VIAȚA PRINTRE RÂNDURI

Anca Iulia Beidac
poetă, prozatoare

A ști sau a pricepe

Acum ceva vreme am urmărit o emisiune la TVR1, unde prodecanul Facultății de Istorie din București a spus, la un moment dat, vorbind despre reformele inițiate de Cuza, că una dintre cele mai importante (dar despre care se vorbește mult mai puțin) a fost introducerea învățământului primar obligatoriu și gratuit. Și a pomenit o vorbă a domnitorului, pe care eu nu o știam, dar care mi  s-a părut excepțională, anume: „A pricepe este mai important decât a ști”.

Parcă prevestind ce se va întâmpla în secolele următoare, domnitorul nostru a marcat un aspect esențial, și anume acela referitor la analfabetismul funcțional.

Pe mine m-a dus cu gândul și la o altă vorbă, celebră, cred eu, care spune: „Mai bine caractere fără cultură decât cultură fără caractere”.

În zilele noastre, având atât de multe surse de informare la îndemână, a ști devine foarte ușor. A pricepe, însă, rămâne o misiune mult mai grea, pentru că procesarea informației aflate implică un anumit nivel de inteligență și o antrenare a celulelor cenușii, fără de care acel știut nu mai înseamnă mare lucru.

Și acum intră în scenă și caracterul, în absența căruia chiar și priceperea este inutilă sau poate deveni chiar periculoasă.

De ce spun asta? Am fost extrem de surprinsă de o discuție pe care am purtat-o acum mulți ani cu un coleg, discuție care m-a marcat, ca dovadă că e încă vie și după ce a trecut aproape un deceniu de atunci. Colegul făcuse o greșeală. Una importantă. Și fiind colegi de birou, discutam și despre sarcinile noastre și cum le îndeplinim, astfel că mi-a mărturisit greșeala lui. Eu i-am zis că trebuie să-și informeze șefii și să corecteze imediat greșeala. El a zis nu. Cum nu? Păi, în primii ani de carieră, mi-a răspuns, am învățat că important este să fim consistenți (voia să spună consecvenți, dar asta era o altă tară de care ne lovim în zilele noastre, traducerea aiuristică a unor cuvinte din engleză). Deci important este, așa am fost învățat la primul loc de muncă (o mare companie de consultanță, o prezență cunoscută la nivel global), să nu-și dea seama clientul sau șeful că am greșit fiindcă, altfel, el își pierde încrederea în noi.

Am rămas șocată. Dar știu acum că așa se procedează. Acesta este modul în care se formează mulți oameni, în care consecvența în greșeală este preferabilă recunoașterii greșelii. Fiindcă, nu-i așa, mulți văd, puțini pricep, și dacă vorbim și de un domeniu de specialitate sau o nișă a acestuia, poți să-i minți pe clienți și/ sau pe șefi și ei nu-și vor da seama că ai dat-o în bară și, ca atare, nu vei fi sancționat sau, eventual, chiar concediat.

De-a lungul timpului, am întâlnit suficient de mulți oameni pentru a-mi da seama că acea abordare nu era o excepție ci, dimpotrivă, o regulă. Și am cunoscut la fel de mulți oameni care aveau o capacitate foarte mare de memorare a informațiilor, însă o capacitate foarte redusă de procesare a lor.

Acești oameni, mulți dintre ei, ne conduc. Și nu de azi, de ieri. Conduc departamente sau chiar societăți întregi, conduc în Parlament, Guvern sau diverse autorități locale sau centrale. Le poți pune în față mormane de informații, însă nu le vor putea înțelege, sau nu corect, pentru că pur și simplu nu au obișnuința de a gândi, ci sunt programați doar a urma proceduri, reguli, așa cum au fost învățați.

Este foarte periculos. Mai ales când angajatul începător, devenit între timp manager sau chiar ministru, a fost „dresat” de foștii șefi să-și ascundă greșelile pentru a fi „consistent” în ceea ce afirmă.

Într-o țară în care impostura se pare că a devenit ceva obișnuit, diplomele de licență sau chiar doctorat se pot obține sau falsifica fără nicio problemă, iar caracterele devin din ce în ce mai rare, nu mai putem să ne mirăm că o ducem cum o ducem sau că suntem unde suntem.

Așa popor, așa conducători, îți vine a spune. Doar că nu cred că e chiar așa. În politică s-au cam ferit a intra oamenii decenți și chiar pricepuți în domeniile lor de activitate, ei preferând să-și vadă de carierele lor și să nu se murdărească. Doar știm toți că, dacă intri în troacă, te mănâncă porcii. Sau măcar te umplu de noroi.

Sigur, mai sunt și excepții. Dar puține. Și poate aici e vina noastră cea mai mare, că am permis unor nulități să se cocoațe în funcții de conducere pentru care nu au nici nivelul de inteligență, nici acela de pregătire, nici experiența necesare pentru a performa. 

De caractere ce să mai spui? Se pleacă precum trestia în bătaia vântului, nemaicontând că vântul acela bate dinspre Uncle Sam, FMI sau alte și alte organisme internaționale, care ne-au cam pus în genunchi atunci când a trebuit să obținem ceva de la ele. Sau, și mai grav, în fața cărora am stat noi singuri, de la început, cu capul plecat și mâna întinsă, ținând o căciulă în care să ni se dea ceva, indiferent câte condiții grele sau umilitoare pentru țară au fost anexate acelui mic sau mare „ceva” primit. Nu e deloc întâmplător că România, de exemplu, a ajuns la un deficit bugetar record sau că nu a reușit să se împrumute de pe piața internațională decât la dobânzi cu mult mai mari decât cele obținute de alte țări.

A ști versus a pricepe - știa Cuza despre ce vorbește.

Câți dintre noi mai înțeleg, însă, și au capacitatea necesară pentru a discerne informația și a o prelucra cu creierul din dotare? Dacă e să ne luăm după statisticile privind analfabetismul funcțional, nu foarte mulți. 

„Țara te vrea prost” spunea textul unei cunoscute piese de la „Sarmalele Reci”.

Dar dacă așa e, pe noi ce ne împiedică să ne deșteptăm?