ierarhică și excluzivă asupra subiectivității.

Fără a se identifica sau asocia în mod declarat la o perspectivă feministă, Kofman identifică în tematizarea femininului un punct critic - un impas structural al tradiției filosofice occidentale, incapabilă să integreze diferența fără a o supune unei logici a excluderii sau a subordonării.

Stefania Tarantino subliniază încă din capitolul introductiv, „Portretul lui Sarah Kofman[4]”, complexitatea gândirii acesteia. Este evidențiat un demers de cercetare original, dificil de încadrat într-o singură zonă culturală, dar care traversează estetica, metafizica și literatura, urmărind totodată procesul de îndepărtare a femininului și poziționarea de gen a discursului filosofic.

Estetica, metafizica și literatura nu sunt privite ca simple forme de cunoaștere abstractă, ci ca veritabile technai[5], instrumente de cercetare și revelare a adevărului - așa cum, de pildă, le concepe Platon. Acesta din urmă le folosește într-o manieră specifică, care presupune specularea în sensul său originar de „spionare”. Filosoful devine astfel un spion al adevărului. „Sarcina filosofului, pe care Platon o întruchipează, este aceea de a trezi întrebarea cu privire la natura reală a lucrurilor, ascunsă privirii umane de aparența lumii sensibile - și pe care doar ochiul sufletului o poate pătrunde”.[6]

O dimensiune recurentă în diferitele eseuri ale volumului este cea a efortului personal al acestei gânditoare - „filosof, femeie, evreică” - , un parcurs marcat de suferință, care culminează cu sinuciderea sa la vârsta de șaizeci de ani, la scurt timp după publicarea ultimei sale lucrări, Rue Ordener, rue Labat. Aceasta nu este o simplă carte de filosofie, ci o mărturie narativă, în care Kofman reflectează asupra propriei copilării ca evreică, salvată de la o soartă tragică cu prețul ruperii legăturii cu mama sa biologică.

Filosofia lui Kofman este una care scandalizează, provoacă, atât prin analiza pe care o realizează, „sfâșiind” gândirea celor mai importanți filosofi occidentali, cât și prin forma și genul unei lucrări care reflectă o viață greu de încadrat în canoane prestabilite.

În timp ce Duroux, deși tulburătoare, reacționează la canonul „Gândire asupra diferențelor”, declarându-se în mod categoric feministă și participând activ la seminariile organizate de grupurile mișcării italiene a „Diferențelor de sex”, Kofman își dezvoltă demersul filosofic în solitudine, împletind în scrierile sale printr-o metodă experimentală filosofia cu biografemele, evident fiind aici acel striptease al eului, între conștiință și vicisitudinile vieții. Puține relații feminine și câteva relații masculine semnificative, printre care cele cu Derrida și Nancy, au marcat drumul său. A trăit într-o izolare profundă, iar Françoise Collin a sugerat că singurătatea a fost un factor determinant în sinuciderea sa.

Opera lui Kofman se dezvăluie cititorului prin dubletul vieții și al scrisului, oscilând între corp și corpus. O scriere care, asemenea lui Nietzsche, exprimă eul autorului și care devine o necesitate existențială în ea însăși. A scrie[7] înseamnă a locui o dimensiune, un spațiu public; a scrie ca funcție a memoriei, fiecare cuvânt și fiecare colț de lume are în concepția sa o poveste de nespus. Se joacă cu pierderea eului, cu o forță subversivă care face posibilă contopirea în text. A scrie, simbol al expresiei pure a trăirilor sufletești, transpuse în imagini puternice, violente, impregnate de elan vital și devine un act de contemplație. Reușește prin aventura cuvântului, prin existența plenară în singurătate și luciditate, să construiască o filosofie a filosofie. De asemenea, actul scrierii devine un strigăt[8] supus dialecticii principilor activ/ pasiv în care metafora este singurul instrument viabil. Autoarea scrie la masculin, în amintirea tatălui, apoi la feminin,  pentru a recupera prezența maternă. Conform unor interpretări, Kofman s-ar fi sinucis tocmai atunci când a realizat că și-a epuizat capacitatea de a scrie. Acest lucru este sugerat de ceea ce relatează Nancy în necrologul său: „De la câțiva prieteni importanți, Kofman nu dorea doar să fie citită, ci își dorea ca „această lectură să se întoarcă la ea ca o poveste, cu observații, surprize, anecdotice”. A fost întotdeauna fascinată de anecdote, afirmând că acestea sunt „echivalentul unei atingeri care evidențiază esențialul, frumusețea, singurul lucru irefutabil, singurul lucru care rămâne atunci când adevărul sistemului a dispărut”.[9]

