PRO MUSICA
Alexandra Rebeca Iancu
muziciană
Privire de ansamblu asupra instrumentelor din timpurile biblice
Instrumente cu coarde
Harpa. Harpele au fost folosite atât în Mesopotamia cât şi în Egipt din cele mai vechi timpuri. Cea mai timpurie reprezentare a unei harpe, un instrument cu unsprezece coarde, se întâlneşte pe un basorelief din piatră din Lagas (în Mesopotamia inferioară), care a fost realizat înainte de anul 2.000 î.e.n. Harpele mesopotamiene aveau cutia de rezonanţă fie deasupra, aşa cum arată exemplarul din Asiria, fie dedesubt, ca în cazul harpelor egiptene. De obicei, harpele egiptene aveau o dimensiune suficient de mare ca să fie aşezate pe pământ, când se cântă la ele.
Instrumentul biblic care poate fi comparat cu harpele Egiptului sau Mesopotamiei este cel numit nevel în Biblia ebraică. Nevel este în primul rând numele unui burduf de piele, dar în alte 27 de cazuri se referă la instrumentul muzical care este redat, în engleză prin psaltery de 23 de ori şi lăută sau alăută în traducerea Cornilescu. LXX foloseşte nabla în 14 cazuri, care este o simplă transliterare în greceşte a ebraicului nevel, dar redă de 8 ori cuvântul acesta prin psalterion, „harpă” şi odată prin kithara, „ţiteră”. Vulgata conţine traducerea psalterium, harpă de 17 ori, liră de 4 ori şi nablium de 3 ori, o simplă transliterare a cuvântului nevel. Conform explicaţiei lui Ieronim, traducătorul Vulgatei, cutia de rezonanţă a acestor instrumente era în partea de sus, lucru care, dacă este corect, ar dovedi că harpa ebraică era asemănătoare harpei asiriane. Aceleaşi surse susţin că nevel avea coarde mai multe şi mai lungi decât lira şi, de aceea, producea un sunet mai puţin ascuţit.
În Talmud, Tratatul Qinnim III: 6, se vorbeşte despre corzile instrumentului nevel ca fiind realizate dintr-o secţiune de maţ de oaie mai rigidă, pe când kinor (lira) dintr-o secţiunea de maţ mai moale. Tratatul Arachim II: 6 relatează că nevel era un instrument mai sonor decât kinor.[1]
Iosif Flavius, care a scris în primul secol e.n., afirma că instrumentul acesta avea 12 coarde, care erau ciupite cu degetele libere. Toate observaţiile şi afirmaţiile dau certitudinea deplină că ebraicul nevel era o harpă. Un studiu al referinţelor biblice cu privire la instrumentul acesta arată că el era folosit aproape exclusiv pentru scopuri religioase. Profeţii pe care Saul i-a întâlnit, după ce a fost uns de Samuel ca rege purtau o harpă, în afară de alte instrumente (1 Samuel 10,5), şi la aducerea chivotului, din orchestra lui David făceau parte şi harpele (2 Samuel 6,5). Numeroase texte menţionează acest instrument ca făcând parte din orchestră Templului (vezi 1 Cronici 15:16, 20, 28; Neemia 12:27;), şi psalmistul îi îndeamnă pe cititorii lui să-l folosească pentru a-L lăuda pe Domnul (Psalmi 150:3).
Lira. În 42 de texte din Tanah[2] este menţionat un instrument folosindu-se numele ebraic de kinnor, redat de fiecare dată ca harpă sau liră. Primii traducători au interpretat acest termen ca – kithara în peste 20 de referinţe, iar în celelalte cazuri au tradus termenul ca kinyra. Aceste traduceri apar în Septuaginta, cea mai veche traducere în greacă a Vechiului Testament, realizată de 72 de înţelepţi în Alexandria.[3] Ultimul semn de întrebare este eliminat de faptul că egiptenii numeau „liră” prin cuvântul kniniwr, un cuvânt împrumutat din semiticul kinnor.
