PRO MUSICA

Călin Chendea
redactor al revistei Arca

Autoportret sentimental Jasper Steverlinck
Sesiune de meloterapie belgiană

Jasper Steverlinck este un solist vocal și chitarist belgian, ale cărui producții muzicale pot fi încadrate în zona pop-rock, cu influențe folk. Recent, prin intermediul aplicației mele preferate de streaming audio, am ascultat cel mai nou album al său, The Healing, lansat în 31 ianuarie 2025. Atmosfera calmă și liniștitoare a pieselor m-a surprins, mai ales că îl cunoșteam pe Jasper dintr-o cu totul altă ipostază muzicală.

La începutul anilor 2010, am ascultat cu interes proiectele muzicianului olandez Arjen Lucassen, iar unul dintre acestea, Guilt Machine, îl avea pe Jasper Steverlinck ca vocalist principal. Stilul abordat atunci era mult mai abraziv, în zona „metalului progresiv”, ceea ce contrastează puternic cu sensibilitatea și echilibrul sonor din The Healing. Această diferență stilistică m-a făcut să explorez acest album cu și mai multă curiozitate, pentru a descoperi direcțiile artistice actuale ale lui Steverlinck.

Compoziția Nashville Tears deschide albumul. Încă de la primele acorduri suntem introduși într-o atmosferă introspectivă, melancolică, dar plăcută. Arhitectura sonoră a piesei are chitara clasică drept element central, în timp ce aranjamentele orchestrale subtile – date de orchestra de coarde și de acompaniamentul discret al pianului – adaugă mai multă profunzime emoțională. Ritmul lent amplifică sentimentele de tristețe și dor.

Tehnica vocală a lui Steverlinck este remarcabil de flexibilă, falsetul discret din registrele înalte contrastează cu căldura pasajelor medii și joase, conferind interpretării o notă sinceră și plină de vulnerabilitate. Emoția din vocea lui subliniază perfect tema nostalgiei și a durerii, reflectând mesajul personal al versurilor. Într-un interviu pentru damusic.be, artistul mărturisea că, deși se consideră norocos pentru succesul concertelor sale, a avut un moment în care a simțit că nu mai progresează în carieră. Iar exact despre acest impas vorbește piesa. Ni se spune adesea „urmează-ți inima și totul va fi bine”, dar Jasper a ajuns într-un punct de singurătate și izolare apăsătoare, realizând că visele sale păreau să se stingă.

Nashville este vestit ca un centru global al muzicii pop, rock, country, blues, soul, jazz, clasică, gospel și creștină contemporană. Muzicieni de marcă precum Robert Plant, Michael Buble, Adele, Ed Sheeran sau Post Malone, printre mulți alții, au venit în acest “Music City” pentru a compune și a înregistra. Inevitabil, mare parte din artiștii care își încearcă aici norocul se confruntă și cu mari dezamăgiri. În acest cântec, orașul nu e doar un martor tăcut al luptei naratorului. Jasper i se adresează ca unei persoane dragi, ceea ce în psihologie este cunoscut drept personificare emoțională. Cu alte cuvinte este vorba despre proiectarea unor sentimente puternice asupra unui loc sau obiect, ca și cum acesta ar fi o entitate vie, ceea ce indică un atașament emoțional intens.

Modul în care Jasper Steverlinck cântă versul „Sunt tot aici, plângându-mi lacrimile din Nashville.” arată că acesta suferă din cauza unei pierderi, experimentând astfel un sentiment de abandon. Se întreabă, simbolic, dacă Nashville îl mai recunoaște sau dacă l-a uitat „Cu cine vorbești acum?” „Te mai gândești vreodată la mine?”. Acest tip de interogare este specific celor care se confruntă cu sentimente de respingere sau de inutilitate după ce au investit multă energie într-un vis. Ultimele versuri sugerează că, deși timpul a trecut, Jasper încă încearcă să-și dea seama ce înseamnă toate aceste experiențe pentru el. Călătoria pe acest „drum al singurătății” e percepută ca un proces de auto-cunoaștere și de acceptare a realității. În esență, artistul nu se adresează doar orașului, ci și unei părți din sine – cea care a visat, a iubit și a pierdut. Nashville devine astfel o metaforă pentru trecutul său și pentru întrebările nerezolvate care îl urmăresc.

Raise My Voice e o baladă intimă, încărcată de complexitate emoțională. Începutul e absolut captivant datorită unor melisme „ooo-o-oooo” interpretate cu o finețe extraordinară de Jasper Steverlinck. Notele prelungite sunt legate elegant între ele printr‑un control excepțional al dinamicii și al vibrației vocale. Își face simțită prezența și o producție foarte ingenioasă prin introducerea efectului de delay (întârziere controlată a sunetului). Acest efect dă profunzime și spațialitate vocii lui Jasper creând senzația unui cor grandios ca și cum vocea lui s-ar răsfrânge într-o catedrală imensă, amplificând dramatismul piesei.