Scrisul filosoafei – care, după cum afirmă Nancy, reprezintă un gest gol, o zgârietură, o amprentă [10] ce poartă pecetea tanatografiei (ideea filosofiei ca spionaj și investigație revenind constant) – încearcă, prin biografie și bibliografie, să descopere cât de mult corp există în corpus-ul fiecărui autor, urmărind dubla perspectivă propusă de Nietzsche și Freud, dar întotdeauna cu scopul de a realiza un schimb cu cititorul, realizând și oferind astfel o hermeneutică grad secund.

Râsul lui Sarah este, de asemenea, dublu, după cum susține Derrida, este un râs direct, deci dionisiac, dar care își are originea din tristețe: „un râs care nu sublimează, ci devine o imersiune în viață și suferință”[11] fără a fi absorbit de ea. Este un râs care devine dans și care reprezintă singura modalitate de a contesta Metafizica, râzând de scris.

Sarah Kofman, dansând și râzând, deconstruiește discursul metafizic, demască și dezvăluie sensul filosofiei fiecărui autor, aporiile gândirii occidentale, care, încă de la Socrate, se hrănește și, în același timp, elimină ceea ce se hrănește. Socrate folosește tehnicile sofiste, pe care apoi le condamnă, făcând același lucru cu femininul. El folosește metoda maieutică chiar în momentul în care își redefinește și elimină relația cu mama și, astfel, pe Diotima, învățătoarea sa înțeleaptă, ca subiect capabil să gândească. Această aporie stă la baza întregii filosofii occidentale, care transformă tot mai mult metafora – ca artă a deplasării și mișcare unitară a vieții și gândirii – în fixitatea conceptului. Deși revendică pentru femei funcția de a gândi, Kofman nu opune niciodată gândirea masculină gândirii feminine, ci vorbește despre un mod feminin de a face filosofie dincolo de această separare.

O altă perspectivă asupra gândirii lui Sarah Kofman inclusă în prezentul volum este propusă de Federica Negri, care o caracterizează drept o autoare ce nu poate fi încadrată într-o singură mișcare, „insituabilă”[12]. Această idee este ilustrată și de comemorarea profund tulburată a morții sale realizată de Jacques Derrida, în care nu mai puțin de trei pagini sunt dedicate căutării imposibile a unui titlu care să o „definească” pe Kofman, dar, mai ales, să definească o prietenie percepută drept și mai imposibilă. În tradiția filosofică, inclusiv în scrierile lui Derrida, prietenia este conceptualizată în mod recurent ca posibilă doar între bărbați.

Volumul analizat, care pornește de la identificarea aporiilor prezente încă din zorii gândirii filosofice, este traversat de tensiuni și dubluri. Sunt remarcabile, în acest sens, aporiile socratice, dubla aporie a supraviețuirii post - Auschwitz, dubla privire Nietzsche - Freud, figura mamei în dublă cheie de lectură și a dublei adrese (Rue Ordener și Rue Labat), precum și dublul registru al gândirii și impulsul vital de a transforma viața în scris.

Pentru Kofman, scrisul reprezintă întotdeauna o „rescriere vitală”, o modalitate de a reconfigura propria ființă în lume. Forța sa expresivă, de o putere magistrală în compoziție, de o intelectualitate rară în notarea unor senzații sau impresii.

Folosindu-se de o dubla cheie de interpretare, nietzscheană și freudiană, menționată anterior, exegeta, prin împletirea particulară dintre viață și filosofie, construiește o scriitură singulară, capabilă să exprime profunda complexitate și ambiguitate a ființei umane. Privirea ei critică, cuvintele tăioase și ironia sfioasă acordă atenție acelor „rămășițe” incluse în structura radical relațională și politică a referințelor analizate, care - deși ascunse și devalorizate - revelează, în schimb, ireductibilitatea oricărei mistificări.