Picturi vechi din Egipt, Mesopotamia şi Palestina ne-au păstrat reprezentări ale lirei folosite în ţinutul în care locuiau israeliţii în diferite perioade. Pe faimoasa pictură murală de la Beni Hasan, care descrie sosirea în Egipt a 37 de amoriţi din Canaan, pe la 1900 î.e.n., este arătat un bărbat care cântă dintr-o liră. Ilustraţia arată că opt coarde erau întinse peste cutia de rezonanţă şi apoi, trecând peste un spaţiu liber, erau prinse de o bară transversală. Cu dreapta, executantul trage cu un plectron peste coarde şi foloseşte stânga pentru a bloca acele coarde care nu trebuie să sune. Următoarea reprezentare picturală provine chiar din Palestina. Un cântăreţ din liră este reprezentat pe un vas decorat care a fost găsit la Meghido la un nivel de ocupare de la finele secolului al XIV-lea î.e.n., şi prin urmare provine de pe vremea lui Saul, când David cânta din liră înaintea regelui pentru a-i linişti mintea tulburată. Lira aceasta nu se deosebeşte mult de instrumentul de la Beni Hasan, cu excepţia că bara transversală nu merge paralel cu cutia de rezonanţă, ci pe un plan înclinat. Pare de asemenea să indice că instrumentul avea o formă exterioară mai elegantă dobândită în cele opt secole care trecuseră de când fusese desenat modelul de la Beni Hasan.
Al treilea exemplu este un basorelief descoperit la Ninive, aflat acum în Muzeul Britanic, datând din timpul împăratului asirian Sanherib, duşmanul regelui Ezechia al lui Iuda, pe la 700 î.e.n. Sunt reprezentaţi trei semiţi care merg cântând din lire, în timp ce un soldat asirian îi escortează cu un pumnal scos din teacă. Întrucât executanţii sunt înfăţişaţi identic cu iudeii de pe basoreliefurile care reprezintă asediul şi predarea Lachişului, se crede, în general, că acei trei semiţi cântăreţi din liră sunt iudei captivi. În imagine nu se vede cutia de rezonanţă, deoarece este acoperită de conturul corpului cântăreţilor, iar barele transversale sunt construite oarecum altfel decât modelele de la Beni Hasan şi Meghido. Bărbatul al treilea pare să cânte cu degetul, fără plectron, totuşi desenul nu este destul de clar pentru a înlesni un studiu amănunţit al instrumentelor şi al cântăreţilor.
Pe monede iudaice din secolul al II-lea e.n. sunt desenate formele mai târzii ale lirelor palestiniene. Acestea au o cutie de rezonanţă sub forma unui cazan sub un corp oval pe care sunt fixate capetele inferioare ale coardelor, împreună cu cadrul respectiv, prezentând decoraţiuni şi fiind aproape pătrate. Cântăreţii din liră egipteni şi mesopotamieni sunt reprezentaţi deseori pe monumente antice. Nu au nevoie de o altă descriere, din moment ce suntem atât de bine informaţi cu privire la liră palestiniană. Aşa cum e amintită de scriitorii biblici, lira pare să fi fost un instrument al bucuriei şi veseliei. Ea a fost inventată înainte de potop (Genesa 4:21) şi s-a găsit în casa lui Laban (Genesa 31:27). Aşa după cum deja s-a afirmat, David cânta din liră (nu din harpă, vezi comentariul la harpă) în prezenţa lui Saul (1 Samuel 16:16.23). Ea făcea parte din instrumentele orchestrei Templului (1 Cronici 15:16, 21:28; Neemia 12:27) şi este deseori amintită în Psalmi ca instrument folosit pentru a aduce laudă lui Dumnezeu (Psalmi 149:3; 150:3). În captivitate, lirele erau agăţate în sălciile Babilonului, pentru că muzicanţii erau prea trişti ca să cânte (Psalmi 137:2).
Ţitera. Trei texte din Psalmi menţionează un instrument numit asor în ebraică, tradus ,,instrument cu zece strune”. Toţi comentatorii sunt de acord cu denumirea aceasta, deoarece cuvântul ebraic înseamnă în primul rând ,,zece”. Totuşi există păreri deosebite cu privire la natura exactă a acestui instrument. În Psalmi 33:2 şi 144:9, cuvântul asor vine după termenul nevel, harpă, fără conjuncţie, aşa că unii învăţaţi prezintă termenul combinat într-o expresie, ca de pildă ,,harpa cu zece strune”. Dar în Psalmi 92:3 se face o clară distincţie între cântărea le’asor şi ve’ale’nevel, cântarea la harpă. [4] Aşadar, Curt Sachs trebuie să aibă dreptate când considera asor un instrument aparte în toate cele trei texte unde apare cuvântul.