Aranjamentul instrumental e, de asemenea, subtil. Chitara clasică și pianul se împletesc într-o textură sonoră lină, perfectă pentru a evidenția amploarea vocii lui Steverlinck.

Acesta își dezvăluie prin intermediul versurilor o trăsătură a vulnerabilității sale emoționale. Ca majoritatea artiștilor, se pare că Steverlinck e o persoană ce ar putea fi încadrată psihologic în categoria celor hipersensibili, care resimt profund realitățile suprasolicitante „Simt greutatea tuturor cuvintelor tale pe pielea mea.” Cuvintele capătă o greutate fizică, ca și cum ar fi o povară palpabilă. Această metaforă sugerează că vorbele pot avea un impact copleșitor, dureros chiar. Ceea ce duce la anticiparea unei izbucniri emoționale inevitabile „Simt mareea cum încet se apropie”. Și așa se creează o reacție defensivă: „Atunci îmi ridic vocea”. Repetiția acestui vers în cadrul melodiei subliniază un gest de eliberare și de reafirmare a identității.

O altă compoziție din sfera personală e I Do Not Know. Versurile sunt inspirate, după cum mărturisește muzicianul belgian într-un reel pe o rețea de socializare, de întrebările curioase ale fiicei sale. Este vorba despre acele întrebări aparent naive pe care le pun uneori copiii, dar care reușesc totuși să atingă miezul marilor necunoscute.

„De ce doar păsările au aripi?” „De ce ne rănim unii pe alții?” – nu sunt doar niște întrebări copilărești, inocente, ci au și o serioasă încărcătură filozofică. Ele dezvăluie limitele înțelegerii noastre și ale unei lumi în care unele lucruri sunt pur și simplu pline de mister inefabil.

Tonul liric al piesei este reflexiv, confesiv, evocând un soi de neputință smerită – atunci când iubești pe cineva și vrei să-l protejezi, să-i explici cum e lumea, dar îți dai seama că nu ai toate răspunsurile. Și poate nici nu e nevoie să le ai. Poate că iubirea nu constă în a-i oferi copilului tău toate răspunsurile, ci mai de grabă în a fi dispus să-l însoțești în necunoscut.

Dominată de pian și de acordurile discrete ale orchestrei de coarde, atmosfera sonoră creează un spațiu de intimitate profundă. Vocea lui Steverlinck, cu timbrul său cald, aproape angelic – fragil pe alocuri – aduce o expresivitate rar întâlnită. Frazările sunt un amestec subtil de claritate și vibrato. Fiecare „I do not know” este cântat în subtile variațiuni sonore, ca și cum ar exprima o altă formă de necunoscut, sau o paletă amplă de virtuale răspunsuri la întrebari. Este vocea unui tată care recunoaște, cu delicatețe, că lumea este mai degrabă imperfectă și de multe ori greu de tâlcuit, dar că dragostea poate umple golurile sau piesele lipsă din marele puzzle al vieții.

Piesa Don’t Come Crying to Me Now e un superb exemplu de baladă melodioasă, cu o încărcătură emoțională intensă, construită în jurul a ceea ce Jasper Steverlinck face, cu siguranță, cel mai bine, interpretarea vocală. Melismele (de forma a-aaa-aaaa), dublate de tușeurile ample ale pianului, mi-au amintit de probabil cea mai melodioasă trupă pop – ABBA. Pulsațiile discrete ale tobelor, alături de un riff plăcut al chitarei, creează un spațiu generos pentru voce. Ocazional, se simte un fundal orchestral de coarde, care intră delicat în momentele cheie, amplificând tensiunea emoțională.

Magia piesei este revelată însă de vocea lui Jasper. Cristalină, expresivă, caldă, cu un timbru melodios, deosebit de plăcut, reușește să păstreze intimitatea și să se îmbine perfect cu mesajul versurilor. În contextul general al albumului, piesa e mai degrabă introspectivă.

Compozitorul pare să se adreseze mai degrabă sinelui său rănit și nu unei alte persoane, cum s-ar putea crede la o primă ascultare. E vorba despre acea întâlnire cu sine însuși, pe cât de sinceră și lucidă, pe atât de dureroasă, confruntarea în care eul rațional îl înfruntă pe cel emoțional.

Sinele matur, înțelept se activează și îi spune adultului impulsiv, criticului interior cu tendințe mai degrabă autodistructive și de autosabotare, că a venit momentul în care e prea târziu pentru lamentări și scuze: („Ți-ai pierdut toți prietenii/ Nu mai veni acum să te plângi”.)

Autorul are curajul vulnerabilizării prin dezvăluirea unei măști, recunoașterea unui mecanism vechi de autoapărare – rolul de victimă. Poate adesea inconștient, s-a folosit de durere pentru a atrage milă și pentru a evita asumarea propriei responsabilități. Rezultă că suferința nu este provocată doar de ceilalți, uneori ea poate fi generată și, întreținută de către sinele nostru, prin ascunderea și negarea propriilor răni, în locul asumării unui efort în vederea vindecării acestora.