Categoriile binelui și răului, fundamente ale gândirii occidentale în accepțiunea lor capitală și, adesea, musculară, sunt privite drept firul descifrării prezentului. Sarah Kofman pornește de la unul dintre cele mai puțin atractive exerciții în contextul derivei neoliberale actuale: acela de a asimila, de a citi și de a reciti dincolo de retorica sintezelor facile.

Un text care m-a frapat este cel semnat de Orietta Ombrosi, intitulat Enchaîner[13], în care este surprinsă și analizată abordarea filosofică a S. Kofman asupra aporiilor Auschwitzului, tărâm neclar, definit al iraționalului. Etica sa nu se detașează de legea morală rațională tradițională, dar pare subsumată vieții afective.

În acest studiu, autoarea propune o recitire a operei lui Sarah Kofman, cu accent pe volumele Parole soffocate (1987) și Rue Ordener, Rue Labat (1994), printr-o interpretare încrucișată a acestor două texte decisive, care se disting puternic prin ton și stil: primul este un text filosofic, iar cel de-al doilea, unul literar. Cu toate acestea, ambele au ca element comun confruntarea cu Shoah-ul. În ambele cazuri, abordarea scriitoricească – fie filosofică sau literară – este percepută ca strigăt și memorie, ca o „scriere a cenușii”, care devine, în cele din urmă, și o formă de salvare, deoarece oferă posibilitatea unor către căi de ieșire din „dubla aporie” a Auschwitzului.

Insistând asupra diferențele dintre cele două texte, Ombrosi arată cum Parole soffocate se articulează într-o voce „masculină” – întrucât aici Kofman scrie, reflectează și strigă prin figura tatălui, prin reflecțiile lui Maurice Blanchot[14] și prin povestea lui Robert Antelme –, în timp ce Rue Ordener, Rue Labat este scrisă într-o tonalitate „feminină”. În acest text, autoarea abordează propria biografie, evocând cu luciditate și forță expresivă povestea copilăriei sale trăită în spaimă și nesiguranță în inima Parisului, pentru a scăpa de deportare. Aici, rolul celor două mame – cea biologică și cea adoptivă – devine motiv central: prin intermediul celei dintâi, se desprinde treptat de identitatea sa iudaică, pe care o deconstruiește constant; prin cea de-a doua, regăsește acele căi de ieșire care o scot din impasurile istorice și existențiale, orientând-o spre filosofie și éclaircissement, iluminarea pe care aceasta o oferă. Aceasta este conștientă ca a ignora realitatea istorică sau socială nu înseamnă că nu va suferi, inevitabil, cursul istoriei imediate și ca a se bucura de o victorie aparentă, care se va transforma, tot inevitabil de altfel, în suferințe pe termen lung, este doar simptomul inconștienței.

 În Parole suffocate, puținele lucruri pe care Sarah Kofman le spune despre tatăl său - cifrele „adunării” acestuia (un termen pe care îl preferă celui de „deportare”, considerat mai slab din punct de vedere semantic), șederea și uciderea sa la Auschwitz - vorbesc de la sine. Descrierea acestui calvar se reduce la câteva elemente biografice, aproape ca și cum ar fi gravate pe o piatră funerară - ceea ce, de altfel, se va întâmpla mulți ani mai târziu în Mémorial de la Shoah din Paris. Aceste informații sunt integrate într-o lungă listă de date și nume ale evreilor deportați, o listă prezentată oblic, cu scopul de a indica nu doar dificultatea de a spune ceea ce este de nespus, ci și dificultatea cititorului de a parcurge și de a descifra ceea ce nu poate fi asimilat cu ușurință.

Auschwitzul comportă o dublă aporie. Prima, la nivelul scriiturii (corpus), constă în tensiunea dintre nevoia compulsivă de a vorbi - ca o formă de distragere nesfârșită în fața morții tatălui evreu - și imposibilitatea de a exprima această experiență, de a integra, de a închide în limbaj disperarea unei morți totalmente diferită, chiar și în raport cu ceilalți deportați. Tatăl este ucis pentru că îndrăznește să sărbătorească Șabatul, adică să se închine Dumnezeului său chiar și în acel „iad”, în loc să-L blesteme. A doua aporie este una corporală, a „trupului”: între „nevoia frenetică” de a vorbi despre traumă și imposibilitatea fizică de a o face, din cauza sufocării care se manifestă tocmai în momentul în care cuvintele ies la suprafață - ca un nod în gât, acele cuvinte, rămân în cele din urmă sufocate.