S-a sugerat că asor este o lăută, Revised Standard Version, traducându-l astfel în Psalmi 92:3. Dar redarea aceasta nu poate fi corectă, din moment ce toate reprezentările picturale ale lăutelor din Egipt şi Mesopotamia le arată ca fiind prea înguste ca să aibă zece coarde. De aceea Sachs sugerează ca asor să fie identificat cu zither (ţiteră), sugestie acceptată de Sellers. Ţitera nu era cunoscută popoarelor din Egipt şi Mesopotamia, dar era folosită de fenicieni, vecinii israeliţilor.Două ţitere de felul acesta sunt zugrăvite în mâinile a două femei pe o lădiţă de fildeş (o casetă de bijuterii sau o vază sub forma unei cutii), găsită la Nimrud din Asiria, cetate în care obiectul acesta trebuie să fi ajuns împreună cu alte lucruri luate ca pradă, dintr-o cetate feniciană. De asemenea, într-o scrisoare ciudată, ilustrată, atribuită lui Ieronim, traducătorul Bibliei în latină, este desenată o ţiteră cu zece coarde similară, sub titlul psalterium decachordum, după care se dă explicaţia: „Are zece coarde, după cum e scris: Te voi lăuda cu instrumentul cu zece coarde” (Psalmul 92:3).
Fluier sau flaut. Cuvântul ugav este tradus ca flaut – King James Version în Daniel 3:5,7,10,15, iar în traducerea Cornilescu – caval, ca instrument în orchestra de suflători a lui Nebucadneţar. În orice caz, fluierul, unul din cele mai vechi instrumente apărut pe monumente egiptene nu este imposibil să fi fost cunoscut de evrei, deoarece era folosit pretutindeni, în Egipt, Mesopotamia şi Arabia. Dacă etimologia acestui termen ugav poate să aibă rădăcină comună cu agav – a iubi, cum susţin unii comentatori, atunci termenul ugav poate fi interpretat ca flaut, deoarece acest instrument de suflat este cel mai adesea legat de sentimentul de iubire. [5] Ugav este unul din primele două instrumente muzicale menţionate în Biblie. Iubal, fiul lui Lameh, este menţionat în Genesa 4:21 ca ,,tatăl tuturor celor ce cântă la kinor şi ugav. Acest text pare să dateze aceste două instrumente ca fiind inventate foarte de timpuriu în istoria acestei lumi. Trebuie menţionată opinia lui Lewis Stevens asupra pasajul din Geneza 4:21, unde acesta traduce instrumentele ca liră şi fluier.[6]
Cei mai mulţi comentatori par să fie de acord că ugav era un fluier, iar dacă identificarea lui ugav cu fluierul este corectă, atunci acest instrument ebraic trebuie să fi fost asemănător cu cel egiptean, de la care au rămas până în zilele noastre nu numai desene, ci şi exemplare autentice. Fluierul egiptean antic era un tub gol de trestie cu găuri în pereţi pentru aşezarea degetelor la cântat. Cântăreţul îl ţinea în poziţie oblică şi sufla. În Mesopotamia, fluierele erau făcute din trestie şi din lut. Instrumentul acesta este amintit în două dintre cele mai vechi cărţi ale Bibliei: Geneza (4:21) şi Iov (21:12; 30:31) şi, alături de liră, este unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale întrebuinţate pe pământ. Pare să nu fi făcut parte din instrumentele folosite la Templu, totuşi este menţionat în Cartea Psalmilor 150:4 ca un instrument muzical cu care să fie mărit Domnul.
Este unul din primele instrumente menţionate in Biblie. După cum este scris în versetul din Gneza 4: 21, Iubal, fiul lui Lameh, era ,,tatăl tuturor ce cântă la kinnor şi ugav.