Cu toate acestea, climatul muzical indus nu e unul trist sau melancolic, ci pare, mai degrabă generator de optimism. Incapacitatea de a oferi o iubire necondiționată („Toată iubirea ta s-a risipit”) deschide o suavă imagine poetică: „acum cântă un cântec al singurătății”). A cânta singur devine astfel o formă de redobândire a propriei voci, un pas necesar în reactivarea, redobândirea părții luminoase a sufletului.

Annabelle e o melodie din sfera folk-pop-ului acustic. Instrumentația este din nou delicată, minimalistă. Chitara clasică joacă rolul central. Se adaugă instrumentele cu coarde, care sporesc atmosfera melancolică și aduc o anumită gravitate emoțională piesei. Atuul principal este și de data aceasta timbrul vocii lui Steverlinck, angelic, limpede, cu un vibrato natural, ce aduce aminte de Jeff Buckley. Emoția e sinceră și transmisă cu naturalețe, într-un ambitus impresionant, cu note înalte cântate cu ușurință și finețe.

Versurile „Nu sunt bun pentru tine/ Annabelle, draga mea/ Ai știut mereu/ Că nu aveam să duc asta până la capăt” exprimă o formă subtilă de eschivare afectivă, mascată sub un soi de tandrețe prefăcută. Artistul pare să își justifice instabilitatea emoțională nu prin lipsa iubirii, ci printr-o imposibilitate interioară de a construi și de a rămâne într-o relație. În spatele acestei mărturisiri se întrevede tipologia bărbatului artist-sensibil, dezirabil, dar neserios și instabil din punct de vedere afectiv, cel care cucerește, apoi se retrage de multe ori subit ori inexplicabil, lăsând în urmă o amintire dureroasă. Nu e vorba de un cinic, ci de un iubit pasager care confundă seducția cu iubirea. („Sunt un rătăcitor pe mare/ Oare nimeni nu mă poate salva?”). În acest context, numele Annabelle capătă o rezonanță aproape simbolică, ar putea fi o fostă iubită pe care eul liric o evocă cu regret, sau chiar o întruchipare a tuturor iubitelor cărora le-a frânt inima.

Albumul conține încă un cântec cu nume de fată, Malena. De această dată, e vorba de o baladă folk clasică, cu o structură armonică extrem de simplă, susținută exclusiv de chitara acustică. E limpede că piesa a fost scrisă pornind de la experiențele personale, păstrând o conotație în mare parte confesivă.

Vocea catifelată de tenor a lui Jasper Steverlinck are o fragilitate emoțională care se armonizează impecabil cu tonul versurilor.

Malena e imaginea femeii „prea frumoase, prea drepte, prea bune”, într-o lume care pare să pedepsească tocmai aceste calități. Frumusețea ei atrage invidie și dorință de control („Frumusețea ta e prea greu de suportat/ Încă le simți privirile”). Corectitudinea o face vulnerabilă în fața manipulării, iar perfecționismul devine o povară, mai ales când cei din jur o trag în jos. Cei apropiați nu o protejează, ci o exploatează sau o resping pentru ceea ce este („Ți-au spus lucruri pe care nu le pot crede”).

Astfel, Malena ajunge o femeie rănită, plină de dureri negrăite, ascunse. Și totuși, ea reușește să transforme suferința, convertind-o în libertate. Răspunde astfel nu cu răzbunare, ci prin sublimare – un gest pe cât de dificil, pe atât de nobil („Ai luat toate insultele/ Și le-ai eliberat, ca pe niște păsări”).

Piesa omonimă albumului se înscrie cu naturalețe în linia generală a acestuia și surprinde, într-un registru introspectiv, parcursul sinuos al vindecării emoționale, un drum care începe cu recunoașterea rănilor, condiție esențială pentru a putea începe recuperarea și reîntregirea sinelui risipit și rătăcit.

Albumul The Healing păstrează de la un capăt la altul o instrumentație rafinată, minimalistă. Chitara acustică, pianul, intervențiile subtile ale coardelor și tobele dozate cu finețe, creează un fundal discret în care vocea lui Jasper Steverlinck devine principala forță emoțională și artistică. Tenor liric, cu un timbru limpede, cald și melodios, el reușește să transforme fiecare cântec într-o poveste sinceră și emoționantă.

Titlul albumului este perfect ales, The Healing nu vorbește despre vindecare ca punct final, ci ca un proces continuu și fragil, uneori dureros, alteori luminos, dătător de speranță. Un proces care, pentru a rămâne autentic, chiar dacă lupta interioară capătă ipostaze ori nuanțe diferite, trebuie să fie însoțit de o blândețe aparte și de o asumare matură a vulnerabilității. Așadar, Jasper Steverlinck nu urmărește să impresioneze prin facile artificii sonore, ci caută să ajungă la sufletul ascultătorului cu o remarcabilă delicatețe, naturalețe și rafinament melodic, cum altfel decât prin oglindirea în muzica sa a propriului suflet, cu felurite fațete, acestea fiind însă întotdeauna marcate de o fascinantă și singulară fragilitate umană.