În Rue Ordener, Rue Labat, cea de-a doua autobiografie a lui Sarah Kofman - un text esențial, ce pare să dicteze finalul întregii sale opere - autoarea își menționează tatăl în exergă, fără a-i rosti numele, marcând astfel tranziția subtilă între numele tatălui și al propriei sale identități. Ea evocă figura paternă ca pe un bărbat care iubea stilourile și i le dăruia, ca și cum i-ar fi transmis, prin acest gest, încurajarea de a scrie.

Cum să nu-l regăsesc, în această imagine, pe tatăl meu, Armando Borrello? Nu a fost evreu și nu a murit la Auschwitz, dar a încetat din viață la doar 54 de ani, ca urmare a greutăților acumulate în același context al războiului: între detenție și o evadare periculoasă din Albania spre Napoli, a supraviețuit, dar doar pentru a muri prematur.

Și el iubea stilourile, pe care le purta mereu în buzunarul hainei. Păstrez unul dintre cele multe pe care mi le-a oferit – întotdeauna marca Aurora – ca pe o relicvă a ideii că, poate, scrisul meu este și el legitimat de „autorizația paternă”. Dorința de a scrie își are însă originea în figura maternă: am început direct cu o mașină de scris Olivetti[15].

Rue Ordener, Rue Labat, un text articulat în întregime „la feminin” - spre deosebire de Parole soffocate, unde totul este „la masculin” - spune mai mult despre figura maternă: despre mama biologică, care o abandonează și pe care Kofman o asociază cu dificultatea de a se hrăni, fiind constrânsă de aceasta să mănânce, în timp ce i se impunea și un preț moral pentru o bucată de carne. Dar, mai ales, textul vorbește despre „mama bună”, pe care o numește cu afecțiune Memé: asistenta maternală care a primit-o cu dragoste, i-a salvat viața și a introdus-o, indirect, în lumea filosofiei.

Spre deosebire de mulți dintre intelectualii (bărbați) contemporani, care au proclamat imposibilitatea de a mai scrie în fața unui eveniment absolut precum Holocaustul - văzut ca sfârșitul Istoriei, a unei istorii masculine condamnate la moarte încă de la început - Kofman relansează, ba chiar formulează un imperativ etic: „Trebuie, aceasta este datoria noastră, după Auschwitz, să continuăm (enchaîner)”[16].

Chiar și în fața dublei aporii a Auschwitzului, există o cale de ieșire: se numește Métis, zeița unei practici filosofice mai apropiate de discursul feminin, de subtilitatea și inteligența indirectă ce refuză dominația.

Volumul îngrijit de Stefania Tarantino oferă o oportunitate valoroasă de a ne apropia de o gânditoare imposibil de clasificat, „insituabilă”, după expresia lui Negri. Reflecția gânditoarei sa este traversată de tensiunea dualului și a contradicției, dar și de o deschidere către tot ceea ce gândirea tradițională a exclus. Lucrarea constituie o contribuție semnificativă la exercitarea unui „alt mod de a gândi”, prin care filosofia își redobândește corporalitatea.

[1] Stefania Tarantino (coordonatoare), Il «rimosso» nell'operazione filosofica. Il pensiero di Sarah Kofman, La Scuola di Pitagora, Napoli, 2024

[2] Tarantino, Stefania, Il «rimosso» nell'operazione filosofica. Il pensiero di Sarah Kofman, Istituto Italiano Studi Filosofici, Napoli, 2024, p. 9

[3] Ibidem, p. 39

[4] Ibidem, p.12

[5] Ibidem, p. 25

[6] Ibidem, p. 21

[7] Ibidem, p. 63

[8] Ibidem, p. 50

[9] Ibidem, p. 132

[10] Ibidem, p. 38

[11] Ibidem,  p. 44

[12] Ibidem, p.41

[13] Ibidem, p.59

[14] Ibidem, p. 59

[15] Ibidem, p. 44

[16] Ibidem, p. 85