Termenul ugav este rar întâlnit, acesta fiind menţionat doar în Iov 21:12 şi 30:31 şi în Psalmul 150. În toate pasajele acest termen face referire la un instrument ce contrastează cu instrumentele cu coarde, dar fără a se da alte detalii.
Etimologia ar putea să ne îndrepte atenţia spre cuvântul agav – a fost indrăgostit, iar dacă acest lucru este adevărat, ugav poate fi interpretat ca flaut, datorită faptului că instrumentele de suflat au fost de cele mai multe ori în strânsă conexiune cu şarmul dragostei.
Curt Sachs afirmă că unii au tradus ugav ca fiind nai, traducere ce se dovedeşte a fi incorectă datorită faptului că primele dovezi ale naiului au fost datate cu 2000 de ani mai târziu decât epoca descrisă în Geneza. Cel mai probabil acest instrument era un flaut/fluier vertical, la care cântau păstorii aşa cum se întâmpla şi în Mesopotamia şi Egipt.
Dacă termenul ugav semnifica un fluier/flaut vertical, termenul putea să fi devenit general, mai târziu referindu-se la instrumentele de suflat, la fel ca şi temenul egiptean ma.t care semnifica tot un fluier/flaut vertical, ca mai apoi să includă şi oboiul şi clarinetul.
Fluierul mare – Instrumentul numit în Biblia ebraică chalil, literal ,,perforat”, este similar cu aulosul, la greci, şi cu instrumentul arab muzmar, conform afirmaţiilor lui Maimonides.[7] Este menţionat pentru prima dată pe timpul lui Saul (1 Samuel 10:5) şi de atunci este atestat din timp în timp în perioada regilor până la sfârşitul regatului lui Iuda (Ieremia 48:36). A fost folosit în timpul celui de-al doilea Templu la doar douăsprezece festivităţi de sărbătoare, numărul de instrumente folosit era de minimum două şi maxim douăsprezece. [8]
Chalilul a fost folosit şi în viaţa cotidiană, la petrecerile de nuntă sau la însoţirea pelerinilor la procesul de aducere a primelor roade ale pomilor cu ocazia sarbătorii de Tu B’Shvat. Acest instrument este menţionat de repetate ori ca instrument al bucuriei. El se găsea în mâna profeţilor care l-au întâmpinat pe Saul după ungerea lui (1 Samuel 10,5), a fost folosit de popor când şi-a exprimat bucuria cu privire la încoronarea lui Solomon (1 Regi 1:40), dar a fost folosit şi de iubitorii de băuturi ameţitoare pe timpul lui Isaia (Isaia 5:11-12). O interpretare rabinică a Bibliei, afirmă că instrumentul chalil ar fi un instrument cunoscut deja din timpurile lui Moise, însă cu toate acestea este menţionat în Cărţile profetului Samuel şi ale regilor.[9]
Fluierul dublu. Este traducerea termenului ebraic alamoth. Acest instrument are unele similitudini cu instrumentul grec elymos. Pindar afirmă că era construit dintr-un tip de lemn importat din Asiria, iar în acest caz chiar şi numele elymos poate fi de origine asiriană. Numele poate proveni de la termenul elamu, ce semnifică două corpuri puse împreună, totuşi separate, ce ne îndreaptă atenţia către fluierul dublu ce îl întâlnim în anticele basoreliefuri şi în reprezentările picturale. Flautul dublu era întâlnit şi în orchestrele egiptene şi asiriene, fiind construit din două tuburi care, se pare, aveau un singur muştiuc. Capetele lor erau ţinute separat, fiecare mână a executantului cânta cu degetele pe un tub aparte. Unele tuburi erau cilindrice, în timp ce altele erau conice. Deoarece în mod regulat o mână a cântăreţului este imortalizată în picturi mai sus decât cealaltă, s-a tras concluzia că se produceau două sunete.
În lista instrumentelor de la Templu, alamoth este menţionat o dată în I Cronici 15:20, ca fiind utilizat împreună cu instrumentele din categoria nevel.
Cornul. În Biblie se întâlnesc două cuvinte ebraice care reprezintă un instrument făcut din coarne de animale, shofar şi qeren. Primul era făcut numai din corn de berbec, în timp ce termenul al doilea reprezintă un instrument făcut din corn de ţap sau de berbec. Shofarul este menţionat de 72 de ori în Tanah. King James Version îl traduce de 4 ori cornet şi de 68 de ori trumpet. Scriitorii Vechiului Testament folosesc termenul qeren de 5 ori pentru a descrie un instrument muzical. În aceste 5 situaţii, traducătorii îl redau cornet de 4 ori şi horn o dată. Cu toate că nu este folosită de mulţi traducători moderni, traducerea horn - corn este, de fapt, cea mai literală şi cea corectă.
Cornul este unicul instrument muzical antic păstrat în religia iudaică de astăzi. I se dă forma dorită prin plasarea cornului de animal în aburi calzi până când acesta devine moale, aşa încât acesta poate fi îndreptat, iar capătul pâlniei, puternic încovoiat. Cu toate că amănuntele acestea nu sunt amintite nici în Biblie, nici în Talmud, nu poate fi nici o îndoială că modelarea lui în vechime nu se deosebea mult de metoda modernă. Shofarul, era fără muştiuc şi era folosit cu ocazia sărbătoririi Anului Nou – Roş Haşana.
Cornul nu era un instrument muzical, în sensul că ar fi fost folosit pentru a se cânta linii melodice, deoarece produce doar câteva sunete (1-5-8; de la sunetul de bază se mai poate auzi cvinta şi octava)[10], ci servea ca instrument de semnal, dar era şi este folosit şi în ceremoniile religioase. Este menţionat în Biblie mai des decât oricare alt instrument. Alături de shofar vom întâlni, termeni ca tekia – ce înseamnă a sufla un sunet lung, sau terua – ce are ca semnificaţie 9 sunete scurte în stacato şi shevarim – trei sunete scurte; aceşti termeni au fost folosiţi la Templu, iar acum îi întâlnim în sinagogi cu ocazia sărbătorii de Rosh Hashana, în special.
Ex. 1 Şofar
Filozofi ca Saadia Gaon au încercat să interpreteze acest obicei de a sufla în shofar, afirmând că sunetul acestui instrument mişcă inima unei persoane, inducând sentimente de veneraţie, respect, teamă, reverenţă, iar scopul acestuia este să ne readucă aminte de obligaţiile noastre în relaţia cu Divinitatea.[11]
Cornul a sunat ca să avertizeze poporul la Muntele Sinai despre iminenţa manifestării divine (Exod 19:16,19; 20:18). Sunetul scos de şapte şofare a fost semnul la care au căzut zidurile Ierihonului (Iosua 6:6-20). Judecătorii Ehud şi Ghedeon au dat semnale de război cu cornul (Judecători 3:27; 7:20), ca de altfel şi regele Saul (I Samuel 13:3) şi Ioab, generalul lui David (2 Samuel 2:28). Încoronarea lui Solomon a fost anunţată de sunetul cornului (I Regi 1:34-39), după cum era anunţată apariţia fiecărei Luni Noi – Roş Hodeş (Psalmi 81:3) şi proclamarea anului de veselie (Levitic 25:9). Cornul era folosit pentru a da alarma când ţara era ameninţată de primejdii (Neemia 4:18-20; Ieremia 4:5-19; Ezechiel 33:3). Este menţionat în mod excepţional ca instrument prin care putea să fie mărit Dumnezeu (Psalmi 150:3).
Trâmbiţa – Cuvântul ebraic chatzotzera este tradus ca trâmbiţă şi apare o singură dată la singular (Osea 5.8), dar de 28 de ori la plural. Aceste instrumente apăreau, aproape întotdeauna, în număr cu soţ şi erau folosite de către vechii evrei – la fel ca şi toate comunităţile primitive – la rugăciuni cât şi în războaie cu scopul de aducere aminte lui Dumnezeu de poporul său.[12] Spre deosebire de corn (ebr. shofar şi qeren), trâmbiţa era făcută din metal. Numeri 10:1-2 conţine porunca divină către Moise de a face ,,două trâmbiţe de argint”, ,,dintr-o singură bucată”, care însemna probabil că ele trebuiau să fie bătute dintr-o singură foaie de metal. Descriind modul de realizare a acestor trâmbiţe (Antiquities iii, 12.6), Iosif Flavius susţine că ele erau ţevi drepte, ceva mai scurte de un cot (45 de cm), puţin mai groase ca un flaut şi terminându-se cu o gură de clopot.
Pe monede iudaice din secolul al II-lea e.n., se află imprimate perechi de trâmbiţe, care par să confirme descrierea făcută de Iosif Flavius. Dar pe basorelieful de pe Arcul de triumf al lui Titus din Roma, construit în anul 70 e.n., după întoarcerea victorioasă a armatei romane din campania din Iudea, apar două trâmbiţe de la Templu mult mai lungi. Trâmbiţele ebraice erau folosite ca semn de avertizare (Numeri 10:9), dar şi în legătură cu muzica de la Templu (2 Cronici 5:12-13).
Instrumente de percuţie
Toba mică. Dintre numele amintite în Biblie, se cunoaşte cu certitudine că instrumentul denumit tof era o tobă mică, a cărei formă exactă nu se cunoaşte. A fost instrumentul cel mai primitiv şi popular folosit de triburile semite, cu ocazia sărbătorilor de bucurie, când acompania dansul.[13] Poate că cititorul nu-şi aduce aminte să fi citit cuvântul tobă în Biblie în versiunea în limba engleză şi are dreptate să gândească aşa. Cu toate acestea, cuvântul ebraic tof, tradus de opt ori tabret şi de nouă ori timbrel în KJV şi tamburine sau timbrel în RSV, era de fapt o tobă de mână, aşa cum susţin experţii în instrumente muzicale antice. În versiunile în limba română, se foloseşte expresia de timpane sau dairea. Sachs afirmă că ,,această tobă era făcută dintr-un cerc de lemn şi foarte probabil două piei, fără clopoţei sau beţe”.[14]
Talmudul susţine că pielea era luată fie de la berbeci, fie de la capre sălbatice. Era un instrument folosit mai ales de femei, dar uneori şi de bărbaţi. Lovită cu palma, ea scotea probabil un fel de tam-tam şi acompania cântecul sau dansul pentru menţinerea ritmului. Pare să fi fost folosită numai cu ocazii de bucurie, aşa cum arată următoarele exemple biblice care menţionează acest instrument.
Laban susţine că instrumentul acesta era folosit în familia lui în ocazii de sărbătoare (Genesa 31:27), Miriam l-a întrebuinţat pentru a acompania cântarea ei după eliberarea copiilor lui Israel de egipteni la Marea Rosie: ,,Maria, proorociţa, sora lui Aaron, a luat în mână un tof şi toate femeile au venit după ea cu tof şi jucând.” (Exod 15:20), iar fiica lui Iefta a ieşit cu o tobă în mână ca să-l întâmpine pe tatăl ei biruitor (Judecători 11:34). Profeţii pe care i-a întâlnit Saul după ungerea lui ca rege şi cărora li s-a alăturat cântau din instrumentul acesta (I Samuel 10,5), ca şi fetele care l-au întâmpinat pe Saul şi pe David după întoarcerea lor victorioasă în urma luptei cu filistenii (I Samuel 18:6).
Astfel de tobe se găseau în orchestra pe care a folosit-o David cu prilejul mutării chivotului la Ierusalim (II Samuel 6:5), iar psalmistul îi încurajează pe cititorii săi să folosească acest instrument atunci când aduc laude Domnului (Psalmi 81:3; 149:3; 150:4). Totuşi acest instrument nu se găseşte în lista instrumentelor folosite la Templu. În Geneza 31:27, Laban îi reproşează ginerelui său, Jacob, plecarea cu Rahela şi Lea, căci afirma că dacă ar fi cunoscut intenţia lui l-ar fi escortat cu cântece, cu tofim şi kinorot. Tofim este forma plurală a cuvântului ebraic tof care corespunde, de asemenea, cu termenul arab duff şi cel grec tympanon.
Această tobă sau tamburină era confecţionată dintr-un cadru de lemn rotund pe care erau întinse două bucăţi de piele, de o parte şi de alta. Poporul evreu folosea pielea netăbăcită din zona capului animalelor cu coarne cum sunt berbecii şi tapii sălbatici, informaţie menţionată în Talmud în tratatul Qinnim III:6.
Acest instrument tof era cu preponderentă utilizat de femei, după cum reiese şi din pasajele următoare: ,,Miriam, proorociţa, sora lui Aaron, a luat în mână tof şi toate femeile au venit după ea cu tofim şi jucând.”(Exod 15:20); Judecători 11:34 Iefta s-a întors acasă la Miţpa. Şi iată că fiică-sa i-a ieşit înainte cu timpane şi jocuri.
Talgere – chimvale, cimbale. Cuvântul englez cymbals vine de la grecescul kumbala, ce este o traducere a ebraicului metziltayim, care este folosit de 13 ori în Cronici, Ezra şi Neemia, mai târziu acest termen va fi redenumit tziltzal. Ambii termeni sunt derivaţi ai verbului tzalal - a suna.
Chimvalele zgomotoase erau lovite într-o mişcare verticală, aşa cum arată un model de pe un basorelief asirian, dar au existat şi chimvale care erau lovite printr-o mişcare orizontală a mâinilor. Cu prilejul săpăturilor făcute în Palestina au fost găsite două perechi de instrumente de percuţie; cele de la Tell Abu Hawam, ale căror dimensiuni au fost publicate, şi au un diametru de aprox. 10 cm. Ele sunt prevăzute cu găuri în centru prin care treceau probabil curele şi se înnodau în interior.
Talgerele nu sunt menţionate în Biblie înainte de David. Folosirea lor este limitată doar la ceremoniile religioase din Biblie. Sunt menţionate ca instrumente în orchestră lui David când a fost adus chivotul la Ierusalim; cu această ocazie David a adus un număr mare de instrumente de percuţie pentru a celebra dedicarea sanctuarului din Ierusalim (II Samuel 6:5), înstrumente ca şi mena’anim şi shalishim. Conducătorul muzical, Asaf, este menţionat ca şi interpret al acestui instrument metziltayim, care apare menţionat şi alături de muzica de la Templu în sursele următoare (II Cronici 5:12; 29:25; Ezra 2: 41; 3:10; Neemia 12:27). [15]
Clopote, clopoţei. Cele două cuvinte din ebraică traduse ca clopote sau clopoţei sunt paamonim şi mesilla. Primul termen paamonim provine de la rădăcina „a lovi" şi apare de 4 ori în Cartea Exod şi se referă la clopoţeii de aur care atârnau pe robele de preot ale lui Aaron: ,,Aaron se va îmbrăca cu ea ca să facă slujba; când va intra în Locaşul Sfânt înaintea Domnului, şi când va ieşi din el, se va auzi sunetul clopoţeilor, aşa că el nu va muri.” (Exod 28:35). Celălalt cuvânt, mesilla, se găseşte numai în Zaharia 14: 20.
[1] Curt Sachs, The History of Musical Instruments, New York, Editura Dover Publications, Inc., 2006, p. 116.
[2] Tanah sau Vechiul Testament cuprinde Tora (cele 5 cărți ale lui Moise), Neviim (Profeți) și Ketuviim (Scrieri).
[3] Curt Sachs, op. cit., p.106.
[4] Curt Sachs, op.cit., p.118.
[5] Curt Sachs, op.cit., p.106.
[6] Lewis Stevens, Composers of Classical Music of Jewish Descent, London, Editura Vallentine Mitchell, 2005, p. 9.
[7] Abraham Z. Idelsohn, Jewish Music. It’s Historical Development, New York, Editura Dover Publications, Inc, 1992, p. 12.
[8] Curt Sachs, op. cit, p.120.
[9] Peter Gradenwitz, op.cit., p.39.
[10] Abraham Z. Idelsohn, op. cit., p. 9.
[11] Sylvia Gilbert, Jewish Music from the Bible to Broadway, Nashville, Editura James C. Winston Publishers, Inc., 1995, p. 1.
[12] Peter Gradenwitz, op.cit., p.17.
[13] Abraham Z. Idelsohn, op.cit., p. 14.
[14] Curt Sachs, op. cit, p., p.108.
[15] Abraham Z. Idelsohn, op.cit., p. 15.